655 Unghie

minoră de keratinizare, uneori de mici bule de aer blocate

sub unghie sau de o ciupercă superficială.

UNGHIE ÎNCARNATĂ. Unghie ale cărei margini

laterale se înfig în ţesuturile moi învecinate.

Unghia încarnată atinge de cele mai multe ori degetul

mare de la picior. Ea este cauzată, în general, de unele

microtraumatisme externe (încălţăminte prea strâmtă, de

exemplu). în absenţa unui tratament, unghia încarnată se

poate transforma într-o tumoră inflamatorie benignă.

Tratamentul trebuie mai întâi să fie preventiv (purtatul de

încălţăminte largă, aplicarea de mici icuri de lemn pentru

a îndrepta marginile laterale încurbate). într-un stadiu mai

avansat, se poate propune un tratament local antiinflamator

(aplicaţii de azotat de argint în soluţie apoasă sau de pomadă

pe bază de cortizon). Când aceste îngrijiri se dovedesc

ineficace, tumora trebuie să fie îndepărtată chirurgical.

UNGHIILOR GALBENE (sindrom al). Afecţiune

caracterizată printr-o culoare galben-verzuie a unghiilor de

la degetele de la mâini şi de la picioare.

Acest sindrom rar este legat de o obstrucţie a circulaţiei

limfatice, ea însăşi cauzată de o afecţiune respiratorie cronică

(infecţii bronhopulmonare repetate, fibroză respiratorie,

pleurezie), de o boală a tiroidei, de un limfom sau de un

cancer profund. în afara culorii lor neobişnuite, unghiile

sunt anormal de groase şi curbate; mai mult, creşterea lor

este net încetinită. Doar un tratament al afecţiunii responsabile

de acest sindrom poate antrena o regresie a

simptomelor.

UNT. Materie grasă alimentară obţinută plecând de la

smântână laptelui de vacă.

Untul este, atunci când este consumat crud, una dintre

cele mai digeste materii grase. El este bogat în vitamina A

(o raţie de 25 grame permite acoperirea a aproximativ 30%

din necesităţile zilnice ale copilului şi ale adultului) şi aduce,

de asemenea, vitamina D necesară organismului. El conţine

acizi graşi esenţiali indispensabili constituirii corecte

a creierului la copil. Valoarea sa nutritivă este ridicată

(780 kilocalorii pentru 1(X) grame): într-un volum mic, untul

constituie o sursă importantă de energie utilizabilă rapid

de către organism.

URECHE. Organ al auzului şi al echilibrului.

STRUCTURĂ. Urechea cuprinde trei părţi: externă, medie

şi internă.

• Urechea externa este formată din pavilionul cartilaginos

şi din conductul auditiv extern. Pielea care tapetează

conductul conţine glande ce secretă cerumenul (ceara).

• Urechea medie cuprinde căsuţa timpanului, cavitate

cubică separată de urechea externă prin membrana timpanului

şi de urechea internă prin două mici membrane,

fereastra rotundă şi fereastra ovală. între timpan şi fereastra

ovală sunt situate trei oscioare, în ordine, ciocanul, nicovala

şi scăriţa. Urechea medie conţine şi trompa lui Eustachio,

canal care leagă căsuţa timpanului de rinofaringe.

• Urechea interna este formată din labirint, un ansamblu

de canale având o formă complexă.

Labirintul este împărţit în două porţiuni, anterioară şi

posterioară. Labirintul posterior (denumit uneori şi vestibul)

cuprinde o zonă dilatată, vestibulul propriu-zis, în care se

deschid trei canale în formă de semicerc, canalele semicirculare;

aceste structuri controlează echilibrul. Nervul

cohlear, care pleacă din labirintul anterior, şi nervul vestibular,

care pleacă din labiritnul posterior, se unesc pentru

a forma nervul cohlcovestibular, ori nervul auditiv, care îşi

continuă drumul în conductul auditiv intern.

FIZIOLOGIE. Urechea cuprinde două tipuri de structură,

sistemul auditiv şi sistemul vestibular.

• Sistemul auditiv cuprinde un aparat de transmisie, format

din urechea externă şi medie, şi un aparat de percepţie,

format din labirintul anterior (cohleea urechii interne).

• Sistemul vestihular este format din vestibul, care dă

informaţii privind acceleraţia lineară a capului, şi canalele

semicirculare, care dau informaţii în ce priveşte acceleraţia

unghiulară a capului.

PATOLOGIE. Se deosebesc bolile sistemului auditiv şi cele

ale sistemului vestibular.

• Bolile sistemului auditiv pot afecta diferitele părţi ale

urechii. Tulburarea cea mai frecventă a urechii externe este

dopul de cerumen. Infecţiile conductului auditiv extern sunt

otitele externe. Principalele boli ale urechii medii sunt otitele

acute şi cronice, traumatismele timpanului, îndeosebi cele

cauzate de beţişoarele speciale cu vată şi otospongioza.

Patologia urechii interne este provocată mai ales de îmbătrânire,

de traumatismele legate de zgomot, de medicamentele

ototoxice, de traumatismele craniene şi de labirintite.

• Bolile sistemului vestihular sunt reprezentate, în principal,

de boala lui Meniere.

UREE. Substanţă azotată care provine din distrugerea

proteinelor de origine alimentară sau constitutivă ale ţesuturilor

umane.

Ficatul este locul principal de sintetizare a ureei, care

difuzează apoi liber în lichidele organismului şi este eliminată

în cea mai mare parte prin rinichi. Nivelul de uree

în sânge este deci o reflectare a funcţiei renale, totuşi mai

puţin de încredere decât cel a creatininei. El este cuprins

în mod normal între 0,25 şi 0,45 grame pe litru şi poate

creşte uşor în caz de regim alimentar foarte bogat în carne

sau atunci când subiectul nu bea suficiente lichide, deşi

funcţia sa renală este absolut normală.

PATOLOGIE

• Uremia (nivelul de uree din sânge) este anormal de

ridicată (se vorbeşte atunci, printr-un abuz de exprimare,

de hiperazotemie, deoarece ureea este o substanţă foarte

UREMIE

bogată în azot) în caz de insuficienţă renală cronică sau

acută, anormal de scăzută (hipoazotemie) în caz de

prăbuşire funcţională a ficatului, în ciroză, de exemplu.

• Eliminarea urinara a ureei este variabilă în funcţie de

aporturile alimentare. Ea este anormal de ridicată (hiperazoturie)

în caz de febră, de diabet sau în cursul anumitor

intoxicaţii (cu arsenic, fosfor, stibiu), anormal de scăzută

(hipoazoturie) în caz de insuficienţă renală sau de atingere

gravă a ficatului.

UREMIE 1. Nivelul de uree din sânge.

Uremia este cuprinsă în mod normal între 0,25 şi

0,45 grame, adică între 3,3 şi 6,6 milimoli, pe litru de sânge;

aceste cifre pot fi uşor mai mari la subiecţii care au un regim

alimentar foarte bogat în carne sau care nu consumă lichide

în cantităţi suficiente. Uremia este anormal de ridicată în

caz de insuficienţă renală, anormal de scăzută în insuficienţa

hepatică gravă.

2. Totalitatea manifestărilor caracteristice insuficienţei

renale. Astfel se vorbeşte de uremie acută sau cronică.

Termenul de comă uremică defineşte coma în care se

cufundă subiecţii atinşi de o insuficienţă renală nctratată,

ajunsă în stadiul terminal.

URETERĂ. Conduct care permite urinei să se scurgă din

bazinetul renal în vezică.

STRUCTURA. Ureterele, în număr de două, sunt dispuse

vertical de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Fiecare

ureteră măsoară aproximativ 1 centimetru în diametru şi

25-30 centimetri în lungime. Ele pornesc din abdomen şi

se termină în micul bazin. Unele persoane se nasc cu o

duplicitate ureterală (prezenţa unei duble ureterc pentru un

singur rinichi); această malformaţie nu are nici o consecinţă

funcţională.

URETERITĂ. Inflamaţic acută, subacută sau cronică a

peretelui ureteral, de cele mai multe ori de origine infecţioasă.

URETEROCEL. Dilataţie congenitală a extremităţii

inferioare a ureterei, cauzată de o îngustare a meatului

ureteral (orificiul de îmbinare a ureterei la vezică).

Ureterocelul poate avea grade diferite de gravitate, de

la o simplă dilataţie care nu jenează scurgerea urinei spre

vezică până la o dilataţie importantă care împiedică o

evacuare urinară normală, putând provoca o distrugere

progresivă a rinichiului.

SIMPTOMEŞ1 DIAGNOSTIC. Complicaţiile ureterocclului

sunt cele care duc la descoperirea lui din copilărie:

pielonefrita (infecţia bazinetului şi a ţesutului interstiţial al

unui rinichi), prezenţa unui calcul în segmentul ureterei

dilatate, tulburările de micţiune (micţiunilc frecvente şi

656

dureroase). Diagnosticul se pune pe baza ecografiei şi a

urografiei intravenoase.

TRATAMENT. Dacă îngustarea este importantă, se poate

fie lărgi meatul ureteral prin chirurgie endoscopică (printr-un

tub dotat cu un sistem optic şi cu instrumente chirurgicale,

introdus în căile urinare), fie se poate practica o ureterocistoneostomie

(reimplantarea ureterei în vezică).

URETEROCISTONEOSTOMIE. Reimplantare chirurgicală

a ureterei în vezică.

URETEROCOLOSTOMIE. îmbinare chirurgicală a

ureterei la colon.

URETEROLITOTOMIE. Deschidere chirurgicală a

peretelui ureteral, efectuată pentru a permite ablaţia unui

calcul.

URETEROPIELOGRAFIE RETROGRADĂ.

Examen radiologie al ureterei şi al cavităţilor rinichilor.

SINONIM:pielonefrita retrograda.

Scopul ureteropielografiei retrograde (U.P.R.) este acela

de a studia căile de evacuare a urinei, plecând de la rinichi

până în vezică, atunci când urografia intravenoasă nu

permite observarea lor directă sau când este imposibil de

realizat.

INDICAŢII. Ureteropielografia retrogradă permite diagnosticarea

originii unor tulburări urinare (hematurie, calculi).

TEHNICA. Examenul constă în radiografierea ureterelor

până la bazincte după injectarea retrogradă (în sens invers

scurgerii urinare) a unui produs de contrast iodat. Spre

deosebire de alte examene radiologice, ureteropielografia

retrogradă nu este contraindicată persoanelor alergice la iod,

deoarece produsul de contrast nu trece în sânge.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. La bărbat, ureteropielografia

retrogradă se practică sub anestezie generală şi deci

â jeun. O spitalizare de 24 de ore trebuie prevăzută în acest

caz. La femeie, anestezia nu este necesară, trecerea sondei

fiind mai puţin simţită datorită conformaţiei uretrei

feminine.

Examenul este precedat de o cistoscopie (examen al

vezicii cu ajutorul unui tub dotat cu un sistem optic, denumit

cistoscop, care se introduce în uretră) cu scopul de a repera

orificiile de îmbinare a ureterelor în vezică.

în continuare, medicul introduce un cateter fin în uretră,

apoi în vezică şi, în sfârşit, în una din cele două uretere.

Injectarea treptată a produsului de contrast iodat face ca

acesta să urce în contracurent. Sunt realizate diverse clişee

pe măsură ce uretera şi bazinetul devin vizibile; în continuare,

practicianul procedează în acelaşi fel şi pentru

cealaltă ureteră. Examenul durează aproximativ 30 minute.

657

REZULTATE ŞI EFECTE SECUNDARE. Rezultatele sunt

cunoscute în chiar cursul examenului. Riscul esenţial al

ureterpielografiei retrograde este infecţia.

URETEROSCOPIE. Introducere a unui endoscop (tub

dotat cu un sistem optic în care pot fi introduse instrumente

de chirurgie) în ureteră.

Utilizarea ei principală este aceea de a extrage sau de

a pulveriza în mod localizat calculi ai ureterei. Ea este

contraindicată în caz de infecţie urinară.

Ureteroscopia este realizată, sub anestezie generală, cu

ajutorul unui endoscop rigid sau flexibil, care este introdus

în vezică prin uretră şi ghidat apoi până în ureteră. Pentru

a îndepărta calculul, sunt utilizate mai multe tehnici: extracţia

cu ajutorul unei sonde-coşuleţ; pulverizarea cu ajutorul

unei sonde ultrasonice sau electrohidraulice, sau prin

fascicul laser.

Principalele complicaţii ale unei ureteroscopii sunt

îngustarea cicatriceală a ureterei şi persistenţa unui fragment

de calcul.

URETEROSTOMIE. îmbinare chirurgicală a ureterei

la un organ sau la piele.

O ureterostomie este o derivaţie urinară practicată în

general după o ablaţie de vezică. -> STOMIE.

URETRALGIE. Durere a uretrei.

URETRĂ. Conduct care merge de la gâtul (colul) vezicii

până la meatul uretral, care permite scurgerea urinei, iar ia

bărbat şi trecerea spermei.

PATOLOGIE. Uretra poate fi sediul unor multiple afecţiuni,

printre care se disting:

- infecţiile, care sunt de cele mai multe ori transmisibile

sexual, ca uretrita gonococică (blenoragia);

-îngustările (stenozele) uretrei şi meatului ei, sechele

ale unei uretrite sau consecinţe ale unui traumatism;

- uretrocelul (dilataţia unui segment de uretră), care

afectează îndeosebi femeile;

- prolapsul (alunecarea) mucoasei meatului uretral,

denumit uneori şi uretrocel, afecţiune benignă care survine

mai ales la femeile în vârstă;

- malformaţiile congenitale ale uretrei ca hipospadiasul,

epispadiasul (malformaţii în care meatul uretral nu are locul

său normal pe gland) sau valva uretrală (prezenţa în uretră

a unor pliuri de mucoasă care împiedică trecerea urinei).

URETRITA. Inflamaţie a uretrei, în principal de origine

infecţioasă.

Uretrita atinge îndeosebi bărbaţii tineri.

DIFERITE TIPURI DE URETRITA. După germenele în

cauză, se deosebesc mai multe forme de uretrita, ale căror

URETROCISTOGRAFIE MICŢIONALĂ

simptome comune sunt o scurgere uretrală, arsuri locale,

accentuate la micţiune, şi uneori o febră.

• Uretrita gonococică sau blenoragia este o boală cu

transmisie sexuală, cauzată de germenele Neisseria

gonorrheae. Tratamentul bolnavului şi al partenerului său

sexual prin administrarea de antibiotice active faţă de

germene trebuie întreprins imediat. Este suficientă o singură

priză de antibiotice, dar sunt posibile reşutele.

• Uretrita cu micoplasme şi chlamydii este o boală transmisă

sexual. Ea se traduce, la începutul infecţiei, printr-o

scurgere uretrală limpede şi nedureroasă. Tratamentul constă,

în principal, în luarea de antibiotice, timp de 2-3 săptămâni.

URETROCEL 1. Mică dilataţie localizată a unui segment

al uretrei.

Un uretrocel se traduce prin tulburări ale micţiunii

(picături retardate); de altfel uretrocelul predispune la

infecţii urinare.

La bărbat, un uretrocel se produce de cele mai multe

ori la nivelul penisului şi al scrotului.

Tratamentul constă în reducerea chirurgicală, sub

anestezie generală, a dilataţiei uretrei.

2. Alunecare a mucoasei uretrale în exteriorul meatului

uretral. SINONIM: prolaps ai mucoasei uretrale.

Uretrocelul afectează îndeosebi fetiţele şi femeile în

vârstă.

El ia forma unei proeminenţe roz sau roşii de aproximativ

1 centimetru diametru, situată la nivelul meatului

uretral.

Tratamentul constă în excizarea chirurgicală a uretrocelului

sub anestezie locală sau locoregională.

URETROCISTOGRAFIE MICŢIONALÂ. Examen

radiologie al vezicii şi al uretrei.

Uretrocistografia micţională permite analizarea funcţionării

şi morfologiei vezicii şi uretrei.

Există diferite tipuri de uretrocistografie micţională.

• Uretrocistografia micţională practicată în cursul unei

urografii intravenoase constă în injectarea unui produs de

contrast pe cale intravenoasă. Vezica este plină astfel de urină

radioopacă, iar clişeele fotografice permit să se evalueze,

în afara morfologiei uretrei, existenţa unui reziduu vezical

postmicţional. Examenul durează între 60 şi 90 minute.

• Uretrocistografia micţională prin puncţie suprapubiană

constă în administrarea prin injectare, eventual sub control

ecografic, a unui produs de contrast în vezică, cu ajutorul

unui ac introdus pe cale suprapubiană. Examenul, care

necesită o anestezie locală, durează aproximativ 30 minute.

• Uretrocistografia micţională retrogradă sau uretrocistografia

micţională ascendentă constă în injectarea unui

produs de contrast printr-o sondă introdusă în uretră, apoi

Iăsându-1 să reflueze spre vezică. Acest examen nu necesită

anestezie. El durează aproximativ 30 minute.

661 UROGRAFIE INTRAVENOASĂ

fiecare rinichi, se unesc pentru a forma bazinetul, care colectează

urina;

- cele două uretere, care vin fiecare în continuarea

bazinetelor; aceste conducturi, de aproximativ 25 centimetri

lungime, leagă fiecare rinichi de vezică şi permit scurgerea

urinei spre vezică.

• Aparatul urinar jos cuprinde:

- vezica, organ cavitar, sferic, al cărui perete este muscular;

ea strânge urina care vine prin uretere apoi, atunci

când este plină, o evacuează spre uretră contractându-şi

peretele muscular;

- uretra, conduct separat de vezică prin colul vezical,

care permite evacuarea urinei pe care o conţine în afara

corpului; ea este înconjurată de un sfincter, zis uretral, care

se închide în timpul umplerii vezicii şi se deschide în timpul

micţiunilor. La bărbat, uretra este lungă şi înconjurată de

prostată şi se deschide la extremitatea glandului penian. La

femeie, ea este mult mai scurtă şi se deschide în vulvă.

PATOLOGIE. Principalele boli care afectează aparatul

urinar sunt:

- litiazele (prezenţa calculilor);

- infecţiile renale (pielonefrită), vezicale (cistită), prostatice

(prostatită);

- tumorile benigne sau maligne;

- îngustările uretrei sau ureterelor;

-malformaţiile (rinichi în potcoavă, megaureter, ureterocel,

epispadias, hipospadias, exstrofie vezicală, reflux

vezico-ureterorenal, valvă uretrală etc).

URINA. Lichid secretat de către nefroni (unităţi

funcţionale ale rinichiului), care se scurge pe căile urinare

excretorii (calice, bazinete, uretere) şi se acumulează în

vezică înainte de a fi evacuată prin uretră.

COMPOZIŢIE. Urina este un lichid galben-pai sau de

culoarea chihlimbarului, limpede în momentul emisiei ei,

cu un miros specific şi uşor acidă. Ea este constituită din

apă, în care sunt dizolvate substanţe minerale (sodiu, potasiu,

calciu, magneziu sub formă de cloruri, sulfaţi, fosfaţi)

şi organice (uree, creatinină, acid uric, acizi aminaţi, enzime,

hormoni, vitamine), şi conţine globule roşii şi globule albe

în cantitate mică (mai puţin de 5 000 pe mililitru).

Volumul urinei excretate este cuprins în mod normal

între 0,5 şi 2 litri în 24 ore, dar variază în funcţie de vârsta

subiectului, de cantitatea de lichide absorbite, de alimentaţie,

de activitatea fizică, de climat etc.

ELABORARE ŞI FIZIOLOGIE. Glomerulul, prima parte

a nefronului, elaborează urina primară prin filtrarea sângelui;

această urină este apoi transformată în tubul renal,

a doua parte a nefronului, prin fenomene de reabsorbţie

(recuperarea unei părţi din apă, din sodiu etc.) şi de secreţie,

în urina definitivă, a cărei cantitate şi compoziţie variază

astfel încât mediul interior al corpului să rămână constant.

Urina joacă deci un dublu rol: eliminarea deşeurilor ca

ureea, creatinină şi, de asemenea, a unui mare număr de

medicamente şi de toxice, pe de o parte, menţinerea

constanţei mediului interior al organismului mulţumită unei

reglări a cantităţilor de apă şi de săruri minerale care se

elimină, pe de altă parte.

PATOLOGIE

• O schimbare a culorii urinei poate pune în evidenţă un

icter (urină brun-roşcată) sau o hematurie (urină roşie).

• Prezenţa unor elemente anormale în urină sau în sedimentul

urinai este simptomatică pentru anumite boli: diabet

dacă este vorba de glucoza, nefropatie atunci când acestea

sunt proteine, acidocetoză în caz de corpi cetonici,

afecţiune hepatică în caz de urobilină etc.

O variaţie a compoziţiei urinei poate dezvălui o boală:

astfel, o creştere anormală a nivelului de calciu poate semnala

o hiperparatiroidie, în timp ce o micşorare anormală

a acestui nivel este caracteristică unei hipoparatiroidii sau

unei insuficienţe renale. -> ANURIE, OLIGURIE, POUURIE.

URINĂ (pierdere sau scăpare de). Scurgere anormală

de urină. -• INCONTINENŢĂ URINARĂ.

URINĂ (reflux de). -• REFLUX VEZICO-URETERO-RENAL.

UROBILINĂ. Pigment biliar galben-portocaliu.

Urobilină este formată în intestin sub acţiunea bacteriilor

plecând de la un alt pigment biliar, bilirubina, şi este eliminată

în cea mai mare parte prin fecale. în caz de retenţie

biliară, de exemplu în cursul unui icter declanşat de un

calcul care obstruează canalele biliare, pigmenţii biliari nu

mai pot fi eliminaţi în fecale (care sunt atunci decolorate)

şi se acumulează în urină.

UROGRAFIE INTRAVENOASĂ. Examen radiologie

care studiază morfologia şi funcţionarea aparatului urinar.

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Urografia intravenoasă

(U.I.V.), examenul radiologie clasic al aparatului

urinar, este mult mai puţin practicat decât altădată. El este

totuşi examenul cel mai indicat în numeroase boli urinare,

în particular infecţia urinară, hematuria (prezenţa de sânge

în urină), colicile nefretice şi tulburările micţionale.

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. Urografia intravenoasă

constă în radiografierea căilor urinare, după opacifierea

acestora cu un produs de contrast iodat, care se injectează

pe cale venoasă şi se elimină în urină. Ea durează aproximativ

o oră şi jumătate.

După examen, subiectul poate să-şi reia imediat activităţile.

EFECTE SECUNDARE. Urografia intravenoasă poate

antrena o reacţie de intoleranţă la iod (greţuri, vărsături,

scăderea tensiunii arteriale), reacţie care poate fi evitată

printr-un tratament antialergic prescris preventiv pacienţilor