619 Test de acuitate vizuala

temperatura reală. Măsurarea temperaturii bucale se practică

mai ales în ţările anglo-saxone.

Din motive igienice, actualmente se manifestă orientarea

spre termometrele de folosinţă unică (cutanate, de exemplu)

ori a sondelor termosensibile.

ÎNTREŢINERE. Un termometru trebuie spălat cu apă şi

săpun sau cu alcool; în acest ultim caz, trebuie ca termometrul

să fie uscat înainte de folosire deoarece alcoolul irită

mucoasele şi pielea.

TERMOREGLARE. Menţinere de către organism a

propriei sale temperaturi.

Termoreglarea este o funcţie complexă aflată sub comanda

sistemului nervos central, în principal a hipotalamusului

(ansamblu de formaţii cenuşii situate în al treilea ventricul,

în centrul creierului).

Temperatura corpului este rezultatul fenomenelor conjugate

de producere şi de pierdere a căldurii. Căldura

produsă, care se adaugă căldurii primite din exterior, rezultă

din reacţiile chimice intracelulare şi din contracţiile musculare.

Pierderea se face spontan prin piele; ea este favorizată

de vasodilataţia superficială (dilataţia vaselor sangvine

ale pielii) şi de sudaţie, urmată de evaporarea sudorii.

TEROARE NOCTURNĂ. Tulburare a somnului copilului

care se manifestă printr-un ţipăt sau prin planşete

ascuţite, însoţite de semnele unei angoase majore.

FRECVENŢĂ. Această tulburare afectează aproximativ 3%

dintre copii. Mai frecventă la băieţi decât la fete, ea survine

cu predilecţie la vârstele cuprinse între 4 şi 12 ani.

CAUZE. Teroarea nocturnă traduce o activitate anormală

a sistemului nervos central. Mecanismul ei, insuficient

cunoscut, face să intervină imaturitatea sistemelor de trezire.

Poate fi căutată totuşi o eventuală cauză ca o boală

infecţioasă, o priză medicamentoasă sau un factor psihologic

(conflicte afective cu anturajul, de exemplu).

SEMNE. în general, la două-trei ore după culcare, copilul

se ridică brusc în pat, victimă, se pare a unei spaime intense.

Ochii, larg deschişi, au un aspect „sticlos". Corpul este

scuturat de tremurăturişi acoperit de sudoare. Copilul

bolboroseşte câteva cuvinte, plânge sau ţipă. în general, el

nu-şi recunoaşte nici părinţii, nici anturajul şi se arată

incapabil să precizeze cauza spaimei sale. Durata episodului,

variabilă, poate merge până la douăzeci de minute. Până

la urmă copilul readoarme. La deşteptare, de cele mai multe

ori, nu-şi va reaminti nimic.

Teroarea nocturnă este însoţită uneori de o formă de

somnambulism, numită „somnambulism teroare", care se

manifestă printr-o plimbare care poate asocia un reflex de

fugă sau de luptă dacă subiectul este oprit sau ţinut. Astfel

de comportamente riscă să se afle la originea unor accidente

(cădere pe o scară, trecerea printr-o uşă din sticlă etc). Ca

regulă generală, nu trebuie încercat să se trezească un copil

în cursul unui acces de somnambulism sau de teroare

nocturnă.

EVOLUŢIE Şl TRATAMENT. Ca şi pentru somnambulism,

evoluţia este în general favorabilă, terorile nocturne

tinzând să dispară spontan şi persistând rar în adolescenţă.

Nu există un tratament specific. Conduita adecvată este

aceea de a împiedica rănirea copilului în cursul accesului.

Tratamentul medicamentos (benzodiazepine, amineptină)

este rezervat cazurilor grave prin frecvenţa şi intensitatea lor.

TEST 1. Examen, ori probă standardizată şi etalonată, care

permite evaluarea aptitudinilor fizice şi psihologice ale unui

individ dat. 2. Examen complementar practicat pentru a

orienta sau a confirma diagnosticul unei boli.

Testele sunt utilizate în domenii foarte variate, ca bacteriologia

(testul de imobilizare a treponemelor, de exemplu,

care permite să se detecteze un sifilis) sau alergologia, în

care se utilizează testele cutanate pentru determinarea

sensibilităţii organismului la anumite antigene ca tuberculina

sau candidina.

TEST AL TRANSPIRAŢIEI. Examen care are drept

scop punerea în evidenţă a unei secreţii de transpiraţie

extrem de bogată în clorură de sodiu.

Un nivel prea ridicat al clorurii de sodiu în sudoare

constituie unul dintre semnele mucoviscidiozei. în consecinţă,

testul este practicat, în general la sugar, pentru a

depista această boală.

DESFĂŞURARE. Testul transpiraţiei se practică în cursul

unei spitalizări. Camera trebuie uşor supraîncălzită în prealabil

astfel încât să stimuleze secreţia sudorii. Se aplică atunci

pe antebraţul copilului, cu ajutorul unei benzi, un electrod

de recoltare, care realizează o dozare automată a clorurii

de sodiu. Durata totală a examenului este de 5 până la 7

minute. Rezultatul este cunoscut imediat; el are semnificaţie

patologică dincolo de o concentraţie în clor de 60 milimoli

pe litru.

TEST DE ACUITATE VIZUALĂ. Examen destinat

măsurării acuităţii vizuale.

DESFĂŞURARE. Probele fac apel la diferite scări care se

adresează unui adult, unui copil sau unui subiect analfabet.

• IM adult, scara de acuitate cea mai utilizată pentru vederea

de departe este cea care prezintă litere de dimensiuni

descrescătoare. Subiectul fiind plasat la 5 metri de scală,

este pus să citească testul cu fiecare ochi pe rând, fără lentile

corectoare, apoi cu lentile corectoare care par cele mai

adecvate pentru vederea sa. Literele cele mai mari corespund

unei acuităţi de 1/10, iar cele mai mici unei acuităţi

de 10/10. Pentru măsurarea acuităţii vizuale de aproape,

testul cel mai utilizat este cel al lui Parinaud. Citit la o

distanţă de 33 centimetri,el face apel la lectura fragmentelor

unui text scris cu litere din ce în ce mai mici.

TEST DE INTELIGENŢĂ 620

• La copiii înaintea vârstei şcolare şi la subiecţii analfabeţi,

măsurarea acuităţii vizuale este identică cu cea a adultului,

dar se utilizează cifre, desene sau litera E orientată în diferite

sensuri şi a căror orientare subiectul trebuie s-o indice.

TEST DE INTELIGENŢĂ. Probă standardizată care

permite evaluarea capacităţilor intelectuale ale unui subiect

prin comparare cu o medie stabilită pentru totalitatea

indivizilor care au fost supuşi aceleiaşi probe.

Printre testele de inteligenţă, sunt utilizate mai ales două.

• Testul lui Binel-Simon măsoară vârsta mintală reală în

raport cu vârsta biologică. Ulterior el a fost perfecţionat ca

test de performanţă, ori coeficientul intelectual (Q.I.).

• Testul lui Weschler-Bellevue este destinat explorării

totalităţii funcţionării psihice a subiectului. El constă dintr-o

baterie de teste care pun în joc diferite operaţii intelectuale:

ordonarea imaginilor, asocierea diferitelor elemente,

reconstituirea unor figuri geometrice etc.

TEST DE PENETRARE ÎNCRUCIŞATĂ IN

VITRO. Examen care constă în studierea în laborator a

contactului dintre glera cervicală şi spermă.

Acest contact intervine în mod normal în timpul raporturilor

sexuale la nivelul colului uterin.

INDICAŢII. Un test de penetrare încrucişată in vitro poate

fi realizat în caz de sterilitate. El permite să se deceleze dacă

glera cervicală este cauza infcrtilităţii. De asemenea, se

poate depista o sterilitate imunologică (fabricarea de anticorpi

antispermatozoizi de către organismul femeii, deranjând

penetrarea spermatozoizilor în organele genitale

feminine).

DESFĂŞURARE. Testul se desfăşoară în laborator şi constă

într-o simplă prelevare simultană de spermă (prin masturbare)

şi de gleră (prelevare efectuată în poziţie ginecologică).

Este cerută o abstinenţă sexuală prealabilă de

2-4 zile. De altfel, trebuie evitată orice toaletă vaginală

internă, cu scopul de a nu modifica glera cervicală înainte

de examen. De foarte multe ori, pentru ameliorarea calităţii

glerei se prescrie în prealabil femeii un tratament cu hormoni

estrogeni.

TEST DE PERSONALITATE. Probă standardizată

care permite studiul caracterului unui subiect sau determinarea,

pe plan psihiatric, a stării sale sau a tendinţelor

sale patologice.

• Testul de aperceplie tematica (T.A.T.) utilizează planşe

cu imagini care urmăresc să-i inspire subiectului scenarii,

reacţii legate de scenele reprezentate.

• Testul omuleţului se adresează copiilor mici. Acesta constă

în punerea copiilor să deseneze un omuleţ; spre vârsta de

4 ani, „omuleţul-mormoloc", la care capul şi corpul sunt

dintr-o bucată, este înlocuit cu o reprezentare mai diferenţiată

care dovedeşte o dezvoltare psihoafectivă normală.

• Testul lui Rorschach constă în punerea subiectului să

comenteze o seric de pete de cerneală.

mMMPI (Minnesota Multiphasic Personality Inventory sau

testul lui Minnesota de evaluare multifaz.ică a personalităţii)

comportă mai multe chestionare al căror scor evidenţiază

caracterul şi tendinţele afective profunde ale

subiectului.

De altfel, scările de evaluare a simptomelor sunt din ce

în ce mai mult întrebuinţate; cea mai cunoscută este scara

lui Hamilton, care evaluează gradul de anxietate şi de depresie.

Câmpul de aplicare al testelor a devenit considerabil.

Ele sunt utilizate în psihiatrie, în psihologie, în medicina

muncii, precum şi pentru selecţia şi orientarea profesională.

Totuşi, testele de personalitate nu sunt decât tehnici de

completare şi nu pot înlocui evaluarea individului în cursul

unei relaţii interpersoane.

TEST EPICUTANAT. - EPIDERMOTEST.

TEST LA TRH. Probă care utilizează TRH (abreviere

pentru locuţiunea engleză Thyrotropin Releasing Hormone,

hormon care eliberează tirotropină) cu scopul de a studia

răspunsul hormonilor hipofizari, a căror secreţie este

stimulată în mod normal de TRH, în cursul bolilor care

afectează hipotalamusul sau hipofiza.

TEST POSTCOITAL. - HUHNER (test al lui).

TEST RESPIRATOR. Examen care permite aprecierea

funcţiei intestinale prin analizarea aerului expirat. In engleză,

breath test.

Testul respirator cel mai utilizat este testul hidrogenului

care constă în măsurarea conţinutului în acest gaz a aerului

expirat după ce pacientul a ingerat o cantitate determinată

de zaharuri (xiloză, lactoză, glucoza etc), pe care le consumă

microorganismele intestinale. O concentraţie anormală

de hidrogen evidenţiază fie o malabsorbţie a zahărului de

către intestinul subţire, fie o infecţie digestivă. De fapt, eventualele

dezechilibre microbiene ale intestinului subţire

antrenează o producţie crescută de hidrogen dizolvat în

sânge şi exhalat prin plămâni.

Pacientul trebuie să fi încetat orice tratament cu antibiotice

în cursul lunii care precede examenul şi să nu fi

suferit nici o purjare (pregătire pentru examenul radiologie

al intestinului, de exemplu) în ultimele 15 zile care preced

testul. în dimineaţa examenului pacientul trebuie să fie

â jeun (pe nemâncate).

Examenul durează între 5 şi 8 ore. El nu antrenează nici

un fel de efect nedorit.

TESTICUL. Gonadă (glandă sexuală) masculină.

Testiculele sunt în număr de două. La făt, ele sunt situate

în abdomen, dar, în general, coboară în burse înainte de

naştere, uneori ceva mai târziu. Ele rămân de dimensiuni

mici până la pubertate, atunci cresc în volum pentru a ajunge

treptat până la dimensiunile întâlnite la adult.

TESTICUL

STRUCTURĂ. Testiculul este un ovoid cu o lungime de

4-5 centimetri, o lăţime de 2-3 centimetri şi o grosime de

2,5 centimetri. El conţine canalicule, tuburi seminifere şi

celulele zise ale lui Sertoli, care asigură elaborarea spermatozoizilor,

ori spermatogeneza. Tuburile seminifere se

reunesc pentru a forma o reţea de canale, rele testis, de la

care pleacă 10-12 canale eferente care ajung în epididim,

mic organ aflat în lungul marginii posterioare a testiculului.

Din epididim pleacă un canal, canalul deferent, care transportă

spermatozoizii spre veziculele seminale şi uretră.

Ansamblul constituie căile spermatice. Tuburile seminifere

sunt învelite în ţesut conjunctiv ce conţine celulele lui

Leydig, care secretă hormonul masculin, testosteronul.

FUNCŢIE. Testiculul are două funcţii, declanşate la

pubertate şi controlate de o glandă care este situată la baza

creierului - hipofiza - şi de o formaţiune cerebrală - hipotalamusul

- care se supune, la rândul ei, unui retrocontrol

hormonal.

• Funcţia exocrina este spermatogeneza, condiţie prealabilă

oricărei reproduceri.

• Funcţia endocrina este secreţia hormonală de testosteron,

care nu doar că induce spermatogeneza, ci este responsabil

şi de importantele modificări pubertare şi de dezvoltarea

caracterelor sexuale secundare masculine (pilozitate,

schimbarea vocii, repartiţia musculară etc).

EXAMENE. Examenul clinic (observaţia, palparea) este

completat, dacă este necesar, cu ecografia, spermograma

(analiza spermei), biopsia, dozările hormonale (testosteron,

hormon foliculostimulant [FSH] şi luteinizant |LH| şi

studiul markerilor tumorali, ca a-feto-proteina şi hormonul

corionic gonadotrofic, care permite evaluarea tipului

histologic al unor cancere.

PATOLOGIE. înainte de pubertate, coborârea testiculelor

din cavitatea abdominală în burse, prin canalul inghinal,

este necesară deoarece temperatura internă a corpului este

prea ridicată pentru a permite spermatogeneza. Absenţa

coborârii testiculelor în burse, ori criptorhidia, poate necesita

un tratament chirurgical. Alte anomalii ale tuburilor seminifere,

între care atrofia, antrenează o sterilitate. O insuficienţă

a dezvoltării testiculare poate fi de origine

cromozomică (sindromul lui Klinefelter) sau hipofizară

(sindromul lui Kallmann-De Morsier). Varicocelul (dilataţia

varicoasă a venelor testiculului), de cele mai multe ori

neînsemnat, antrenează uneori o sterilitate, şi hidrocelul

(efuziunea de serozitate în jurul testiculului şi epididimului)

pot necesita un tratament chirurgical. în sfârşit, testiculul

poate fi sediul unei tumori, benignă sau malignă, unei torsiuni,

unei rupturi cauzate de un traumatism, de o infecţie bacteriană

sau virală (în particular tuberculoză, oreion, lepră etc).

TESTICUL (cancer de). Cancer care se dezvoltă de cele

mai multe ori pe seama celulelor germinale ale testiculului,

sub forma unui seminom, unui disembriom (sau teratom),

unui coriocarcinom sau a unui carcinom embrionar.

Cancerul testicular se manifestă la bărbaţii cu vârste

cuprinse între 15 şi 45 ani.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Cancerul testicular se traduce

printr-o creştere în volum, nedureroasă, a bursei.

Diagnosticul se pune pe baza ecografiei testiculului, apoi

a dozării anumitor markeri sangvini ca a-feto-proteina şi

fracţiunea P a hormonului corionic gonadotrofic.

TRATAMENT. Acesta constă în orhidectomie (ablaţia

chirurgicală a testiculului) şi într-un tratament radioterapie

sau chimioterapie complementar. Seminoamele sunt tratate,

în genera], prin iradierea ariilor ganglionare abdominale şi

toarcice. Alte tumori germinale sunt doar supravegheate

atunci când nu prezintă nici o metastază sau sunt tratate prin

chimioterapie dacă sunt decelate metastaze. Aceste tratamente

n-au nici o urmare asupra calităţii erecţiei, dar sunt

foarte agresive pentru celulelele germinale ale testiculului

sănătos restant şi pot antrena o sterilitate. Din acest motiv,

se propune pacienţilor care doresc să mai procreeze să-şi

conserve sperma înainte de a începe tratamentul.

PROGNOSTIC. Prognosticul cancerelor de testicul este de

cele mai multe ori excelent (între 80 şi 95% vindecări),

cu excepţia coriocarcinomului, cu evoluţie deosebit de

malignă.

TESTICUL (ectopie de). ••• CRIPTORHIDIE.

TESTICUL (torsiune de). înfăşurare a cordonului

spermatic în jurul său, provocând o oprire a vascularizării

testiculului. SINONIM: torsiune a cordonului spermatic.

Torsiunea este favorizată de o mobilitate anormală a

testiculului în bursa sa, de exemplu atunci când este prost

legat de membranele care îl înconjoară.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Torsiunea testiculară survine

de cele mai multe ori la copil, mai rar la adultul tânăr. Ea

se manifestă prin apariţia brutală a unei dureri testiculare

unilaterale, care iradiază spre regiunea inghinală şi abdomen,

cu greţuri. Testiculul este brutal şi foarte rapid dureros,

în absenţa tratamentului, testiculul, nefiind vascularizat,

poate să se necrozeze, ceea ce antrenează o pierdere ireversibilă

a funcţiilor sale hormonale şi de elaborare a spermatozoizilor.

Totuşi, atunci când testiculul restant nu este atins,

aceasta nu are nici o incidenţă nici asupra fertilităţii, nici

asupra potentei sexuale a subiectului.

TRATAMENT. Torsiunea de testicul constituie o urgenţă.

Deschiderea chirurgicală a bursei permite desrăsucirea

pediculului spermatic. Dacă testiculul pare bine vascularizat,

el este fixat de peretele scrotal cu scopul de a evita orice

recidivă; dacă, în schimb, el este necrozat, se impune ablaţia

sa. în toate cazurile, testiculul opus, care prezintă aproape

întotdeauna aceleaşi anomalii, trebuie să fie fixat în scop

preventiv.

TESTICUL FEMINIZANT 622

TESTICUL FEMINIZANT. Anomalie congenitală

caracterizată prin absenţa mai mult sau mai puţin completă

a organelor genitale masculine externe.

CAUZE. Testiculul feminizam este o formă de pseudohermafrodism

masculin (caracterizat prin absenţa organelor

genitale externe sau prin prezenţa organelor mai mult sau

mai puţin feminine), cauzat de o insensibilitate a acestor

organe la hormonii androgeni (îndeosebi la testosteron).

TESTOSTERON. Principalul androgen (hormon

masculin), secretat de testicule la bărbat şi de către ovare

şi glandele suprarenale la femeie.

STRUCTURĂ ŞI FIZIOLOGIE. Testosteronul este un

hormon steroid (derivat de la un sterol), secretat la bărbat

de către celulele lui Leydig ale testiculelor la stimularea

de către un hormon hipofizar, hormonul luteinizant (LH).

Secreţia masculină de testosteron începe în timpul vieţii

in utero, apoi se întrerupe aproape complet după naştere

pentru a fi reluată la pubertate. Testosteronul este necesar

spermatogenezei (producerea de spermatozoizi) şi dezvoltării

organelor genitale, deci fertilităţii. Testosteronul are,

de asemenea, un rol anabolizant în metabolismul proteinelor

şi favorizează astfel dezvoltarea muşchilor. El este responsabil

de apariţia şi menţinerea caracterelor sexuale secundare

masculine (repartiţia musculaturii, a pilozităţii,

schimbarea vocii şi libidoul). El mai este necesar şi dezvoltării

oaselor şi intervine, de asemenea, în metabolismul

lipidelor şi glucidelor.

La femeie, acest hormon este sintetizat în cantitate mică

de către ovare şi glandele suprarenale. El serveşte drept

precursor al hormonilor estrogeni.

PATOLOGIE. Deficitele în testosteron sunt observate la

bărbat în caz de insuficienţă testiculară, hipofizară sau

hipotalamică. Testosteronul fiziologic poate atunci să fie

înlocuit prin injecţii cu testosteron retard sau prin administrarea

de comprimate. La femeie, un nivel ridicat de

testosteron,însoţit de hirsutism (dezvoltare excesivă a pilozităţii),

poate fi semnul unei tumori ovariene sau suprarenaliene.

TETANIE. Stare patologică ce este caracterizată prin crize

de contracturi musculare.

CAUZE. Tetania se manifestă în două forme de afecţiuni.

Prima, cea mai rară, poate fi consecinţa unei micşorări a

concentraţiei de calciu sangvin (hipocalcemie), ca în cazurile

rar observate de hipoparatiroidie, dar şi unei diminuări

a cantităţii de magneziu sau de potasiu (hipokaliemie), ori

unei alcaloze, adică unui exces de baze (substanţe alcaline)

în organism. A doua formă de tetanic, mai frecventă, căreia

i se rezervă, în general, denumirea de spasmofilie şi care

mai este numită uneori tetanie normocalcemieă, nu are o

cauză precisă: deficite în magneziu sau calciu prea mici

pentru a fi măsurate, factori psihologici. Existenţa spasmofiliei

ca afecţiune autonomă nu este unanim recunoscută.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Tetania cuprinde de obicei crize

episodice şi simptome permanente, dar unul dintre aceste

două elemente poate fi atenuat sau absent.

• Crizele de tetanie, frecvente, sunt caracterizate prin contracturi

musculare (contracţii puternice şi prelungite) ale

mâinilor (degete strânse în formă de con), uneori ale

picioarelor, mult mai rar ale feţei. Semnul lui Trousseau,

caracteristic, asociat cu crampe ale mâinii şi cu o înţepenire

a degetelor, care se strâng sub forma „mâinii de mamoş".

în acelaşi timp, bolnavul se plânge de furnicături în mâini,

în picioare şi în jurul gurii. Există crize grave, însă doar în

forma cauzată de o hipocalcemie, riscul fiind legat de

spasmul laringelui, care antrenează o jenă respiratorie acută.

Spasmofilia, uneori deranjantă, este întotdeauna benignă:

crizele, mai puţin accentuate, se limitează la o senzaţie de

indispoziţie şi la câteva furnicături. Ele au tendinţa să se

atenueze cu vârsta. Nu are loc pierderea conştientei în timpul

crizei, care încetează de la sine.

• Simptomele permanente, care persistă între crize, sunt

crampele, furnicăturile, o anxietate, o insomnie sau o stare

de oboseală.

DIAGNOSTIC. Percuţia nervului facial din apropierea

unghiului maxilarului poate provoca o contracţie a buzelor.

Aplicarea unui garou pe braţ poate declanşa semnul lui

Trousseau (acces de contractură). Dacă dozarea calciului

sangvin nu pune în evidenţă nici un deficit, este probabil

vorba de o spasmofilie.

TRATAMENT. Tratamentul depinde de forma de tetanie.

• Forma care are o cauză precisa este tratată în mod

obligatoriu, la nevoie, de urgenţă (injecţie intravenoasă cu

calciu).

• Spasmofilia este uneori tratată prin prescrierea de calciu,

de magneziu sau de vitamina D, asociate eventual,deşi nu

există vreo dovadă ştiinţifică privind eficacitatea acestui

tratament. Adesea se recomandă să se respire într-un sac

de plastic atunci când începe criza, deschiderea sacului fiind

aplicată în cel mai scurt timp posibil în jurul gurii, ceea ce

ar împiedica instalarea alcalozei cauzate de hiperventilaţie.

în tratamentul de fond pot fi, de asemenea, indicate o

psihoterapie sau administrarea unui anxiolitic.

TETANOS. Boală infecţioasă cauzată de o bacterie Gram

pozitivă, bacilul lui Nicolaier, ori Clostridium telani.

Bacilul lui Nicolaier trăieşte sub formă de spori în

pământ şi în intestinul mamiferelor.

CAUZE. Tetanosul este transmis omului având ca poartă

de intrare o leziune cutaneomucoasă (rănire, muşcătură),

indiferent că plaga este profundă sau, din contra, foarte

uşoară, chiar infimă, ca o zgârietură, o înţepătură într-un

spin de trandafir, o aşchie etc. Aceasta mai poate fi şi o

leziune cronică ce nu atrage atenţia ca atare, ca un ulcer

varicos al gambei.

623 TIC

Nou-născutul poate contracta boala plecând de la plaga

ombilicală atunci când, după obiceiurile din unele ţări în

curs de dezvoltare, se aplică pământ pe bontul ombilical.

SIMFTOME ŞI SEMNE. Simptomele tetanosului sunt

determinate de acţiunea toxinei germenelui, exotoxina

(toxina eliberată în mediul exterior).

După o incubaţie de 3 până la 30 zile, primul semn,

întotdeauna deosebit de semnificativ, este un trismus (constricţie

a maxilarelor cauzată de contractura involuntară a

muşchilor masticatori). Masticaţia devine dureroasă în

câteva zile, uneori chiar mai repede; bolnavul nu are febră

şi îşi păstrează luciditatea.

Tetanosul se numeşte generalizat atunci când trismusul

este însoţit de contractura, de asemenea permanentă, a

muşchilor gâtului apoi ai trunchiului. Această contractura

antrenează atitudini caracteristice, ca cea a trunchiului în

arc de cerc cu concavitatea posterioară, ori opistotonusul.

Această fază, zisă de extensie, durează una sau două zile,

iar durata ei constituie cel mai bun indicator al gravităţii

bolii. în cursul paroxismelor, febra creşte şi este însoţită

de o transpiraţie abundentă şi de o accelerare a ritmului

cardiac. Poate surveni o asfixie fie prin spasm al laringelui,

fie prin blocarea cuştii toracice.

Tetanosul poate rămâne localizat la un membru; el este

atunci de o gravitate mai mică.

TRATAMENT. Tratamentul tetanosului generalizat necesită

o spitalizare într-un serviciu de reanimare şi constă, în

afara îngrijirilor specifice care se aduc unei plăgi dacă ea

este încă reperabilă (dezinfecţie, antibioterapie), se recurge

la o administrare în doză mare de ser antitetanic uman

(gamaglobuline specifice) şi mai ales la încercarea de a face

să cedeze contracturile prin folosirea de miorelaxante:

barbiturice sau benzodiazepine în doză mare, chiar curara

în cazurile foarte grave. Scopul este acela de a evita asfixia

aşteptând încetarea spontană a efectelor toxinei.

EVOLUŢIE. Vindecarea este obţinută în mai mult de 80%

dintre cazuri, sechelele nefiind rare: blocaje articulare,

rupturi tendinoase şi musculare. Faptul de a fi fost bolnav

de tetanos nu conferă nici o imunitate ulterioară.

PREVENIRE. Complexitatea şi lungimea acestui tratament

(3 până la 5 săptămâni) contrastează cu eficacitatea şi

simplicitatea vaccinării. Aceasta este obligatorie şi asigură

o prevenire perfectă dacă ea este bine practicată: 3 injecţii

la interval de o lună cu rapel după 1 an, apoi din 10 în 10 ani

(interval maxim), fără nici o contraindicaţie. Această vaccinare

este adesea asociată cu vaccinarea împotriva difteriei,

tusei convulsive (DTP) şi uneori şi cea împotriva

poliomielitei (DTPP).

TETRACICLINĂ. Medicament antibiotic activ împotriva

a numeroase bacterii şi unor paraziţi.

Efectele nedorite pot fi greţuri şi vărsături, o diaree, un

muguet (mărgăritărel) cauzat de dezechilibrul florei bucale,

o toxicitate hepatică sau renală reversibila la oprirea tratamentului,

o coloraţie brună şi persistentă a dinţilor.

TETRAPLEGIE. Paralizie care afectează simultan toate

cele patru membre. SINONIM: cvadriplegie.

O tetraplegie constă în pierderea completă a mişcărilor

membrelor; dacă paralizia nu este decât parţială (pareză),

se vorbeşte de tetrapareză sau de cvadripareză.

Tratamentul este cel al cauzei atunci când aceasta există

şi când leziunile nervoase nu sunt ireversibile. De altfel,

există unele posibilităţi de tratament simptomatic sau paliativ,

ca reeducarea, pentru a diminua consecinţele handicapului.

TIAMINĂ. - VITAMINĂ BL

TIBIA. Os lung, voluminos, situat la faţa internă a gambei,

al cărei schelet îl constituie împreună cu peroneul.

Tibia se articulează în partea de sus cu femurul pentru

a forma genunchiul, în partea de jos cu astragalul şi cu

peroneul (articulaţia gleznei).

PATOLOGIE. Fracturile de tibie sunt frecvente, uneori

izolate, dar de cele mai multe ori asociate cu o fractură a

peroneului. Tratamentul lor este foarte diferit în funcţie de

locul fracturii. Astfel, o fractură a extremităţii superioare

(fractura platoului tibial) sau a extremităţii inferioare

(fractura lui Dupuytren) ale tibiei, care afectează articulaţia,

necesită o reducere chirurgicală în modalitatea de a obţine

o reconstituire anatomică perfectă a suprafeţelor articulare,

în timp ce, în caz de fractură a diafizei (partea mediană)

tibiei, asociată adesea cu o fractură a peroneului, reducerea

se poate face manual.

Consolidarea osului este obţinută, în funcţie de caz, între

45 zile (fractura izolată a extremităţii superioare sau inferioare)

şi 3 luni (fractura diafizei). Principalele complicaţii

ale fracturii de tibie sunt infecţia, în caz de fractură deschisă,

şi mai ales pseudoartroza (absenţa unei consolidări normale

a osului) şi căluşul vicios (consolidarea într-o poziţie

defectuoasă).

TIC. Mişcare anormală involuntară şi repetitivă, care

survine brusc şi este de scurtă durată.

Ticurile apar de cele mai multe ori în copilărie. Ele sunt

de 3-4 ori mai frecvente la băieţi, iar caracterul lor familial

nu este deloc rar. între 6 şi 8 ani apar uneori ticuri fără

gravitate care se estompează de la sine.

CAUZE. Nici o leziune a sistemului nervos n-a fost pusă

vreodată în evidenţă la pacienţii care suferă de ticuri. Este

evocată uneori o cauză psihologică. în unele cazuri, se constată

tulburări psihologice nete: componentă de agresivitate,

narcisismul fragil (subiectul nu are destulă încredere în el).

DESCRIERE. Prin forţa voinţei, un tic poate fi suspendat

temporar, spre deosebire de alte mişcări anormale: tremurături,

diskinezii (perturbaţii ale mişcărilor sau ale mobilităţii

unui organ) şi mioclonii (contracţii scurte, rapide şi

TICK FEVER 624

involuntare ale unuia sau mai multor muşchi). Ticul este

stereotip (întotdeauna identic cu el însuşi) şi repetat în salve.

Frecvenţa sa creşte în caz de emoţie şi de anxietate, se

micşorează în caz de odihnă. Unele ticuri, simple, nu

implică decât câţiva muşchi, altele, complexe, iau aspectul

unei veritabile gesticulări. Ticurile privesc mai ales faţa

(clipitul pleoapelor, încruntarea frunţii, surâsul, clătinatul

din cap, contracţia muşchilor maxilarelor), gâtul (mişcarea

de flexie sau de înclinare pe o parte), umerii (ridicare,

coborâre), muşchii laringelui (vocalizare, bombănit, tuse).

TRATAMENT. Dacă ticurile sunt prea deranjante, se poate

propune un tratament destinat să diminueze frecvenţa lor:

prescrierea de neuroleptice sau terapia comportamentală.

TICK FEVER. -• FEBRĂ PĂTATĂ A MUNŢILOR STÂNCOŞI.

TIETZE (sindrom al lui). Durere a părţii de sus a toracelui

în apropierea sternului, la înălţimea celei de a 2-a sau a 3-a

coaste.

Sindromul lui Tietze poate fi legat de un traumatism

(„falsă mişcare" de scuturare a unui covor sau de prindere

din urmă a unei portiere), de o uzură sau de o inflamaţie a

cartilagiului (policondrită atrofiantă, de exemplu); totuşi,

cauza sa rămâne de cele mai multe ori necunoscută. Zona

dureroasă corespunde cartilagiului costal, articulaţie dintre

acesta şi stern sau joncţiunii între partea osoasă şi partea

cartilaginoasă a coastei.

DIAGNOSTIC. Durerile provocate de un sindrom al lui

Tietze nu trebuie să fie confundate cu cele ale unei angine

pectorale; reproductibilitatea la presiunea exercitată asupra

joncţiunii retrocostale permite confirmarea diagnosticului.

EVOLUŢIE Şl TRATAMENT. Durerea dispare, în general,

spontan; dacă nu, se recurge la o infiltraţie cu cortizon. Sunt

posibile recidivele.

TIFOIDĂ. -• FEBRĂ TIFOIDĂ.

TIFOS. Boală infecţioasă şi contagioasă cauzată de diverse

rickettsii.

Există două varietăţi de tifos, şi una şi alta fiind prezente

în lumea întreagă.

• Tifosul exantematic ori tifosul european de păduche,

cauzat de Rkketlsia prowazecki, este transmis omului prin

înţepătura sau prin dejecţiile păduchelui, animalul vector,

plecând de Ia omul purtător de rickettsii. Măsurile sanitare

au redus în mod considerabil frecvenţa acestei afecţiuni.

• Tifosul murin, provocat de Rickettsia typhi (sau Rickettsia

mooseri), este o infecţie de o gravitate mai mică, transmisă

prin purecii şobolanului. El nu afectează omul decât

accidental.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Incubaţia tifosului poate dura trei

săptămâni. Boala se declară brutal prin frisoane, dureri dorsale

şi musculare, cefalee violentă şi o febră ridicată care

poate atinge 4<)0C. O erupţie cutanată de pete roşii se întinde

pe toată suprafaţa corpului, cu excepţia palmelor şi plantelor

picioarelor. Bolnavul este atins de confuzie mintală,

de stare de prostraţie, de delir, iar bătăile sale cardiace

slăbesc în intensitate. Boala durează două săptămâni; complicaţiile

sunt, în principal, cardiace, arteriale şi nervoase.

TRATAMENT. Acesta constă în administrarea pe cale orală

de antibiotice din grupa ciclinelor.

PREVENIRE. în esenţă se face prin combaterea păduchilor,

utilizând insecticide. Există un vaccin împotriva tifosului,

care se administrează anturajului celor bolnavi; această

vaccinare este, de altfel, obligatorie pentru persoanele care

călătoresc în zone suspecte.

TIJA. Tijă metalică ce se introduce în canalul medular

al unui os lung (tibie, femur) ca urmare a unei fracturi şi

care permite asigurarea imobilizării riguroase a fragmentelor

osoase, în mod temporar sau definitiv. SINONIM: cui.

TIMBRU. -> PATCH

TIMECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a timusului (glandă

situată în partea anterioară înaltă a toracelului, deasupra

inimii).

TIMOCIT. Celulă a timusului (glandă situată în partea

anterioară înaltă a toracelui, deasupra inimii).

TIMOM. Tumoră benignă sau malignă dezvoltată pe

seama timocitelor (celulele timusului).

Un timom este o tumoră rară care nu se traduce de cele

mai multe ori prin nici un simptom. El este descoperit

întâmplător în cursul unei radiografii a toracelui.

Chirurgia permite îndepărtarea tumorii sau recoltarea

unei probe care să confirme natura sa malignă sau benignă.

TIMPAN. Membrană fibroasă, transparentă, care separă

conductul auditiv extrem, de căsuţa timpanului (cavitatea

urechii medii care conţine oscioarele) şi transmite vibraţiile

sonore oscioarelor. SINONIM; membrana timpanică.

STRUCTURA. Timpanul se examinează cu uşurinţă prin

otoscopie, cu ajutorul unui specul (mic instrument în formă

de pâlnie, dotat cu un sistem de iluminare). Modificările

constatate (înroşire, bombare, perforaţie) rezultă de cele mai

multe ori dintr-o otită (inflamaţie a urechii medii). Uneori

poate fi depistat un colesteatom (tumoră benignă). Timpanometria

(studiul variaţiilor presiunii căsuţei timpanului)

permite să se diagnosticheze o fractură sau o luxaţie a

oscioarelor, ori o otită seroasă.

TIMPAN (perforaţie de). Deschidere accidentală sau

terapeutică (paracenteză) a peretelui timpanului.

O perforaţie accidentală a timpanului este provocată, în

general, de o otită acută sau cronică, sau de introducerea