53 Arahnoidita

CAUZE. Aplazia este cauzată de incapacitatea măduvei

osoase de a produce celulele-suşe, forma de origine a

celulelor sangvine. Cauzele toxice sau infecţioase sunt cel

mai bine identificate: radiaţiile ionizante (radiaţii X),

absorbţia unor medicamente sau produse chimice (derivaţi

ai benzenului, anticanceroase, unele antibiotice — îndeosebi

cloramfenicolul —, arsenicale, antitiroidiene, săruri de aur,

antiepileptice, unele neuroleptice) sau anumite infecţii

(hepatită recentă, tuberculoză). Atunci când numărarea

formulei sangvine, mielograma şi/sau biopsia măduvei

osoase nu permit găsirea vreunei cauze, aplazia este

denumită idiopatică. Se pare că în jumătate din cazuri este

atunci implicat un mecanism imunologic.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Lipsa de globule roşii antrenează

o anemie (paloare şi oboseală), lipsa de globule albe expune

subiectul la infecţii, iar lipsa plachetelor provoacă hemoragii

(purpură, de exemplu).

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. Când cauza este medicamentoasă

şi celulele-suşe sunt cruţate, aplazia medulară

regresează spontan. în formele idiopatice, această

eventualitate este mai rară. O aplazie medulară poate în mod

excepţional să preceadă o leucemie.

Tratamentul simptomatic constă într-o bioterapie

masivă în cazul unei infecţii, într-o transfuzie de plachete

în caz de hemoragie sau de globule roşii dacă există o

anemie gravă. Tratamentul de fond se bazează pe administrarea

de imunosupresoare (ciclosporină şi ser antilimfocitar),

pe grefa de măduvă osoasă, efectuată plecând de

la un donator compatibil, la subiecţii tineri, şi pe administrarea

de androgeni (care stimulează celulele-suşe ale

măduvei) dacă tratamentul cu imunosupresoare nu este

eficace.

APNEE. Oprire a respiraţiei, cu durată variabilă, fără

oprire cardiacă.

O apnee poate fi temporară (de la câteva secunde până

la unul sau două minute) sau poate dura mai mult timp,

punând în pericol viaţa subiectului prin provocarea de

leziuni cerebrale ireversibile. Apneea poate fi voluntară (plonjare

submarină, explorare a funcţiei respiratorii) sau nu.

Apneea de somn. Poate surveni la ambele sexe şi la orice

vârstă. Ea este socotită în unele cazuri cauza morţii subite

a nou-născutului; frecvenţa apneei somnului creşte cu vârsta.

Atunci când puseele de apnee sunt foarte numeroase (mai

mult de 30 în 6 ore), ele sunt răspunzătoare de o dezorganizare

a somnului şi de o oxigenare insuficientă a sângelui.

Se estimează că forma cea mai curentă şi cea mai gravă

de apnee a somnului, apneea obstructivă a somnului,

afectează un individ din o sută, între vârstele de 30 şi 50 ani,

cel mai adesea obez şi care sforăie mult.

TRATAMENT. Majoritatea bolnavilor fiind constituită din

obezi, tratamentul constă, în primul rând, într-o reducere

a greutăţii. în plus, trebuie evitat consumul de alcool cu două

ore înainte de culcare şi să nu se ia somnifere.

Un tratament eficace al apneei de somn există deja de

mai mulţi ani: prin aplicarea unei măşti pe nas şi gură în

timpul somnului, se obţine menţinerea unei presiuni

pozitive constante în căile respiratorii; aerul, provenind de

la un compresor, este trimis prin mască în căile nazale şi

în interiorul căilor respiratorii pentru a le menţine deschise.

Uneori este utilă o intervenţie chirurgicală: ea constă din

îndepărtarea totală sau parţială a vălului palatin

(palatoplastie), şi chiar, în unele cazuri rebele, practicarea

unei traheotomii (deschiderea traheii) pentru a scurt-circuita

căile aeriene superioare.

APOFIZA. Proeminenţă osoasă.

Există apofize articulare, a căror formă variază cu tipul

de articulaţie căreia le aparţin, şi apofize nearticulare, care

constituie locul de inserţie a unui muşchi sau a unui tendon.

Acestea din urmă sunt denumite, după localizarea lor,

tuberozitate, tubercul, spină, creastă sau linie.

APOFIZITĂ. Inflamaţie a unei apofize.

Originea apofizitelor, varietăţi de osteocondroze de

creştere, este încă prost cunoscută. Aceste afecţiuni ar putea

surveni ca urmare a unui traumatism, a unei infecţii

microbiene, a unor tulburări vasculare sau endocrine. în

general benigne, ele se întâlnesc cel mai des la subiecţii

tineri. Evoluţia lor poate dura mai multe luni şi, în anumite

cazuri, poate impune o imobilizare cu gips.

APONEVROZĂ. Membrană albicioasă, rezistentă,

constituită din fibre conjunctive.

APRAGMATISM. Tulburare a activităţii învăţate,

caracterizată prin incapacitatea subiectului de a realiza

acţiunile cele mai curente.

APRAXIE. Tulburare a realizării gesturilor concrete

(manipularea obiectelor) sau simbolice (semnul crucii)

independent de orice atingere a funcţiilor motorii şi senzitive

şi de orice tulburare de înţelegere.

ARAHNODACTILIE. Alungire patologică a degetelor

de la mâini şi de la picioare.

Acestea, alungite şi subţiate, amintesc prin forma lor

ghearele păianjenului. Arahnodactilia este una dintre

anomaliile morfologice care intră în sindromul lui Marfan,

dar uneori se întâlneşte şi izolat.

ARAHNOIDITA. Inflamaţie subacută sau cronică a

arahnoidei (una dintre cele trei membrane care constituie

meningele).

CAUZE. O arahnoidită poate apărea la mai mulţi ani după

o meningită purulentă sau o hemoragie meningeană. Ea mai

poate să se dezvolte şi în contact cu un focar infecţios

rahidian ca o spondilită. Destul de frecvent, nu se găseşte

ARC CORNEAN

nici una dintre aceste afecţiuni şi în acest caz se vorbeşte

de arahnoidită primitivă.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea variază după localizarea

şi întinderea bolii. Poate fi vorba de dureri de cap, de crize

de epilepsie, de atingeri ale rădăcinilor măduvei spinării cu

apariţia unor tulburări senzitive, de iritaţie a măduvei

spinării cu apariţia de tulburări motorii (paraplegie sau

tetraplegie) şi genitosfincteriene (incontinenţă urinară, de

exemplu).

TRATAMENT. Tratamentul este în esenţă cel al cauzei

infecţioase (antibioterapie).

ARC CORNEAN. Inel albicios constituit din colesterol

şi situat în jurul corneei.

Arcul cornean se observă de obicei la persoanele în

vârstă, atestând o infiltrare lipidică a stromei (în acest caz

mai este denumit şi arc senil sau gerontoxon). Dacă arcul

apare la un subiect tânăr, trebuie căutată o hiperlipidemic

(creşterea anormală a nivelului de lipide în sânge). Această

anomalie nu alterează niciodată vederea.

ARC REFLEX. Traiect parcurs de influxul nervos

provocând un reflex.

ARDEZIERILOR (boală a). -> SCHISTOZÂ.

ARENOBLASTOM. Tumoră masculinizantă a ovarului,

cel mai des benignă.

Arenoblastomul survine, în principal, la femeia tânără.

El antrenează manifestări de virilism (hirsutism, seboree,

înăsprirea vocii), prin secretarea de androgeni, hormonii

sexuali secretaţi în principal în testicule şi cortico-suprarenale.

Tratamentul constă în ablaţia ovarului afectat.

ARGIRIE sau ARGIROZĂ. Afecţiune caracterizată

printr-o pigmentare difuză cenuşie a pielii cauzată de depunerea

intradermică de particule de argint. SINONIM:

argiriază.

Argiria este consecutivă absorbţiei prelungite, prin piele

sau prin mucoase, a sărurilor de argint (picături nazale,

colire, pansamente gastrice, nitrat de argint etc).

Particulele de argint se depun în glandele sudoripare ale

dermului în mod definitiv. Prevenirea argiriei este deci

indispensabilă.

ARIERAŢIE MINTALĂ. -> DEFICIENŢĂ MINTALĂ.

ARITMIE CARDIACĂ. Tulburare a ritmului cardiac,

de natură fiziologică sau patologică.

DIFERITE TIPURI DE ARITMIE. Se pot distinge extrasistolele

(contracţiile premature), tahicardiile (accelerările

bruşte şi trecătoare ale ritmului cardiac), bradicardiile

(diminuările bruşte şi trecătoare ale ritmului cardiac),

fibrilaţiile ventriculare (contracţiile anarhice şi ineficace).

54

CAUZE. Toate cardiopatiile, îndeosebi cardiopatiile

ischemice (arterioscleroza, ateroscleroza) şi chiar simpla

îmbătrânire a inimii sunt cauze ale aritmiei. Printre alte

origini, trebuie să cităm: embolia pulmonară, brohopneumopatiile,

tulburările hidroelectrolitice, anumite medicamente

(diuretice, unele antiaritmice etc), abuzul de tutun, excitantele

precum cafeaua, alcoolul.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea sunt variate. Cel mai

frecvent este vorba de sincope, de o gâfâială, de palpitaţii,

stări de rău, de o cădere a tensiunii arteriale, de angor (angină

pectorală) sau de semnele unei insuficienţe cardiace.

în caz de palpitaţii, este important să se repereze dacă

bătăile sunt regulate sau neregulate, dacă apariţia tulburării

este progresivă sau brutală şi care a fost durata sa, şi să se

noteze frecvenţa cardiacă, atunci când este posibil.

DIAGNOSTIC. Este asigurat prin electrocardiograma în

perioadă de criză, de unde interesul monitorizării prin

înregistrarea de lungă durată (holter). In acest caz, un

receptor şi un înregistrator sunt purtate timp de una sau mai

multe zile de către pacient. Uneori, o electrocardiogramă

endocavitară (înregistrare cu un electrod urcat prin calea

venoasă până în cavităţile cardiace drepte) este indicată. Este

vorba de un examen specializat practicat în mediu

spitalicesc.

TRATAMENT. Acesta face apel la medicamente antiaritmice

care diminuează excitabilitatea inimii, accelerând

sau încetinind frecvenţa ritmului sau influenţând sistemul

nervos simpatic. Stimularea cardiacă, temporară sau

permanentă (pacemaker), este posibilă de asemenea. în

unele cazuri, este practicată o electroterapie (şoc electric).

De asemenea, poate fi avută în vedere o distrugere foarte

localizată, prin energie electrică, sau radiofrecvenţă, a zonei

de origine a tulburării. Unele tulburări de ritm, în particular

în absenţa cardiopatiei, nu necesită nici un tratament.

ARMSTRONG (boală a lui). Boală infecţioasă cauzată

de un arenavirus (virus al cărui patrimoniu genetic este

constituit dintr-o moleculă de A.R.N.), virusul lui

Armstrong. SINONIM: coriomeningita limfocitara.

Boala lui Armstrong este o meningită acută, care se

manifestă printr-o febră, dureri de cap, greţuri şi vome.

Puncţia lombară arată un lichid cefalorahidian limpede,

conţinând limfocite. Evoluţia acestei boli este benignă şi

nu necesită nici un tratament curativ particular.

A.R.N. -> ACID RIBONUCLEIC.

ARNOLD (nerv al lui). Nerv format de ramura posterioară

a celei de a doua rădăcini cervicale.

ARNOLD (nevralgie a lui). Leziune dureroasă a nervului

mare al lui Arnold.

CAUZE. O nevralgie a lui Arnold survine, în general,

spontan, dar uneori ea este provocată de o presiune locală

55

sau de anumite mişcări ale capului. Atunci când durerea

este continuă, trebuie căutată o cauză locală (leziune

cervicală superioară sau leziune cervico-occipitală, de

exemplu).

SIMPTOMEŞI SEMNE. Nevralgia lui Arnold se manifestă

printr-o durere care, plecând din partea de sus a cefei,

iradiază până în vârful capului. Cu intensitate mare,

asemănătoare junghiurilor sau arsurilor, această durere poate

fi intermitentă sau continuă.

TRATAMENT. Analgezicele şi antiinflamatoarele sunt

rareori eficace. O infiltraţie locală de corticosteroizi sau de

novocaină uşurează durerile pacientului în general, dar

uneori doar temporar.

AROMATERAPIE. Terapeutică prin ingestie, masaj al

corpului sau inhalare de uleiuri esenţiale vegetale sau de

esenţe aromatice.

Aromaterapia este o ramură a fitoterapiei, tratarea bolilor

prin produse derivate din plante.

Uleiurile esenţiale se utilizează fie în stare naturală, cu

sau excipient, fie condiţionate sub formă de capsule cu

scopul de a fi protejate faţă de oxidare.

Capsulele cu esenţă de salvie pot fi prescrise în unele

stări spasmofilice; chiparosul, busuiocul, ienupărul,

eucaliptul sunt active în caz de bronşită. în ansamblu,

aromaterapia are reputaţia de a fi activă, mai ales în

fenomenele infecţioase. Mulţumită ei, se pot evita, la unele

persoane, efectele nedorite ale medicamentelor după ce s-a

constatat absenţa unei cauze serioase a tulburărilor lor şi

inutilitatea unui tratament mai eficace.

ARSURA. Leziune a pielii sau a mucoaselor provocată

de expunerea lor la o căldură intensă sau prin contactul lor

cu un agent fizic sau chimic.

Arsurile pot fi cauzate de către lichide în fierbere, de

către solide calde sau în combustie, de către agenţi chimici

(acizi, baze, fosfor), de către electricitate sau de către agenţii

radioactivi (radiaţii X).

După întinderea lor, se disting arsuri zise benigne

(atingând mai puţin de 15% din suprafaţa corpului) şi arsuri

grave (afectând între 15 şi 60% din suprafaţa corpului). Ele

se mai clasifică şi în funcţie de profunzimea lor.

Arsurile de gradul întâi. Arsurile de gradul întâi

afectează epidermul şi se manifestă printr-o roşeaţă, uneori

urmată de o descuamare. Ele pot antrena o febră uşoară.

Insolaţia este o arsură de acest tip.

TRATAMENT. Durerea poate fi calmată prin aplicarea de

comprese reci sau cu apă curentă proaspătă. Arsurile de

gradul întâi sunt tratate eventual prin aplicarea de creme

grase şi calmante şi pansate pentru a evita infectarea lor.

Flictenele (băşici conţinând plasmă) pot fi excizate

chirurgical. Aceste arsuri se vindecă repede, în general în

mai puţin de trei săptămâni.

Arsurile de gradul al doilea. Arsurile de gradul al doilea

pot fi superficiale (afectarea epidermului şi o parte a

ARSURĂ

dermului, cruţând insule de membrană bazală) sau profunde

(distrugerea epidermului şi a totalităţii dermului). Ele se

traduc prin apariţia flictenelor şi pot provoca un şoc

cardiovascular cu cădere de tensiune şi tahicardie. Arsura,

alterând bariera cutanată, favorizează suprainfecţia.

TRATAMENT. Arsurile de gradul al doilea necesită o

dezinfectare şi punerea unui pansament steril. Dacă dermul

este carne vie, poate fi aplicată o pomadă deasupra arsurii

pentru a ajuta cicatrizarea. în unele cazuri, arsura conduce

la o pierdere treptată a pielii, care se elimină în vreo două

săptămâni. Aceasta este urmată de o regenerare cutanată

provenind din zona periferică a arsurii, care permite

acoperirea zonei arse.

în caz de arsură profundă şi întinsă, cicatrizarea nu poate

avea loc rapid: recurgerea la tehnicile de chirurgie reparatorie

(grefă, lambou) este indicată atunci, o excizie

chirurgicală precoce a ţesuturilor moarte şi grefele de piele

oferind un mai bun rezultat funcţional şi estetic decât

cicatrizarea de la sine.

Arsurile de gradul al treilea. Arsurile de gradul al treilea,

sau carbonizarea, distrug epidermul, dermul şi hipodcrmul.

Foarte profunde, ele pot ocaziona distrugerea

muşchilor, a tendoanelor sau a osului subiacent şi pot să

provoace moartea pacientului, în special când este vorba

de subiecţi în vârstă. Totuşi, tehnicile chirurgicale actuale

permit supravieţuirea subiecţilor afectaţi pe 80% din suprafaţa

corpului, chiar în cazul de 95% arsură la subiecţii tineri.

TRATAMENT. Aceste arsuri impun o spitalizare într-un

centru specializat şi o reparare în mai mulţi timpi: excizia

chirurgicală a ţesuturilor moarte, repararea chirurgicală

(autogrefă de epiderm îndeosebi) apoi cicatrizarea, asociată

Primele îngrijiri care se acordă unui ars

Arsurile superficiale de mică întindere (mai puţin de 15%

din suprafaţa corporală) şi care nu implică regiuni de risc

(faţă, plicile de flexiune, orificiile naturale) nu necesită

spitalizare. Partea arsă a corpului trebuie ţinută sub apă

curentă rece, dar nu de la gheaţă, timp de cel puţin 5 minute,

trebuie dezinfectată cu un antiseptic diluat, trebuie

îndepărtat epidermul desprins şi neaderent. Flictenele cele

mai mari (băşicile conţinând plasmă) trebuie să fie

excizate de către un medic, iar leziunile să fie acoperite

cu un pansament gras (tul gras, de exemplu). O injecţie

cu ser antitetanic este practicată la nevoie, uneori asociată

cu administrarea unui analgezic sau a unui anxiolitic.

Dacă arsura este întinsă sau profundă, se evită dezbrăcarea

persoanei, în afara cazului că hainele nu sunt

îmbibate cu lichid fierbinte sau dacă, fiind fabricate din

fibre sintetice, ele riscă să se topească în contact cu pielea,

îndeosebi trebuie evitat să obligi arsul să bea şi, dacă a

ingerat produse caustice, să-1 faci să vomite. înfăşurat

în cearceafuri curate, el trebuie să fie îndreptat imediat

spre un centru specializat.

ARSURA DE STOMAC

uneori cu intervenţii de chirurgie plastică. în caz de arsuri

întinse, este practicată imersarea arsului în băi de ser

fiziologic pentru a reduce pierderile de plasmă prin suprafeţele

arse, pentru a menţine temperatura corporală şi a

atenua durerea.

Reeducarea kineziterapeutică este esenţială în tratarea

marilor arşi pentru evitarea formării bridelor cicatriceale

şi redarea unei amplitudini normale a mişcării în regiunile

kzate, mai ales Ja nivelul degetelor. Masajele sunt întreprinse

încă din perioada de cicatrizare. Reeducarea prin

jocuri şi ergoterapie poate duce la reînvăţarea manipulării

diferitelor obiecte, mai ales când e vorba de copil. Ulterior,

cicatricile urâte şi deranjante sunt corectate prin chirurgie

plastică. Curele termale cu duşuri puternice reuşesc să

aplatizeze unele cicatrici mari.

ARSURĂ DE STOMAC. - GASTRITA

ARTERA. Vas care vehiculează sângele inimii spre

ţesuturi.

Arterele sunt tuburi flexibile cu pereţi groşi. Diametrul

lor se micşorează pe măsură ce ele se depărtează de inimă

şi se subdivid; ansamblul constituie arborele arterial.

Ultimele lor ramificaţii sunt arteriolele, care alimentează

vasele capilare. Printre arterele principale, aorta (pornită din

ventriculul stâng) şi ramurile sale de divizare distribuie

sângele oxigenat, roşu, spre ansamblul ţesuturilor, cu excepţia

plămânilor; arterele pulmonare vehiculează sângele

albastru, bogat în gaz carbonic, de Ia ventriculul drept spre

plămâni, unde el este oxigenat.

O arteră poate constitui obiectul leziunilor traumatice

(orice plagă arterială necesită o comprimare imediată în

amonte, apoi o reparaţie în mediu spitalicesc pentru a evita

o hemoragie abundentă), degenerative şi/sau inflamatorii

(aterom, arterioscleroză, arterită etc).

ARTERIOGRAFIE. Examen radiologie care permite

vizualizarea directă a unei artere şi a ramurilor sale, precum

si studiul eventualelor anomalii ale teritoriului pe care îl

irigă.

O arteriografie este realizată prin injectarea într-o arteră

a unui produs de contrast iodat. Ea se numeşte globală dacă

produsul este injectat într-un trunchi arterial (aortografie)

şi selectivă atunci când produsul este injectat într-o ramură

(artera renală, de exemplu).

INDICAŢII. Arteriografia este utilizată, în principal, pentru

stabilirea diagnosticelor preoperatorii; ea dă posibilitatea

să se prevadă caracterul mai mult sau mai puţin hemoragie

al unor intervenţii, să se precizeze amplasarea vaselor şi a

leziunilor lor şi să se obţină informaţii importante cu privire

la circulaţia venelor şi arterelor.

Arteriografia permite să se localizeze o îngustare arterială,

un anevrism sau originea unei sângerări digestive. Ea

detectează, de asemenea, unele malformaţii ale vaselor

(angioame, fistule), leziunile traumatice şi patologiile

ischemice, adică provocate de o întrerupere sau o diminuare

a circulaţiei sangvine (tromboză arterială sau venoasă).

Astfel, în cazul unui infarct intestinal, ea permite să se

constate o obliterare acută prin tromboză sau embolie şi

diminuarea circulaţiei sangvine. Arteriografia selectivă a

arterei hepatice permite să se precizeze extinderea unui

cancer al ficatului.

DESFĂŞURARE. Arteriografia necesită o spitalizare de 24

până la 48 ore. Ea se practică sub anestezie locală şi poate

dura de la 30 minute până ia două ore.

EFECTE SECUNDARE. Acestea sunt de două tipuri:

alergice şi traumatice. Efectul alergic este cauzat de iodul

conţinut de produsul de contrast. Alergia la iod se traduce

prin greţuri, vome, erupţii cutanate sau o scădere a tensiunii

arteriale. Medicul trebuie să se asigure de faptul că pacientul

n-a prezentat vreodată simptomele alergiei şi,în caz că da,

să-i prescrie în prealabil un tratament antialergic. Efectul

traumatic constă într-un risc mic de hemoragie locală. Este

util, înainte de orice arteriografie, să se verifice absenţa la

pacient a vreunei deficienţe de coagulare. La fel, o dată

retras cateterul după examen, punctul de puncţionare va fi

puternic comprimat şi supravegheat timp de 24 ore.

ARTERIOLĂ. Vas sangvin de diametru mic care

asigură legătura între o arteră şi un capilar.

ARTERIOPATIE. Orice boală a arterelor, oricare ar fi

cauza ei.

ARTERIORAFIE. Suturarea chirurgicală a unei artere.

ARTERIOSCLEROZĂ. Boală degenerativă a arterei

consecutivă distrugerii fibrelor musculare netede şi a fibrelor

elastice care o constituie.

DIFERITE TIPURI DE ARTERIOSCLEROZĂ. Sub

termenul de arterioscleroză sunt reunite, în general, două

boli distincte.

• Arterioscleroză propriu-zisă este caracterizată printr-o

îngroşare difuză a peretelui arterelor de calibru mic consecutivă

depunerilor de aspect vitros, constituite, în principal,

din proteine plasmatice, fără depozit lipidic.

Arterioscleroză afectează arteriolele.

• Aleroscleroza, CMC este adesea asociată arteriosclerozei,

este caracterizată prin depuneri lipidice pe peretele arterial

şi este însoţită uneori de mediacalcoză (calcificarea

peretelui).

CAUZE. Arterioscleroză, care este însoţită de o îmbătrânire

precoce a elementelor vasculare, este favorizată de un

anumit număr de factori de risc cardiovascular între care

principalele sunt tabagismul, hipertensiunea arterială,

diabetul, obezitatea, existenţa unui nivel ridicat de colesterol

în sânge, antecedente familiale de arterioscleroză şi

sedentarismul. Incidenţa bolii creşte cu vârsta, procesul

patologic fiind, de obicei, lent, dar progresiv. Proporţia de