627 Tiroidian

• Tratamentul limfoamelor tiroidiene face apel la chimioterapie

şi/sau la radioterapie, de cele mai multe ori foarte

rapid eficace.

Prognosticul cancerelor diferenţiate este foarte bun.

TIROIDĂ (cancer medular de). Cancer al glandei tiroide

dezvoltat pe seama celulelor C ale acestei glande, care

secretă calcitonină (hormon care micşorează nivelul de

calciu din sânge).

TIROIDĂ (glandă). Glandă endocrină situată la baza feţei

anterioare a gâtului, responsabilă de sinteza şi secreţia

hormonilor tiroidieni, sub controlul hipofizei.

STRUCTURĂ. Glanda tiroidă este un organ de volum mic,

cântărind mai puţin de 30 grame în stare normală. Ea are

forma unui fluture ale cărui cele două aripi, lobii, simetrici

lateral, sunt situaţi lipiţi de inelele traheei şi legaţi în faţă

printr-un istm. Tiroida este un organ foarte superficial, uşor

accesibil inspectării şi palpării.

FIZIOLOGIE. Tiroida este bogat vascularizată şi se compune

din două tipuri de celule: celulele C, care secretă calcitonină

(hormonul care micşorează nivelul calciului), şi

celulele tiroidiene, cele mai numeroase, care se grupează

în vezicule. Acestea captează iodul circulant în sânge şi îl

transformă în prehormon tiroidian, pe care îl stochează în

vezicule. Atunci când la tiroidă ajunge o stimulare cu tireostimulină

hipofizară (TSH), veziculele eliberează o parte

a stocului lor hormonal sub forma de triiodotironină, ori T3

(aproximativ 20%), şi de tiroxină, ori T4 (aproximativ 80%).

PATOLOGIE. Tiroida poate creşte în volum şi poate forma

o guşă care cuprinde unul sau mai mulţi noduli. în plus,

tiroida poate prezenta un defect de funcţionare (hipotiroidie)

sau un exces de funcţionare (hipertiroidie).

TIROIDEI (nodul al). Tumefacţie localizată a glandei

tiroide.

Prezenţa unuia sau mai multor noduli ai tiroidei este

foarte frecventă, mai ales la femei. Ei sunt benigni în majoritatea

cazurilor.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Un nodul al tiroidei nu antrenează

de cele mai multe ori nici un simptom; mai rar, el provoacă

o jenă cervicală sau semne de disfuncţie a glandei tiroide

(hipotiroidie sau hipertiroidie).

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Ecografia poate fi utilă

pentru a preciza natura solidă, chistică sau mixtă (semilichidiană)

a nodulului. Ea permite mai ales să se pună în

evidenţă alţi mici noduli impalpabili. Scintigrafia, necesară

întotdeauna, apreciază fixarea iodului pe nodului sau pe

nodulii palpaţi şi aspectul restului parenchimului (ţesut

funcţional tiroidian). Un nodul care fixează mai puţin bine

iodul decât ţesutul înconjurător se numeşte rece; invers, un

nodul care fixează mai bine iodul se numeşte cald.

• Un nodul rece, solid sau mixt este de cele mai multe ori

benign, însă în 10% dintre cazuri se dovedeşte a fi malign.

Examenul microscopic al nodulului după citopuncţie permite

diagnosticul. Ablaţia chirurgicală nu se practică în mod

sistematic pentru orice nodul rece şi depinde de caracterul

său, malign sau nu.

• Un nodul cald antrenează un risc de hipertiroidie (creşterea

secreţiei de hormoni tiroidieni, traducându-se printr-o

tahicardie, tremurături, o termofobie [senzaţie permanentă

de a fi prea cald] şi o pierdere în greutate). Tratamentul este

sistematic: ablaţia nodulului, radioterapia metabolică (administrarea

unei doze unice de iod 131).

SUPRAVEGHERE ŞI DIAGNOSTIC. Supravegherea

clinică sau ecografică a nodulului este regulată (anuală).

Prognosticul nodulilor, trataţi sau nu, este excelent.

TIROIDECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unei părţi sau

a totalităţii glandei tiroide.

INDICAŢII. Tiroidectomia este o intervenţie chirurgicală

frecventă, indicată în mai multe boli tiroidiene: hipertiroidie

(creşterea patologică a producţiei de hormoni tiroidieni),

a cărei formă cea mai obişnuită este boala lui Basedow,

nodul izolat, guşă nodulară (hipertrofie a glandei asociată

cu mai mulţi noduli), cancer tiroidian.

DESFĂŞURARE. Operaţia se desfăşoară sub anestezie

generală; după o incizie orizontală a bazei gâtului, chirurgul

îndepărtează fie o mică tumoră izolată (enucleare), fie

jumătate din unul sau din ambii lobi care formează glanda

(lobectomie zisă parţială sau subtotală), fie un lob întreg

(lobectomie), fie chiar glanda întreagă (tiroidectomie totală).

CONSECINŢE ŞI COMPLICAŢII. Tiroidectomia este o

operaţie benignă, dar delicată din punct de vedere tehnic,

deoarece ea trebuie să păstreze nervii recurenţi, care au

contact cu glanda şi sunt responsabili de funcţionarea vocii,

precum şi micuţele glande paratiroide, lipite de partea

posterioară a lobilor tiroidieni, care controlează metabolismul

fosforului şi calciului. Complicaţiile acestei operaţii

(hemoragii, infecţii locale) sunt foarte rare. în caz de ablaţie

totală, un tratament de substituţie prin hormoni tiroidieni

trebuie să fie urmat tot restul vieţii.

TIROIDIAN (hormon). Hormon sintetizat de către glanda

tiroidă şi utilizat în tratamentul disfuncţiilor tiroidiene.

FIZIOLOGIE. Hormonii tiroidieni cuprind două substanţe;

ambele conţin iod, tiroxină (denumită şi tetraiodotironină,

ori T4) şi triiodotironină (sau T3). T4 este de departe cea

mai importantă cantitativ; dar o dată aflată în ţesuturi, ea

se transformă în T3, forma cea mai activă a hormonilor

tiroidieni.

Hormonii tiroidieni stimulează consumul de oxigen tisular

şi celulele organismului. Mai mult, ei sunt indispensabili

creşterii şi maturării scheletului şi sistemului nervos. Ei mai

participă şi la metabolismul lipidelor şi glucidelor.

TIROIDITĂ 628

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Hormonii tiroidieni sunt

utilizaţi în caz de hipotiroidie: ei permit suprimarea consecinţelor

acestei afecţiuni fără a acţiona asupra cauzei sale

şi, în consecinţă, trebuie luaţi, în general, toată viaţa.

EFECTE NEDORITE. O supradoză provoacă o tireotoxicoză,

un fel de hipertiroidie acută şi gravă caracterizată prin

tulburări cardiace, o diaree, o pierdere în greutate.La subiectul

vârstnic, tratamentul, chiar în doze normale, poate genera

tulburări cardiace (angină pectorală, infarct); de aceea el

trebuie început cu prudenţă, cu doze treptat crescătoare, de

preferinţă la spital. -»• HIPERTIROIDIE, HIPOTIROIDIE.

TIROIDITĂ. Inflamaţie a glandei tiroide.

DIFERITE TIPURI DE TIROIDITĂ. Diagnosticul se pune

în principal pe baza examenului clinic şi a scintigrafiei.

• Tiroidita limfocitară cronică, ori tiroidita lui Hashimoto,

este cea mai frecventă. De origine autoimună, ea este caracterizată

printr-o guşă foarte tare, prezenţa anticorpilor

antitiroidieni şi evoluţia posibilă spre o hipotiroidie (micşorarea

secreţiei de hormoni tiroidieni traducându-se printr-o

încetinire a ritmului cardiac, o încetineală psihică, o îngroşare

a pielii feţei şi a pielii gâtului, o paloare). Tratamentul

face apel la luarea zilnică de tiroxină.

• Tiroidita subacuta a lui De Quervain este probabil de

origine virală. Ea este marcată prin dureri vii în partea din

faţă a gâtului, asociate adesea cu un sindrom gripal (febră,

oboseală) şi printr-o hipertiroidie (creşterea secreţiei de

hormoni tiroidieni) tranzitorie. Tiroida este umflată, dură

şi dureroasă la palpare. Această afecţiune evoluează spontan

către vindecare în aproximativ şase săptămâni.

TIROTOXICOZĂ sau TIREOTOXICOZĂ. Totalitatea

simptomelor consecutive unei hipertiroidii (secreţie

excesivă de hormoni tiroidieni).

TIROXINĂ. Hormon iodat secretat de către glanda

tiroidă. SINONIM: letraiodotironina (T4).

TIROZINĂ. Acid aminat neindispensabil, sintetizat de

către organism pornind de la un alt acid aminat, fenilalanina.

Tirozină intră în constituţia proteinelor. Pe de altă parte,

ea participă la importante reacţii chimice: este un precursor

al melaninei (pigment al pielii), al unor substanţe care joacă

un rol în transmisia influxului nervos (dopamină, noradrenalină)

şi ai hormonilor glandei tiroide. în mod normal,

nivelul sangvin al tirozinei este cuprins între 20 şi 85 micromoli

(adică între 3,6 şi 15,4 miligrame) pe litru la subiecţii

mai mari de 2 ani,între 35 şi 75 micromoli (adică între 6,3

şi 13,6 miligrame) pe litru la copiii sub 2ani. Se întâmplă

ca, la nou-născuţi, nivelul sangvin al tirozinei să depăşească

aceste valori, dar este vorba de un fenomen temporar şi nu

patologic, legat de o imaturitate enzimatică.

PATOLOGIE. Principalele patologii legate de tirozină sunt

enzimopatiile, bolile ereditare cauzate de un deficit în unele

enzime care transformă tirozină, provocând acumularea ei

în organism. Unele patologii sunt comune tirozinei şi fenilalaninei

(fenilcetonurie). Altele sunt specifice, ca albinismul,

alcaptonuria sau tirozinemiile.

TIROZINEMIE. 1. Nivel anormal de ridicat al unui acid

aminat, tirozină, în sânge. 2. Boală ereditară congenitală

caracterizată prin acumularea de tirozină în organism.

SINONIM: tirozinoza.

Tirozinemiile sunt boli rare cauzate de un deficit în

anumite enzime, care joacă un rol în metabolismul tirozinei.

DIAGNOSTIC. în toate cazurile se observă o creştere a

nivelului de tirozină în sânge şi urină, asociată cu o

eliminare urinară importantă de acid parahidroxifenilpiruvic,

acid parahidroxifenillactic şi acid parahidroxifenilacetic.

TRATAMENT. Tratamentul tirozinemiilor este dietetic,

bazat pe un regim sărac în fenilalanina şi în tirozină (acizi

aminaţi conţinuţi în proteinele animale). Prescripţiile

dietetice sunt stabilite în mediu spitalicesc specializat.

TNF. -• FACTOR NECROZANT AL TUMORILOR.

TOCOFEROL. Substanţă care are o activitate vitaminică

E. -> VITAMINĂ E.

TOCOGRAFIE. înregistrare a contracţiilor uterine în

timpul naşterii. -• MONITORIZARE.

TOFUS. Depunere de cristale de acid uric, formată sub

pielea tumefacţiilor, rozalii sau albicioase.

Tofusul se formează în caz de creştere de lungă durată

a nivelului sangvin de acid uric, de cele mai multe ori la

bolnavii atinşi de gută, uneori, dar mai rar, la subiecţii care

urmează de mai mulţi ani un tratament cu diuretice. Aceştia

sunt noduli subcutanaţi de la câţiva milimetri până la mai

mulţi centimetri în diametru, de consistenţă moale atunci

când s-au format recent, dură - atunci când s-au format mai

demult. Nedureroşi, ei sunt amplasaţi, în general, pe coate,

pe degete, pe degetul mare de la picior şi pe pavilionul

urechilor. Netratat, tofusul poate să se ulcereze, lăsând să

iasă în afară un conţinut păstos sau cretos.

TRATAMENT. Tratamentul tofusului este cel al bolii în

cauză: regim alimentar, luarea de medicamente hipouricemiante

etc. Nodulii, dacă deranjează pacientul, pot fi

îndepărtaţi pe cale chirurgicală.

TOLERANŢĂ 1. Capacitate a organismului de a suporta,

fără să manifeste semnele unei intoxicaţii, doze dintr-o

substanţă dată. 2. Fenomen caracterizat printr-o micşorare

a eforturilor asupra organismului unei doze fixe dintr-o

substanţă chimică, pe măsură ce se repetă administrarea ei.

TOMOGRAFIE PRIN EMISIE DE POZITRONI

împreună cu dependenţa fizică şi dependenţa psihică,

acesta este unul dintre aspectele farmacodependenţei (sau

toxicomaniei).

TOLERANŢĂ IMUNITARĂ. Capacitate a sistemului

imunitar al organismului de a suporta prezenţa antigenelor

Kră a manifesta reacţie imunitară de apărare. SINONIM:

anergie.

Sistemul imunitar al unui organism este tolerant în mod

normal la proprii săi constituenţi (autoantigene), în timp ce

faţă de antigenele străine rămâne sensibil. întreruperea toleranţei

faţă de autoantigene provoacă bolile zise autoimune.

TOMODENSITOMETRIE. Examen radiologie care

utilizează tomodensitometrul, ori scanerul cu radiaţii X, care

permite obţinerea, sub formă de imagini numerice, a unor

secţiuni foarte fine ale organelor examinate. SINONIME:

scenografie, scan RX, tomografie axiala asistata prin

ordinator, tomografie axiala computerizata (T.A.C.) .

INDICAŢII. Tomodensitometria (T.D.M.) permite cercetarea

afecţiunilor care au sediul în cap (creier, hipofiză, ochi

şi căi optice, cavităţi sinuzale şi rinofaringeene), în rachis

şi în măduva spinării, în torace, în abdomen, în bazin şi în

membre (schelet).

TEHNICĂ. Tomodensitometria constă în măsurarea diferenţelor

de absorbţie ale unui fascicul îngust de radiaţii X

de către diferite ţesuturi pe care le traversează, cu ajutorul

unor detectori sensibili plasaţi în jurul aparatului, ca o

coroană. Cantitatea de radiaţii X furnizată fiind cunoscută,

este posibil să se calculeze pornind de la fiecare detector,

diametru după diametru de rotaţie, cantitatea de radiaţii X

absorbită de structurile anatomice examinate. Fasciculul de

radiaţii X este mobil şi se învârteşte în jurul corpului în

acelaşi plan. Un ordinator culege punct cu punct informaţiile

obţinute, le transcrie sub formă de imagine printr-un afişaj

în nuanţe de cenuşiu şi redă secţiunea anatomică pe un

ecran. Secţiunile sunt perpendiculare pe axa mare a corpului.

Unele programe pe calculator permit actualmente construirea

unor imagini în trei dimensiuni plecând de la secţiunile

obţinute. Imaginile sunt reproduse apoi pe un film

fotografic.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Un produs iodat de

contrast este necesar adesea pentru a vizualiza mai bine

organele. Acest produs este fie injectat într-o venă a plicii

cotului printr-un cateter subţire, fie este înghiţit. Pacientul

trebuie să se afle â jeun şi nici să nu fi băut, nici să nu fi

fumat de cel puţin şase ore înainte de examen.

Scanerul cu radiaţii X formează un cadru mare, în

centrul căruia se află o deschidere circulară care permite

trecerea unui pat glisant. Pacientul este alungit pe acest pat

care se deplasează pe axul aparatului. Fasciculul de radiaţii

X se roteşte în jurul regiunii de examinat şi fiecare secţiune

este realizată separat în câteva secunde, timp în care

bolnavul trebuie să fie total imobil si eventual să-si tină

respiraţia. Intre două secţiuni succesive, patul se deplasează

cu unul până la câţiva milimetri, în funcţie de organul care

trebuie examinat. Examenul durează între 15 şi 45 minute.

CONTRAINDICAŢII ŞI PRECAUŢII. Tomodensitometria

nu este practicată la femeia gravidă din cauza pericolelor

pe care le prezintă radiaţiile X pentru făt.

Dacă examenul necesită injectarea unui produs de contrast

iodat şi atunci când pacientul a prezentat deja anterior

manifestări alergice faţă de acest produs (criză de astm,

eczemă, alergie la iod etc), medicul prescrie acestuia un

tratament antialergic, de urmat în timpul celor 3 zile care

preced examenul.

Persoanele care suferă de insuficienţă renală trebuie să

bea mai multe lichide în perioada care precede examenul

şi care urmează tomodensitometriei, ori chiar să fie puse

sub perfuzie pentru a fi mai bine hidratate.

Subiectul trebuind să nu se mişte în timpul examenului,

medicul poate recurge la practicarea unei sedări profunde

în cazul copiilor sau al subiecţilor anxioşi.

Tomodensitometria este un examen complet nedureros.

TOMOGRAFIE. Examen radiologie care permite vizualizarea

structurilor anatomice sub formă de secţiuni.

Se vorbeşte de tomografie de câte ori se realizează o

imagine în secţiune, ca în cazul tehnicilor moderne de

tomografie prin emisie de pozitroni, de tomodensitometrie

(sau scaner), de tomoscintigrafie şi de ecotomografie (ecografie

în secţiuni, singura varietate curentă a ecografiei).

TOMOGRAFIE PRIN EMISIE DE POZITRONI.

Tehnică de imagerie medicală bazată pe detecţia, cu un

aparat adecvat, a radiaţiilor asociate pozitronilor (particule

elementare uşoare, de aceeaşi masă cu electronii, dar cu

încărcătură electrică pozitivă) emişi de o substanţă radioactivă

introdusă în organism, care permite obţinerea de

imagini în secţiune (tomografii) ale unor organe. în engleză,

Positrons Emission Tomography (PET).

Tomografia prin emisie de pozitroni (T.E.P.) permite

obţinerea în câteva secunde a unei imagini în secţiune, ceea

ce face din ea un instrument deosebit de adecvat pentru

observarea fenomenelor fiziologice ca: debitul sau volumul

sangvin, metabolismul glucozei sau al oxigenului, sinteza

proteinelor etc. Această tehnică este utilizată, în principal

pentru examinarea inimii şi creierului, dar sunt posibile şi

examinările oaselor, rinichilor şi plămânilor.

PERSPECTIVE. La ora actuală, tomografia prin emisie de

pozitroni este, în principal, un instrument de cercetare

fundamentală şi clinică. Ea începe totuşi să fie recunoscută

şi ca instrument de investigaţie clinică, îndeosebi în cardiologie

(cercetarea zonelor de ţesut cardiac rămase viabile

după un infarct), în neurologie (epilepsie) şi neuropsihiatrie

(demenţă senilă, boala lui Alzheimer), precum şi în cancerologie

(detectarea, cu o foarte mare sensibilitate, a unor

tumori).

TOMOSCINTIGRAFIE 630

TOMOSCINTIGRAFIE. Tehnică de imagerie medicală

bazată pe detectarea - cu o cameră specială - a radiaţiilor

gamma emise de o substanţă radioactivă introdusă în

organism (scintigrafie), ceea ce permite obţinerea de imagini

în secţiune (tomografii) ale diferitelor organe. SINONIM:

tomografie de emisie cu foton unic,. în engleză, Single

Photon Emission Computed Tomography (Spect).

Cele două aplicaţii majore ale tomoscintigrafiei sunt

explorarea inimii şi cea a creierului.

CONTRAINDICAŢII. Ca pentru orice scintigrafie,

trebuie luate precauţii deosebite în caz de sarcină şi alăptare.

TEHNICA. Tomoscintigrafia constă în reprezentarea în trei

dimensiuni a unei părţi a corpului, plecând de la secţiuni

zise tomografice, obţinute, la rândul lor, prin combinarea

a numeroase imagini luate sub unghiuri diferite. Acestea

din urmă sunt imagini scintigrafice, obţinute prin înregistrarea

radiaţiei gamma emise de o substanţă radioactivă (trasor

radioactiv) introdusă în organism.

DESFĂŞURARE. Dispozitivul cel mai curent utilizat este

un tomograf, constituit dintr-o cameră gamma (cameră

specială sensibilă la radiaţiile gamma) fixată de un suport

capabil să se învârtă în jurul corpului pacientului şi să

înregistreze astfel imagini sub diferite unghiuri. Ordinatorul

asociat camerei gamma determină radioactivitatea conţinută

în fiecare volum elementai, sau voxel, al organului studiat.

Pacientul, căruia i s-a injectat pe cale intravenoasă sau

i s-a dat să înghită sau să inhaleze trasorul radioactiv, este

alungit. Detectorul camerei gamma este pus în faţa organului

de studiat, perpendicular pe axul principal al corpului,

apoi începe să se rotească lent în jurul acestei axe într-o

mişcare fie continuă, fie fracţionată (mişcare „pas cu pas").

Rotaţia poate, după caz, să fie completă sau să constea din

doar o jumătate de tură. Durata sa este de 10 până la 20

minute, în funcţie de cantitatea de radioactivitate concentrată

în regiunea studiată. La ieşirea fazei de înregistrare (faza

zisă „de achiziţie"), informaţiile intrate în memoria ordinatorului

sunt tratate pentru a furniza, după efectuarea

calculelor, imaginile secţiunii.

AVANTAJE ŞI INCONVENIENTE. Comparate cu imaginile

scintigrafiei clasice, care conferă o reprezentare în

două dimensiuni a structurii studiate, imaginile în secţiune

ale tomoscintigrafiei permit reperarea cu o precizie crescută

a anomaliilor de repartiţie a trasorului, uşurând astfel

localizarea leziunii. în plus, spre deosebire de imaginile în

secţiune obţinute la scanerul cu radiaţie X, tomoscintigrafiile

sunt alipite, ceea ce permite reconstruirea imaginilor după

unghiuri diferite pentru a uşura reperarea anomaliilor.

Principalul inconvenient al acestei tehnici rezidă în

faptul că studiul unui fenomen este dificil atunci când el

evoluează repede. Pentru inimă, se poate totuşi evita această

dificultate sincronizând luarea de imagini cu contracţiile

cardiace prin intermediul unei electrocardiograme. Tomoscintigrafia

poate realiza astfel secţiuni reprezentând timpii

succesivi ai contracţiei cardiace.

TONICARDIAC. -+ CARDIOTONIC.

TONOMETRIE. Examen care are drept scop măsurarea

tensiunii oculare, adică a presiunii care domneşte în interiorul

ochiului.

INDICAŢII. Tonometria oculară permite să se pună în

evidenţă creşterile anormale ale tensiunii oculare (glaucom)

susceptibile să ducă la scăderea văzului în absenţa tratamentului.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. După instilarea pe

cornee a unei picături de colir anestezic colorat cu fluoresceină,

subiectul este aşezat în faţa biomieroscopului. El

trebuie să-şi ţină ochii deschişi fără să clipească din pleoape

în momentul luării tensiunii.

CONTRAINDICAŢII. Tonometria nu este practicată în caz

de conjunctivită sau de keratită, pentru a evita riscurile de

infecţie.

TONUS. Stare de tensiune uşoară, dar permanentă, în care

se află în mod normal muşchii scheletului.

Tonusul este o uşoară contracţie musculară, declanşată

de către nervi mulţumită unui reflex deosebit, reflexul

miotatic. Tonusul este permanent, deşi intensitatea sa poate

varia, micşorându-se în timpul somnului, crescând înaintea

sau în timpul unui efort fizic. Tonusul dă muşchiului o

anumită consistenţă la palpare, iar articulaţiilor o anume

rigiditate indispensabilă menţinerii posturilor corpului.

Hipotonia (scăderea tonusului) şi hipertonia (accentuarea

lui) sunt semne diagnostice importante în cursul paraliziilor

sau comelor.

TORACE. Parte superioară a trunchiului, separată de

abdomen printr-un muşchi numit diafragm, conţinând principalele

organe ale respiraţiei.

STRUCTURĂ. Toracele se întinde de la rădăcina gâtului

la partea de sus a abdomenului. El se articulează cu cele

două membre superioare prin articulaţiile scapulohumerale.

Toracele este compus dintr-un înveliş cutanat şi muscular,

care conţine cei doi plămâni, esofagul, inima şi vasele mari

care pleacă de la ea sau care se despart.

EXAMENE. Examenul clinic (inspecţie, palpare, percuţie

şi auscultare) al toracelui permite îndeosebi să se studieze

inima şi plămânii. Examenele complementare sunt fie

globale (radiografie toracică, scaner, imagerie prin rezonanţă

magnetică [I.R.M.], fie selective.

PATOLOGIE. Peretele toracic poate fi sediul plăgilor sau

al fracturilor de coaste. Principalele patologii care afectează

organele toracelui sunt:

- pentru inimă, insuficienţa coronariană, infarctul de

miocard, valvulopatiile, miocardopatiile, pericarditele;

- pentru vase, malformaţiile congenitale (coarctaţia sau

îngustarea aortică, persistenţa canalului arterial, transpoziţia