637 Transsexualism

De asemenea, este posibil să nu se recolteze decât plasmă

(plasmafereză) sau plachete (citafereză). în acest caz,

sângele prelevat este centrifugat pe măsura efectuării prelevării,

ceea ce face posibilă redarea hematiilor în circulaţia

sangvină a donatorului.

Donatorii de sânge, chiar cei care o fac în mod regulat,

sunt supuşi, la fiecare donare, unor examene medicale şi

biologice care au drept scop atât protejarea donatorului, cât

şi cea a primitorului. Unele boli, unele tratamente, unele

circumstanţe deosebite (călătorii în locuri cu risc de infecţie

parazitară sau virală) constituie, în fapt, o contraindicaţie

pentru donarea de sânge. Examenele permit să se determine

grupul sangvin şi să se depisteze diferitele sorturi de hepatite

(B,C, „non-B / nonC"), precum şi sifilisul, prezenţa HIV

(agentul SIDA) şi HTLV (virusul responsabil de limfoame

sau de boli neurologice).

PRODUSE SANGVINE. Plecând de la sângele donat, sunt

obţinute diferite produse.

• Concentratul globular provine dintr-o donare de sânge

total; el este obţinut prin simplă centrifugare. Practic, el nu

conţine decât globule roşii, amestecate cu o cantitate mică

de plasmă. Concentratul globular este utilizat în tratamentul

anemiilor provocate de o hemoragie chirurgie, traumatism)

sau de o insuficienţă medulară (aplazie, talasemie, insuficienţă

renală etc.)

• Plachetele provin fie dintr-o donare de sânge total

(plachete zise „standard"), fie dintr-o donare tip citafereză.

Ele sunt utilizate la pacienţii care au lipsă de plachete, de

cele mai multe ori din cauza unei insuficienţe medulare,

mai rar ca urmare a hemoragiilor foarte abundente.

• Plasma provine fie dintr-o donare de sânge total, fie dintr-o

plasmafereză. Ea este utilizată în tratamentul hemoragiilor

mari sau în anumite deficite în factori ai coagulării. Ea poate

suferi o purificare industrială (prin încălzire, prin tratare cu

solvent-detergent), având drept scop conservarea anumitor

proteine (factori antihemofilici, imunoglobuline, fibrinogen

etc.) şi eliminarea eventualelor virusuri.

REINJECTAREA SÂNGELUI. Protecţia primitorului

este întărită prin determinarea grupului său sangvin (efectuată

de 2 ori pe două prelevate diferite), căutarea aglutininelor

neregulate (anticorpi specifici) şi un ultim control

al grupului sangvin, la patul pacientului, atât al sângelui

de transfuzat, cât şi al sângelui pacientului. Injectarea este,

în general, făcută în vena braţului.

în pofida acestor măsuri de securitate, aplicate cu cea

mai mare vigilenţă, unele accidentre sunt inevitabile. Este

vorba, în principal, de imunizarea primitorului faţă de

anumite antigene ale sângelui transfuzat, care se traduce

printr-o febră şi prin frisoane; ineficacitatea transfuziei la

primitorii de plachete; apariţia de aglutinine neregulate care

fac transfuziile ulterioare mai dificile. Riscul de transmisie

virală (hepatită, SIDA) este foarte mic. Pentru hepatita C,

el este evaluat de 1 la 6 000 donatori, pentru hepatita B,

1 la 200 000, pentru SIDA 1 la 500 000 şi pentru HTLV

este de 1 la 200 000 donatori. Totuşi, atunci când este

posibil, este preferată recurgerea la autotransfuzie: primitorul

este propriul său donator, sângele fiindu-i prelevat

cu câteva zile înaintea unei intervenţii care necesită o

transfuzie.

TRANSGENEZĂ. Introducere a unui segment de

A.D.N. într-un ovul fecundat sau într-un embrion aflat

într-un stadiu puţin evoluat.

TRANSPIRAŢIE. Eliminare a sudorii prin porii pielii.

Sudoarea este secretată de către glandele sudoripare sub

influenţa diferiţilor factori: temperatura exterioară şi

efortul fizic (ea serveşte atunci la eliminarea unui anume

număr de calorii şi la restabilirea echilibrului termic îl

corpului), emoţiile şi diverse stresuri (mecanismul stresului

fiind în acest caz pur nervos).

PATOLOGIE. Un exces patologic de transpiraţie defineşte

hiperhidroza.

TRANSPLANTARE. Transfer al unui ţesut sau al unui

organ, împreună cu vasul sau cu vasele care îl irigă, pentru

a înlocui sau a compensa o funcţie prăbuşită.

Pe când termenul de grefă se foloseşte indiferent de

tehnica folosită, cel de transplantare implică o restabilire

a continuităţii vaselor mari (artere, vene). Acest termen

priveşte îndeosebi grefele de organe: inimă, rinichi, ficat,

plămân etc. -> GREFĂ DE FICAT, GREFĂ DE INIMĂ, GREFĂ

PANCREATICĂ, GREFĂ PULMONARĂ, GREFĂ DE RINICHI.

TRANSPOZIŢIA VASELOR MARI. Malformaţie

congenitală în care aorta ia naştere, în mod anormal, din

ventriculul drept, iar artera pulmonară din ventriculul stâng.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. La naştere, nou-născutul

este cianozat (buzele şi unghiile îi sunt violacee). O ecocardiografie

permite să se confirme diagnosticul de

transpoziţie a vaselor mari.

Diagnostiul prenatal prin ecografie este dificil.

TRATAMENT. Intervenţia chirurgicală constă în crearea

sau în mărirea unei comunicaţii interauriculare printr-un

cateter cu balonaş introdus în inimă, ceea ce asigură amestecarea

celor două circulaţii şi dă posibilitatea să se aştepte

momentul, variabil după caz, dar situându-se în majoritatea

cazurilor înainte de 6 luni, unei corecţii chirurgicale complete,

care constă în repunerea celor două vase în locul lor

normal; rezultatul este, în general, satisfăcător.

TRANSSEXUALISM. Tulburare de identitate în care

subiectul are dorinţa sau sentimentul de a aparţine sexului

opus.

Această definiţie exclude travestiţii, homosexualii,

precum şi persoanele atinse de o anomalie cromozomică

(sindromul lui Klinefelter, al lui Turner etc).

TRANSSUDAT 638

Transsexualismul este o manifestare a unei dereglări

grave a construirii identităţii la copil, probabil consolidată

de către mediul familial. El se manifestă printr-un sentiment

precoce de comuniune cu celălalt sex, subiectul considerând

sexul său biologic ca o nedreptate, ca o eroare pe

care caută s-o îndrepte, adoptând comportamentul şi

aspectul sexului opus. Aceasta poate duce la solicitarea unei

intervenţii medicale sau chirurgicale asupra atributelor

sexuale (pilozitate, sâni, modificare a organelor genitale).

Aceste transformări nu fac,în general, să dispară nici suferinţa

psihologică, nici profundul sentiment de insatisfacţie

al subiectului.

TRANSSUDAT. Lichid care zemuieşte dintr-o membrană

seroasă sau dintr-o mucoasă din cauza fenomenului

de stază (încetinirea sau oprirea circulaţiei unui lichid

organic) sau din cauza unei diminuări a concentraţiei în

proteine a plasmei, ceea ce favorizează ieşirea lichidelor

în afara vaselor.

TRANZIT BARITAT AL INTESTINULUI SUBŢIRE.

Examen radiologie al intestinului subţire.

INDICAŢII. Tranzitul baritat al intestinului subţire permite

decelarea unei eventuale leziuni a peretelui jejunului sau

al ileonului (prima şi a doua parte a intestinului subţire) sau

a unei eventuale îngustări pe aceste segmente, cauzate de

o inflamaţie sau de o tumoră.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Bolnavul trebuie să se

prezinte la examen â jeun. Examenul se practică cu ajutorul

baritei (hidroxid de bariu), o substanţă groasă, opacă la

radiaţiile X, pe care pacientul trebuie să o absoarbă în

cantitate variabilă după necesităţile examenului sau care este

introdusă în duoden cu ajutorul unei sonde făcută să alunece

prin gură sau nas. în acest ultim caz, poate fi injectat un

medicament antispasmodic pentru a evita eventualele

greţuri. Tranzitul baritat al intestinului subţire durează, după

cum barita a fost înghiţită sau introdusă printr-o sondă, de

la una la cinci ore.

CONTRAINDICAŢII ŞI EFECTE SECUNDARE. Acest

examen este contraindicat femeilor gravide. El nu este

însoţit de nici un efect secundar, doar absorbţia terciului

baritat şi introducerea sondei pot fi neplăcute. De îndată

ce examenul este încheiat, pacientul poate pleca şi poate

să-şi reia alimentaţia normală. în timpul următoarelor două

zile, fecalele sale vor avea un aspect albicios datorat

eliminării baritei.

TRANZIT ESOGASTRODUODENAL. Examen

radiologie al părţii superioare a tubului digestiv (esofag,

stomac şi duoden).

Tranzitul esogastroduodenal (T.E.G.D.) este foarte des

înlocuit cu fibroscopia gastrică. Această ultimă tehnică este,

în fapt, o tehnică directă (vederea suprafeţei mucoasei) şi

are, în plus, avantajul de a permite prelevări de mucoasă

digestivă (biopsie) pentru a le examina la microscop. Totuşi,

tranzitul esogastroduodenal rămâne indicat atunci când

fibroscopia este imposibilă din cauza unei îngustări de

netrecut cu tubul optic, atunci când se caută o compresie

exterioară sau când este nevoie de documente radiologice

în vederea unei operaţii.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Pacientul trebuie să fie

â jeun de cel puţin 8 ore. El trebuie să nu fi suferit un alt

examen cu barită şi să nu fi fumat în ultimele 4-6 zile. El

absoarbe barită (conţinutul unui pahar), substanţă groasă,

opacă la radiaţiile X. Examenul comportă un studiu dinamic,

care constă în urmărirea pe un ecran de radioscopie, şi un

studiu static, care constă în luarea de clişee radiografice la

intervale regulate. Poate fi necesar să se comprime abdomenul

cu un balon de material plastic pentru a obţine

imagini mai bune. Mai este posibil să se injecteze un produs

antispasmodic destinat să micşoreze contracţiile stomacului.

La sfârşitul examenului, care durează în jur de 30 minute,

medicul basculează masa de radiologie astfel încât capul

pacientului să se găsească mai jos decât picioarele sale,

pentru a verifica faptul că nu există un reflux de barită din

stomac spre esofag, ceea ce ar pune în evidenţă o hernie

hiatală.

CONTRAINDICAŢII ŞI EFECTE SECUNDARE. Tranzitul

esogastroduodenal este un examen contraindicat la

femeile gravide. După examen, pacientul poate să-şi reia

imediat activităţile şi alimentaţia normală. în zilele

următoare, fecalele vor avea o culoare albicioasă din cauza

eliminării de barită.

TRAPEZ. Muşchi mare, triunghiular şi aplatizat care

merge de la coloana vertebrală la umăr.

STRUCTURĂ. Muşchiul trapez se insera pe părţile posterioare

ale vertebrelor (cervicale şi dorsale) şi se termină pe

claviculă şi omoplat. El participă la menţinerea gâtului şi

a rachisului dorsal şi intervine în mişcările de ridicare a

umărului, precum şi în rotirea şi în înclinarea capului.

PATOLOGIE. Muşchiul trapez este adesea sediul contracturilor

provocate de leziunile coloanei cervicale (torticolis,

fractură, entorsă).

TRASOR. -+ MARKER.

TRASOR RADIOACTIV. Substanţă radioactivă a cărei

prezenţă sau al cărei traiect într-un ţesut, un organ sau un

organism viu pot fi uşor detectate cu un dispozitiv

adecvat. SINONIM: marker radioactiv.

Trasorii radioactivi sunt substanţe care pot fi introduse

în foarte mici cantităţi într-un organism pentru a urmări

repartiţia lor în scopuri experimentale, îndeosebi biologice

sau medicale. Aceştia prezintă avantajul, spre deosebire de

majoritatea trasorilor neradioactivi, de a nu perturba

metabolismul studiat având în vedere cantităţile foarte mici

necesare.

TRAUMATISM CRANIAN

TRATAMENT. Totalitate a metodelor întrebuinţate

pentru a lupta împotriva unei boli şi a încerca să fie

vindecată.

Tratamentul face apel la principiile terapeuticii, pe care

medicul le adaptează în modul cel mai potrivit la cunoştinţele

actuale privind fiecare caz în parte. Se deosebesc

tratamentele medicale, care utilizează medicamente şi

diverse mijloace fizice (kineziterapie, radioterapie,

termalism)şi tratamente chirurgicale, cu diverse instrumente

şi sub diferite modalităţi de anesteziere.

DIFERITE TIPURI DE TRATAMENT. Se deosebesc

patru, după scopul lor.

• Tratamentele curative se desfăşoară în mai multe faze:

tratament de atac, iniţial şi intensiv, urmat la nevoie de un

tratament de întreţinere, mai puţin dificil, dar adesea mai

îndelungat.

• Tratamentele paliative privesc măsurile care pot să fie

utilizate atunci când o boală gravă, un cancer de exemplu,

se apropie de deznodământ, cu scopul de a-i permite

bolnavului să trăiască în condiţiile cel mai puţin neplăcute.

• Tratamentele preventive caută să împiedice apariţia unei

boli, prin vaccinare de exemplu, ori să suprime un factor

de risc (lupta împotriva tabagismului sau a hipercolesterolemiei).

• Tratamentele simptomatice vizează ameliorarea simptomelor

unei boli fără ca totuşi să lupte împotriva cauzelor

sau chiar a naturii acestei boli; prescrierea de analgezice,

care atenuează durerea, este un exemplu în acest sens.

TRAUMATISM CRANIAN. Şoc accidental pe craniu,

complicat sau nu cu leziuni ale encefalului.

Traumatismele craniene sunt frecvente. Principala lor

cauză este reprezentată de accidentele rutiere, responsabile

de jumătate din traumatismele craniene severe, în particular

la tineri, la care constituie prima cauză de mortalitate. Alte

origini sunt căderile, îndeosebi înainte de 15 ani şi după

65 ani, apoi accidentele de muncă şi sportive, accidentele

casnice şi agresiunile.

în afara cazurilor celor mai benigne, caracterizate

printi-o durere, un hematom sau o plagă a pielii capului,

traumatismele craniene pot fi sursa leziunilor primare (care

apar imediat) sau secundare (care se produc la câteva ore

până la câteva luni după traumatism).

LEZIUNILE PRIMARE. Leziunile primare sunt osoase sau

encefalice.

• Leziunile osoase sunt fracturile boitei craniene (prin şoc

direct) şi cele ale bazei craniului (prin propagarea şocului).

Există două varietăţi deosebite de fractură: fractura cu

deplasare, un fragment osos fiind deplasat şi înfundat, şi

fractura deschisă, cu plagă a pielii capului. O fractură nu

antrenează în mod obligatoriu consecinţe grave, dar poate

provoca, mai ales în caz de deplasare, leziuni ale encefalului,

primare sau secundare.

• Leziunile encefalului cuprind comoţia cerebrală, contuzia

cerebrală şi hematomul subdural acut. Comoţia cerebrală

se traduce prin leziuni difuze ale substanţei albe provocate

de deplasarea şi întinderea structurii nervoase în momentul

impactului. Ea este responsabilă de o pierdere imediată a

stării de conştientă, durata ei fiind proporţională cu intensitatea

leziunilor. Contuzia cerebrală comportă o distrugere

a celulelor nervoase şi mici focare de sângerare. Leziunile

contuziei pot fi localizate la punctul de impact al traumatismului

sau de partea opusă atunci când rezultă dintr-un

mecanism de contralovitură. Ele antrenează, în funcţie de

localizarea lor, tulburări de comportament sau un uşor

deficit motor, în general fără gravitate şi reversibil. Hematomul

subdural acut este o pungă de sânge colectat în

grosimea meningelor. El generează rapid o paralizie şi

tulburări ale conştientei (somnolenţă care poate merge până

lacomă).

LEZIUNILE SECUNDARE. Leziunile secundare se produc

într-un interval care poate merge de la câteva ore până

la câteva luni după traumatism, şi pot apărea chiar atunci

când nu există o fractură.

Hematoamele intracraniene sunt responsabile de o

treime din decesele tardive prin traumatisme craniene. Este

vorba de hematoame extradurale, situate între dura-mater

şi cutia craniană, şi de hematoame subdurale cronice, situate

între encefal şi dura-mater. Primele se manifestă prin dureri

de cap şi tulburări ale conştientei (somnolenţă, comă).

Celelalte se traduc, în interval de câteva zile până la câteva

luni după traumatism prin dureri de cap, o hemiplegie, o

afazie, o stare de pseudodemenţă sau doar de confuzie la

subiectul vârstnic, tulburări ale comportamentului (închidere

în sine). Pericolul acestor două tipuri de hematom rezidă

în compresia pe care o provoacă asupra creierului. Modul

de instalare a simptomelor pe care le produc este cu atât

mai puţin rapid cu cât hematomul apare mai târziu. într-un

mare număr de cazuri, aceste hematoame pot fi depistate

prin scanerul cerebral şi pot fi tratate, la nevoie, printr-o

intervenţie chirurgicală de urgenţă.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Interogatoriul rănitului

sau al anturajului său dă posibilitatea să se evalueze violenţa

accidentului şi să se ştie dacă a avut loc pierderea stării de

conştientă, ceea ce sugerează formarea unui hematom.

Examenul imediat, care va fi repetat în cursul supravegherii,

se leagă de punctele următoare: starea de conştientă, semnele

neurologice corespunzând unei leziuni localizate ca

un hematom (paralizie a unui membru, abolirea unui reflex),

plagă a pielii capului. Radiografiile craniului, în căutarea

unei fracturi sunt sistematice.

Atunci când nu există nici fractură, nici semn neurologic,

riscul de complicaţie este infim şi spitalizarea nu este

întotdeauna necesară. Atunci când a avut loc o pierdere a

stării de conştientă - chiar dacă rănitului pare să-i meargă

TRAUMATISM CRANIAN AL COPILULUI 640

foarte bine - o supraveghere de 24-48 ore în spital este

recomandabilă. în caz de comă sau de semn neurologic, se

impune spitalizarea într-un serviciu de neurochirurgie:

scanerul cerebral permite să se instituie un tratament adecvat

în fiecare caz. în caz de hematom subdural acut, este practicată

o reanimare, concomitent cu un tratament antiedematos.

Hematoamele extradurale sunt drenate pe cale

chirurgicală în regim de urgenţă, în timp ce hematoamele

subdurale cronice pot face obiectul unui drenaj chirurgical

sau al unei corticoterapii.

TRAUMATISMUL CRANIAN AL COPILULUI.

în mod schematic, cazurile copiilor care au suferit un

traumatism cranian se împart în trei grupe, după riscul

fracturii şi după complicaţiile pe care le prezintă.

• Grupa de risc foarte mic cuprinde cazurile cele mai

frecvente: copii mai mari de 2 ani care prezintă plăgi superficiale,

dureri de cap şi ameţeli trecătoare. De obicei, este

justificată doar o supraveghere, la domiciliu, de către părinţi.

• Grupa de risc intermediar include cazurile următoare:

copii sub vârsta de 2 ani (în afara cazului că traumatismul

este evident benign), copiii care şi-au pierdut conştienta pe

o durată necunoscută sau care prezintă vărsături, o amnezie

privind accidentul, un traumatism care atinge şi o altă

parte a corpului (îndeosebi faţa, ca o sângerare a nasului).

Radiografiile de control sunt recomandate copiilor celor mai

mici (sub un an) şi celor care au plagă gravă a pielii capului.

• Grupa de risc ridicat corespunde copiilor care prezintă

o tulburare a stării de conştientă imediată, somnolenţă, apatie)

sau mai ales secundară (survenind în cel de al doilea

timp, după vindecarea aparentă) sau, încă, în caz de fractură.

Copilul trebuie atunci transferat de urgenţă într-un spital

care dispune de un serviciu de neurochirurgie.

TRAUMATISM FIZIC. Totalitate a tulburărilor fizice

şi a leziunilor unui ţesut, unui organ sau unei părţi a corpului

provocate accidental de către un agent exterior.

TRAUMATISM PSIHIC. Totalitate a tulburărilor

psihice sau psihosomatice provocate accidental de un agent

exterior subiectului.

SIMPTOME Şl SEMNE. Manifestările unui traumatism

psihic depind de personalitatea subiectului şi de încărcătura

emoţională a evenimentului în cauză (agresiune, catastrofă,

jignire, stres prelungit etc.). Un traumatism psihic se traduce,

în general, printr-o reacţie acută (repaus, criză de angoasă,

stare de confuzie şi stupoare), care se poate prelungi prin

tulburări de readaptare: nevroză traumatică (sau reacţională),

apropiată de nevroza clasică, dar mai puţin structurată,

sinistroză (subiectul amplifică prejudiciul suferit), sindrom

subiectiv posttraumatic (oboseală, dureri, dureri de cap,

leşinuri), coşmare, hipotensiune ortostatică (ameţeală la

ridicare şi la poziţia în picioare), vertije, acufene (percepţie,

în general eronată, a unei senzaţii sonore).

TRATAMENT. Acesta se bazează pe tehnici ca hipnoza

sau narcoanaliza, pe relaxare şi pe luarea de sedative uşoare.

TRAUMATOLOGIE. Specialitate medicală şi chirurgicală

consacrată studiului şi tratamentului traumatismelor

fizice.

TRAVALIU. Fază a naşterii marcată prin asocierea

contracţiilor uterine dureroase, din ce în ce mai dese, cu

scurtarea şi dilataţia colului uterin.

Semnalat adesea prin pierderea dopului mucos (gleră

care astupă orificiul colului uterin la sfârşitul sarcinii) şi

uneori prin ruperea pungii apelor, travaliul are o durată

variabilă de la o femeie la alta. El este adesea mai lung

pentru o primă naştere decât pentru următoarele -» NA$TERE.

TREMURĂTURĂ. Mişcare anormală caracterizată

prin oscilaţii ritmice involuntare ale unei părţi a corpului

(membru, trunchi, faţă).

DIFERITE TIPURI DE TREMURĂTURĂ. Se disting

diferite varietăţi de tremurătură în funcţie de circumstanţele

lor de apariţie.

• Tremurătură de repaus persistă atunci când subiectul este

imobil - aşezat sau alungit. Este un semn caracteristic al

sindromului parkinsonian şi al bolii lui Parkinson. Tremurătură

atinge mai ales extremităţile, predominant mâinile

(mişcări de „fărâmiţare a pâinii"). Tratamentul recurge

la medicamente antiparkinsoniene.

• Tremurătură de atitudine sau tremurătură posturală nu

apare decât atunci când subiectul menţine o poziţie, de

exemplu, dacă i se cere să ţină braţele întinse în faţă. Cea

mai des întâlnită este tremurătură fiziologică, provocată de

emoţie sau favorizată de excitante (cafea). O altă formă este

tremurătură cauzată de luarea unui medicament (antidepresor

triciclic, litiu) sau unei boli (boala lui Basedow

[exces de hormoni tiroidieni|, hipoglicemie, micşorarea

nivelului sangvin de glucoza, alcoolism cronic). Tratamentul

constă în diminuarea sau în suprimarea medicamentului sau

în tratarea afecţiunii în cauză. Al treilea tip de tremurătură

de atitudine este tremurătură esenţială (de cauză necunoscută),

denumită tremurătură senilă dacă apariţia ei este

tardivă. Destul de frecventă (afectează 2% din populaţie),

familială în jumătate din cazuri, ea atinge extremităţile

membrelor şi mai ales capul; dacă amploarea tremurătorii

deranjează viaţa curentă (alimentaţie, îmbracare), se prescrie

un medicament betablocant ca propranololul, ori un

antiepileptic.

• Tremurătură de acţiune survine atunci când subiectul

efectuează o mişcare voluntară. Ea poate fi o complicaţie

a unei tremurături de atitudine care evoluează de multă

vreme. în alte cazuri, ea face parte dintr-un sindrom cerebelos

(prin atingerea creierului mic sau a căilor nervoase

aflate în conexiune cu el). Tremurătură predomină la rădăcina

membrelor (umeri, şolduri), creând un handicap serios.