635 Trahom

CONSECINŢE. Din cauza dispariţiei corzilor vocale (situate

în laringe), pacientul trebuie să urmeze şedinţe de

ortofonie pentru a învăţa să vorbească cu o voce esofagiană

(în felul ventrilocilor).

TRAHEOTOMIE. Intervenţie chirurgicală constând în

practicarea unei deschideri a feţei anterioare a traheei

cervicale - între al 3-lea şi al 4-lea inel cartilaginos - şi în

amplasarea aici a unei canule pentru a asigura trecerea

aerului.

Prin extensie, acest termen desemnează şi rezultatul

acestei intervenţii.

INDICAŢII. Traheotomia scurtcircuitează căile aeriene

superioare (fose nazale, faringe, laringe) atunci când acestea

sunt obstruate, de exemplu de un edem sau de o tumoră.

Ea uşurează şi reînnoirea gazelor respiratorii (oxigen, dioxid

de carbon) în alveolele pulmonare, la unii subiecţi atinşi

de insuficienţă respiratorie cronică, micşorând volumul

căilor respiratorii care nu servesc direct schimburilor

gazoase. în plus, în reanimare şi la subiecţii care suferă de

o insuficienţă respiratorie, ea previne încărcarea bronşică

uşurând aspiraţia secreţiilor.

MATERIAL ŞI DESFĂŞURARE. Traheotomia este realizată

sub o anestezie generală uşoară, completată eventual

cu o anestezie locală. Ea este urmată de aplicarea canulei,

care este de două tipuri, de lungime şi de diametru diferite,

adaptate diferitelor indicaţii ale traheotomiei.

O traheotomie poate fi definitivă sau temporară. în acest

ultim caz, orificiul se închide spontan şi se cicatrizează în

câteva zile de la scoaterea canulei.

Atunci când traheotomia are un caracter definitiv, după

câteva săptămâni petrecute în mediu spitalicesc sau într-un

centru de convalescenţă, subiectul poate să se întoarcă acasă.

ÎNTREŢINERE. O traheotomie necesită o aspiraţie bronşică;

în plus, igiena canulei, întreţinută prin spălare zilnică

cu ajutorul unei perii mici şi a unei soluţii antiseptice, ca

şi menţinerea permeabilităţii sale trebuie supravegheate cu

scrupulozitate. Subiecţii atinşi de o insuficienţă respiratorie

cronică şi purtători ai unei traheotomii definitive trebuie

să fie capabili să-şi acorde singuri aceste îngrijiri la

domiciliu. De altfel, ei pot să se alimenteze normal, iar

traheotomia dându-le posibilitatea să-şi piardă respiraţia în

mai mică măsură, le asigură o mai bună autonomie.

COMPLICAŢII. în mod obişnuit bine tolerată după un timp

de adaptare de câteva săptămâni, o traheotomie poate

antrena totuşi diverse complicaţii, între care cele mai importante

sunt hemoragiile, survenind fie în cursul actului

chirurgical, ca urmare a lezării unui vas mic, fie din cauza

unei infecţii sau a manevrelor brutale sau stângace în cursul

schimbării poziţiei bolnavului sau a schimbării canulei

(poziţie defectuoasă, chiar expulzia canulei la un bolnav

agitat); obstrucţia canulei cu secreţii sau cu cheaguri

sangvine; o infecţie localizată la perimetrul orificiului;

infecţiile bronhopulmonare; leziunile peretelui traheal şi

riscul apariţiei unei fistule traheoesofagiene (canal patologic

care pune în comunicaţie traheea şi esofagul) sau o stenoză

traheală (îngustare cicatriceală a traheei); această din urmă

complicaţie poate fi tratată cu laser şi chiar pe cale

chirurgicală.

TRAHOM. Conjunctivită (inflamaţie a conjunctivei)

granuloasă cauzată de un germene din genul Chlamydiae,

Chlamydia trachomatis, putând evolua spre cecitate (orbire).

FRECVENŢĂ. Germenele trahomului, foarte contagios,

este răspândit îndeosebi în ţările din Africa, îndeosebi în

cele ale Africii de Nord, şi în Asia. El afectează mai mult

de 500 milioane de indivizi şi reprezintă prima cauză de

cecitate din lume.

CONTAMINARE. Germenele, strict uman, se transmite

prin intermediul mâinilor murdare duse la faţă sau al

pulberilor aduse de vânt. Contagiunea este frecventă în sânul

aceleiaşi familii.

SIMPTOME ŞI SEMNE. La început, trahomul ia forma

unei conjunctivite foliculare (formată din ridicaturi translucide),

observabilă mai ales la pleoapa superioară, provocând

mici leziuni care de cele mai multe ori trec

neobservate. Apoi conjunctivita devine granuloasă (constituită

din reliefuri mai mari şi mai vascularizate) din cauza

numărului crescând de foliculi şi se formează, de la periferie

la centrul corneei, o uşoară opacitate care seamănă cu un

văl. După câteva luni, leziunile se cicatrizează, dar lasă

sechele care pot altera vederea: prezenţa pe cornee a unui

văl vasculogranulos, denumit panus, prezenţa cicatricelor

stelate pe conjunctiva pleoapei superioare.

DIAGNOSTIC. Diagnosticul se pune pe baza examenului

clinic. El este confirmat printr-un frotiu conjunctival, care

se realizează prin recoltarea secreţiilor cu scopul de a căuta

prezenţa chlamydiilor. El este completat, la nevoie, printr-un

raclaj conjunctival, practicat sub anestezie locală, prin care

se caută celulele cu incluzii caracteristice (celule care conţin

colonii de chlamydii).

COMPLICAŢII. Complicaţiile formelor severe sunt în

principal opacităţile corneene uneori foarte dense şi responsabile

de o scădere majoră a acuităţii vizuale care poate

evolua spre cecitate, modificări ale pleoapelor ca un ptozis

(prăbuşirea pleoapei superioare) sau un entropion (întoarcerea

marginii pleoapei, cel mai des cea inferioară, spre

interiorul ochiului), asociată, în general, cu un trichisis

(deviaţie a genelor spre globul ocular, care se freacă de

cornee şi îi provoacă ulceraţii). Se observă, de asemenea,

o scleroză a aparatului lacrimal care împiedică scurgerea

normală a secreţiilor.

TRATAMENT. într-un stadiu mai puţin evoluat al bolii,

aplicaţia locală, pe o durată de cel puţin trei săptămâni, de

colire şi de pomezi antibiotice adecvate germenului permite

să se obţină regresia simptomelor. Tratamentul sechelelor

este în esenţă chirurgical.

TRANCHILIZANT 636

PREVENIRE. O bună igienă corporală şi o spălare frecventă

a mâinilor permit sa se evite contaminarea.

TRANCHILIZANT. Medicament utilizat pentru capacitatea

sa de a diminua un exces de activitate psihică.

Termenul de tranchilizant este puţin întrebuinţat de către

medici; el face parte din limbajul curent şi desemnează două

familii de medicamente psihotrope (active asupra psihismului):

anxioliticele „tranchilizante minore", indicate în

anxietate; neurolepticele, „tranchilizante majore", indicate

în psihoze.

TRANSAMINAZĂ. Enzimă care accelerează transferul

unei grupări amino de la un acid aminat la un acid cetonic.

SINONIM: aminotransferaza.

UTILIZARE ÎN SCOP DIAGNOSTIC. Două transaminaze

prezintă un interes clinic.

• Alanin-aminotransferaza (A.L.T., A.L.A.T. sau SGPT

\Serum Glutamopyruvale Transferase] este prezentă mai

ales în ficat şi în rinichi. Nivelul său creşte în caz de

distrugere a celulelor ficatului - mai ales în cursul unei

hepatite virale, înainte de apariţia icterului - uneori în

măsură foarte mare; acest nivel mai creşte, însă în proporţii

mai mici, în cursul altor boli ale ficatului (cancer, ciroză,

hepatită toxică cauzată de tetraclorura de carbon, de exemplu,

obstrucţia biliară ele.) şi în cursul infarctului de miocard.

UAspartat-aminotransferaza (A.S.T., A.S.A.T. sau SGOT

\Serum Glutamooxaloacelate Transferase]) se află, în

principal, în celulele muşchilor striaţi, ale ficatului şi în

globulele roşii. Nivelul ei creşte în caz de distrugere a

celulelor, în particular în caz de infarct al miocardului şi

de miopatie. în caz de distrugere a celulelor ficatului, nivelul

sangvin de A.S.T. creşte mai puţin decât cel al A.L.T.

TRANSCRIPTAZĂ INVERSĂ. Enzimă intracelulară

care realizează transcripţia (transferul de informaţie genetică)

acidului ribonucleic (A.R.N.) în acid dezoxiribonucleic

(AD.N.) şi nu a A.D.N.-ului în A.R.N., aşa cum se întâmplă

de obicei.

Familia retrovirusurilor, căreia îi aparţine virusul imunodeficienţei

umane (H.I.V.), responsabil de SIDA, este caracterizată

prin prezenţa acestei enzime, căreia îi datorează

denumirea, retro însemnând în latină „în sens contrar".

TRANSCRIPŢIE. Etapă a exprimării unei gene în cursul

căreia informaţia conţinută într-o secvenţă de A.D.N. este

copiată sub forma unei secvenţe de A.R.N.

TRANSDUCTIE. Transfer al unei informaţii genetice

de la o celulă la alta prin intermediul unui vector.

TRANSFER. Proces prin care, în psihanaliză, pacientul

reactualizează conflictele sale infantile proiectând asupra

terapeutului imaginea părinţilor săi şi a sentimentelor sale

(dorinţe, experienţe neplăcute, descoperirea sexualităţii etc),

faţă de ei.

• In psihanaliza, transferul nu se instalează adesea decât

în mod lent, fiind întrepătruns cu ezitări, tăceri din jenă şi

rezistenţe. Analistul este atunci suportul „neutru şi binevoitor"

al unui amestec de iubire şi ură care traduce reapariţia

ambivalenţei oedipiene, cu un transfer când „pozitiv"

(sentimente afectuoase), când „negativ" (sentimente agresive).

Reciproc, analistul încearcă faţă de pacientul său

reacţii inconştiente, care pot reactiva propriile sale conflicte

şi pe care Freud le numeşte contratransfer. Existenţa acestui

contratransfer necesită o analiză prealabilă a psihanalistului

înainte ca acesta să poată trata el însuşi pacienţi.

• în psihologie, se utilizează termenul de transfer într-un

sens general de deplasare a afectivităţii legate de un obiect

(persoană, situaţie, lucru) asupra altui obiect. Copilul sub

trei ani, de exemplu, face un transfer asupra obiectelor

(jucărie, păpuşă) lumii exterioare, conferindu-le o viaţă

animată asemenea vieţii sale; la adult, numeroase relaţii pot

fi interpretate în termeni de transfer: o persoană îndrăgostită,

de exemplu, atribuie partenerului său propriile stări sufleteşti

sau le transferă asupra unui obiect simbolic (floare sau

bijuterie, de exemplu).

TRANSFERINĂ. Proteină prezentă în serul sangvin,

sintetizată de către ficat, al cărei rol fiziologic esenţial este

transportul fierului necesar sintetizării hemoglobinei

începând de la celulele intestinale până la măduva osoasă.

SINONIM: sidewfilina.

Concentraţia în transferină a serului sangvin este

cuprinsă în mod normal, la adult, între 2 şi 4 grame pe litru.

Această valoare scade în caz de hemocromatoză (boală

metabolică ce apare în urma unei acumulări de fier în ţesuturi),

de carenţă în proteine, de inflamaţie şi de insuficienţă

renală. Valoarea creşte în caz de carenţă în fier sau de mărire

a necesităţilor în fier (sarcină).

TRANSFUZIE SANGVINĂ 1. Injectare, în circulaţia

sangvină a unui subiect, a unuia dintre constituenţii sângelui.

2. Totalitate a activităţilor, competenţelor şi tehnicilor

medicale şi biologice care permit transfuzia sangvină în

sensul definit anterior.

Transfuzia sangvină, în mare, cuprinde donarea de

sânge, prelucrarea acestuia, conservarea sa şi reinjectarea

sa. Din cauza riscurilor de transmisie virală (deşi acestea

sunt limitate), frecvenţa transfuziilor sangvine s-a diminuat.

DONAREA DE SÂNGE. Donarea de sânge este reglementată:

în numeroase ţări ca Franţa, Belgia, Elveţia şi

Canada, ea este benevolă, anonimă şi gratuită, limitată la

3, 4 sau 5 ori pe an, pentru donatorii de la 18 ani până la,

respectiv, 55,60 şi 65 ani, în funcţie de ţară. Cantitatea de

sânge prelevată este funcţie de greutatea corporală a

donatorului.