615 Tenosinovită

TENDINITĂ. lnflamaţie a unui tendon.

Un tendon, ţesut fibros care uneşte un muşchi cu un os,

poate să se inflameze fie la joncţiunea musculotendinoasă,

fie la punctul lui de inserţie pe os (entesopatie), fie în partea

sa mediană.

CAUZE. Tendinţele au cauze multiple, adesea asociate. Ele

pot fi provocate de microtraumatisme repetate, profesionale

sau îndeosebi sportive (epicondilită la jucătorii de tenis,

tendinită a adductorilor la dansatori etc.) sau pot fi de origine

degenerativă, îmbătrânirea ţesuturilor antrenând o uzură,

chiar o ruptură, a fibrelor de colagen care constituie tendonul

(periartrită scapulohumerală, de exemplu). în sfârşit, o

tendinită poate fi legată de o boală articulară inflamatorie,

de exemplu o spondilartrită anchilozantă (îndeosebi la

nivelul de inserţie a tendonului lui Ahile) sau de o poliartrită

reumatoidă.

SIMPTOME Şl EVOLUŢIE. Durerea este simptomul

dominant: prezentă adesea în stare de repaus, ea se accentuează

la palpare şi atunci când se solicită articulaţiile

adiacente tendonului inflamat. Principalul risc al tendinitelor

netratate este ruptura tendinoasă.

TRATAMENT. Acesta se bazează pe repaus, pe luarea de

antiinflamatoare aplicate sub formă de pomezi sau de geluri,

pe cale orală, chiar prin infiltraţii, şi pe fizioterapie (ionizări,

ultrasunete). în caz de tendinită cronică sau de ruptură

tendinoasă, se recurge uneori la chirurgie.

TENDON. Ţesut fibros prin intermediul căruia un muşchi

se prinde de un os.

Tendoanele sunt formate din fibre de colagen, hrănite

prin vase sangvine foarte fine. Unele (cele ale mâinilor,

încheieturii mâinilor, picioarelor) au în plus un înveliş, teaca

sinovială, de aceeaşi natură cu membrana sinovială care

tapetează capsula articulaţiilor mobile. Ea secretă un lichid

lubrifiant care permite o mai bună alunecare în aceste

regiuni anatomice supuse unor importante frecări.

Flexibil, dar puţin elastic (muşchiul este cel elastic),

tendonul este foarte rezistent.

PATOLOGIE

• Rupturile tendinoase pot surveni ca urmare a unei tendinite

cronice, din cauza fragilizării tendonului, ori pe un

tendon în prealabil sănătos, de exemplu în caz de efort

violent fără practicarea unei încălziri sau în caz de plagă

cutanată profundă.

• Tendinitele sunt inflamaţii ale unui tendon, de origine

traumatică sau reumatismală.

• Tenosinovitele sunt inflamaţii ale tecii sinoviale, membrana

seroasă care înconjoară unele tendoane.

TENESMĂ. Durere anală, însoţită de o contracţie a

sfincterului anal, care precede sau urmează unei evacuări

rectale, compusă de cele mai multe ori din mucozităţi, sânge

sau puroi.

O tenesmă se observă în cursul sindromului dizenterie

(atingere a rectului de origine inflamatorie, parazitară,

infecţioasă sau tu morală).

TENIAZĂ sau TAENIAZĂ. Boală parazitară provocată

de infestarea cu viermi adulţi, teniile. SINONIME:

leniazi.s, laeniazis.

Teniile, între care unele tipuri sunt denumite în mod

curent solitare, sunt viermi plaţi (cestode) de dimensiuni

variabile.de la câţiva milimetri la mai mulţi metri lungime.

DIFERITE TIPURI DE TENIAZE. Se deosebesc patru

tipuri, după specia de tenie în cauză.

• Taenia saginata, foarte frecventă în Franţa, este transmisă

prin ingestia de carne de vită.

• Taenia solium este transmisă prin ingestia de came de porc.

• Diphyllobotrium latum, agentul botriocefalozei, este

transmisă prin ingestia de peşti de apă dulce.

• Hymenolepis nana, responsabilă de himenolepioză, parazitoză

frecventă la copii, este o tenie mică transmisă prin

ingestia de insecte (pureci, viermi de făină) sau, îndeosebi,

a ouălor de viermi în ţările tropicale.

CONTAMINARE. Teniile - cu excepţia lui Hymenolepsis

nana - se transmit omului prin alimente care conţin larve

şi nu sunt suficient prelucrate termic.

SIMPTOME ŞI SEMNE. O teniază se manifestă printr-o

oboseală, o lipsă de poftă de mâncare sau, mai rar, printr-o

poftă de mâncare exagerată, prin dureri de burtă, uneori

printr-o diaree, prin mâncărimi. O persoană infestată prin

tenia vacilor elimină spontan prin anus fragmente de vierme

având aspectul de tăiţei plaţi, rozalii sau albicioşi, mobili.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Administrarea orală a

unui medicament antiparazitar activ faţă de tenie este eficace

luat într-o priză sau două. Prevenirea constă într-o suficientă

prelucrare termică a cărnii şi a peştelui.

TENIE sau TAENIE. Vierme din clasa cestodelor,

parazit al intestinului subţire. -> TENIAZĂ.

TENNIS ELBOW. - EPICONDILITĂ.

TENODEZA. Intervenţie chirurgicală care constă în

transformarea unui tendon într-un fel de ligament.

TENOLIZĂ. Eliberare pe cale chirurgicală a unui tendon

a cărui mişcare este împiedicată de către aderenţe.

TENORAFIE. Sutură chirurgicală a unui tendon

secţionat.

TENOSINOVITĂ. lnflamaţie a tecii sinoviale (membrana

seroasă care înconjoară unele tendoane şi facilitează

alunecarea lor).

TENSIOMETRU 616

Principalele tendoane înzestrate cu o teacă sinovială sunt

cele ale muşchilor extensori şi flectori ai degetelor de la

mâini şi de la picioare.

CAUZE. Tenosinovitele pot fi cauzate de un surmenaj al

articulaţiei, de un reumatism inflamator (poliartrită reumatismală,

îndeosebi), de o infecţie bacteriană (stafilococie,

tuberculoză) sau de o boală inflamatorie locală.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Simptomele sunt aceleaşi cu cele

ale unei tendinite: umflătură, durere accentuată la palpare

şi atunci când tendonul este mobilizat.

TRATAMENT. Atunci când tenosinovita este infecţioasă,

o curăţare chirurgicală (spălarea tecii sinoviale cu ser

fiziologic dacă lichidul sinovial este doar inflamator, ablaţia

tecii dacă există puroi), asociat cu o antibioterapie adecvată,

este necesară; principalul risc al acestor tenosinovite

este ruptura de tendon. în alte cazuri, tratamentul se bazează

doar pe punerea în repaus a zonei dureroase şi pe luarea

de antiinflamatoare.

TENSIOMETRU. Instrument pentru măsurarea presiunii

arteriale. SINONIM: sjigmomanometru.

Tensiometrul permite o evaluare a acestei presiuni în

milimetri de coloană de mercur. El dă două cifre care

corespund presiunii sistolice (valoarea maximă) şi celei

diastolice (valoarea minimă).

DESCRIERE. Un tensiometru se compune dintr-o brasardă

gonflabilă, pusă în jurul braţului pacientului, dintr-o pară

de cauciuc, utilizată pentru insuflarea de aer în brasardă,

şi dintr-un sistem de măsură care poate fi, după caz, o

coloană de sticlă umplută cu mercur, un manometru cu ac

indicator sau, mai recent, un ecran de afişaj digital.

TENSIUNE ARTERIALĂ. -> PRESIUNE ARTERIALĂ.

TENSIUNE OCULARĂ. Presiune care domneşte în

interiorul globului ocular. SINONIM: pre.siune imraoadară

(P.I.O.).

Tensiunea oculară este măsurată, în principal, cu ajutorul

unui aparat numit tonometru cu aplanaţie, care se apasă pe

ochi. Tensiunea este evaluată în milimetri coloană de mercur.

Valoarea sa normală este între IO şi 20 milimetri de mercur.

PATOLOGIE

• Crederea tensiunii intraoculare, caracteristică glaucomului,

poate fi cauzată de modificarea unghiului iridocornean,

care împiedică umoarea apoasă să fie evacuată.

• Micşorarea tensiunii oculare sau hipotomia este, în

principal, simptomul unei uveite. Această micşorare a

tensiunii oculare se manifestă prin dureri. Tratamentul său

este cel al cauzei.

TEOFILINĂ. Medicament utilizat în tratamentul astmului.

Teofilină şi derivaţii ei sunt indicaţi în caz de astm sau

de bronhospasm, în tratamentul crizelor, precum şi în

tratamentul de fond.

MOD DE ADMINISTRARE. Administrarea se face pe cale

orală (capsulă, comprimat, sirop), pe cale rectală (supozitoare)

şi, în cazul urgenţelor, pe cale intravenoasă, la spital.

SUPRAVEGHERE. Concentraţia sangvină de teofilină

(teofilinemia) este verificată cu regularitate, din cauza micii

sale marje terapeutice (intervalul dintre doza eficace şi doza

toxică) a medicamentului.

EFECTE NEDORITE ŞI INTERACŢIUNI. Sunt observate

adesea vărsături, dureri de cap, o stare de excitaţie şi o

insomnie, deşteptarea unei epilepsii (convulsii), o accelerare

a ritmului cardiac, dureri şi tulburări gastrice. Asocierea cu

unele medicamente poate duce la o supradozare. La copil,

administrarea acestui medicament se face întotdeauna cu

prudenţă.

TERAPEUTICĂ. Parte a medicinei care se ocupă cu

mijloacele - medicamentoase, chirurgicale sau altele -

destinate vindecării sau ameliorării bolilor. -» TRATAMENT.

TERAPIE COMPORTAMENTALĂ. Metodă de

tratament al tulburărilor mintale constând în decondiţionarea

şi învăţarea cu scopul de a înlocui un comportament neadaptat

(o teamă agitată declanşată de o situaţie inofensivă, de

exemplu) printr-un comportament adaptat.

INDICAŢII. Acestea sunt nevrozele (fobie, isterie de conversie),

tulburările sexuale (ejaculare precoce, impotenţă,

vaginism, frigiditate), perversiunile şi unele stări psihotice.

Terapiile comportamentale se mai dovedesc eficace în

problemele conjugale şi familiale.

TERAPIE GENICĂ. Metodă terapeutică ce utilizează

genele şi informaţia pe care ele o poartă pentru a trata o

boală genetică sau pentru a modifica un comportament

celular. SINONIM: genoterapie.

Terapia genică este avută în vedere şi ca o tehnică

terapeutică aplicabilă unor boli ne-ereditare, precum

cancerul şi SIDA. In aceste cazuri, strategia constă în a face

să intre în celula bolnavă (şi nu şi în alta) o genă capabilă

să o distrugă.

INDICAŢII. Terapia genică nu are indicaţii, în sensul

obişnuit al termenului, deoarece ea nu se află decât la

începutul fazei experimentale; un medic care nu participă

la o lucrare de cercetare nu poate propune pacienţilor săi

să fie trataţi cu terapie genică.

DIFERITE TIPURI DE TERAPIE GENICĂ. Terapia

genică utilizează o genă pe care o introduce în celulele

bolnavului. După natura celulelor atinse, se deosebesc două

metode.

• Terapia genică germinala, ori terapia genică sexuală, ar

consta în aplicarea terapiei genice unui embrion, în stadiul

în care acesta este format dintr-o îngrămădire de celule, sau

celulelor germinale (ovule, spermatozoizi) ale unui adult.

617

Gena introdusă s-ar transmite atunci tuturor celulelor-fiice

ale primelor celule embrionare, adică tuturor celulelor

viitorului individ: ar avea loc deci o modificare a patrimoniului

genetic al speciei umane. în plus, celulele germinale

ale viitorului individ fiind atinse ca şi celelalte, noul

patrimoniu s-ar transmite ereditar întregii sale descendenţe.

O astfel de abordare terapeutică este în consecinţă

categoric interzisă.

• Terapia genica somatica constă în introducerea genelor

exclusiv în celulele somatice (nesexuale). La această tehnică

se limitează actualmente câmpul de activitate şi cercetarea

în terapia genică.

TEHNICI. Până în prezent sunt în curs de punere la punct

două strategii diferite.

• Tehnica in vitro constă în recoltarea de celule de la

individul care urmează să fie tratat (de exemplu, limfocite,

printr-o simplă luare de sânge) şi introducerea în ele a

genelor bune fie prin transfecţie (tehnică de laborator care

permite introducerea de A.D.N. într-o celulă cu nucleu),

fie prin intermediul unui virus. Aceste celule, care posedă

atunci gena bună, sunt reintroduse în sânge printr-o injecţie

intravenoasă. Această strategie nu poate fi utilizată decât

în cazul unor defecte genetice care se manifestă în sânge

sau sunt localizate în celule pe care sângele le poate ajunge.

• Tehnica in vivo constă, în general, în asocierea unei gene

bune cu un vector (un virus, de exemplu), care va fi capabil

să o transporte acolo unde prezenţa sa este necesară. Pentru

a fi eficace, trebuie ca aceasta să fie în stare să acceadă

specific la toate celulele care trebuie să fie corectate şi să

pătrundă în ele. Această tehnică rămâne încă mai mult

teoretică decât practică.

TERATOM

Limitele terapiei genice. Actualmente este greu să se

vorbească de rezultatele terapiei genice, deoarece aceasta

nu se află decât în fază experimentală. Dar şi dacă s-ar

cunoaşte un procentaj global de eficacitate, acesta n-ar fi

decât orientativ şi n-ar avea nici o valoare statistică, dat fiind

numărul infim de bolnavi trataţi. Totuşi, se poate arăta că

unele experienţe au fost întrerupte din cauza efectelor

nedorite, şi că pentru moment se vorbeşte, pentru experienţele

în curs sau încheiate, mai curând de ameliorarea

simptomelor decât de vindecare.

în plus, există două necunoscute notabile: eficacitatea

pe termen lung şi efectele nedorite, probabile, ale acestei

tehnici.

EFICACITATEA PE TERMEN LUNG. Principiul general

al terapiei genice este introducerea unei gene bune într-o

celulă, care va citi informaţia ce o conţine şi va fabrica

proteina lipsă. Dacă această celulă moare, corecţia pe care

a obţinut-o ar dispărea deci o dată cu ea. Or, doar cu câteva

excepţii (celulele nervoase, de exemplu), celulele nu trăiesc

prea mult timp şi sunt constant înlocuite prin altele noi. în

stadiul actual al tehnicii, efectul terapeutic obţinut nu poate

fi deci decât trecător.

în tratamentul cancerului sau al SIDA, o mică durată

de eficacitate n-ar pune probleme deoarece, o dată distruse

tumora sau celulele infectate cu H.I.V., înseamnă că boala

este vindecată. Din contra, în caz de boală ereditară, corecţia

trebuie să persiste întreaga viaţă. Pentru aceasta ar fi absolut

necesar să se găsească celule cu durată de viaţă deosebit

de lungă şi ar trebui ca terapia să fie reînnoită periodic.

EFECTE NEDORITE. Complexitatea extremă a genelor

şi a funcţionării lor este încă foarte prost cunoscută. Există

temerea mai ales ca terapia genică să nu perturbe subtilele

relaţii dintre gene. Astfel, animalele tratate prin terapie

genică pentru a creşte mai mari (în scopuri de cercetare sau

de ameliorare a producţiei) au devenit sterile din motive

încă necunoscute. De aceea, această tehnică este rezervată

încă pentru bolile grave (adesea mortale) sau incurabile.

Perspectivele terapiei genice. în pofida acestor restricţii,

se pare că terapia genică ar putea constitui, în câţiva ani

sau în câţiva zeci de ani, un progres medical cel puţin

comparabil cu descoperirea antibioticelor sau a razelor X.

TERATOGENEZĂ. Formare şi dezvoltare in Meni a

anomaliilor care duc la malformaţii. SINONIM: teratogenie.

Un medicament teratogen este un medicament care

antrenează o perturbare a dezvoltării embrionare sau fetale

atunci când este administrat unei femei gravide.

TERATOLOGIE. Ştiinţă care studiază anomaliile şi

malformaţiile legate de o perturbare a dezvoltării embrionare

sau fetale.

TERATOM. -+ DISEMBRIOM.

Aplicaţiile terapiei genice la bolile ne-ereditare

Principalele boli avute în vedere pentru terapia genică

sunt cancerul şi SIDA, dar indicaţiile s-ar putea extinde

o dată cu dezvoltarea tehnicilor. în stadiul actual al

cercetărilor, nu ne putem gândi la vindecarea celulelor

bolnave. Strategia constă, din contra, în distrugerea lor

fără a altera celulele sănătoase, ceea ce este imposibil

cu chimioterapia clasică. Actualmente sunt avute în

vedere trei tehnici principale:

- modificarea, prin tehnici genetice, a celulelor

pacientului (limfocite, de exemplu), cu scopul ca ele să

distrugă celulele bolnave (celule tumorale, de exemplu),

făcând în aşa fel încât ele să fabrice substanţe toxice

pentru aceste celule;

- introducerea în mod specific în celulele bolnave a

unei gene care, atunci când va fi citită, va conduce la

fabricarea unui produs toxic care le va omorî;

- introducerea unei gene capabile să stimuleze

mijloacele de apărare imunitară a pacientului (a căror

deficienţă a permis dezvoltarea tumorii).

TEREN 618

TEREN. Totalitate a factorilor genetici, fiziologici, tisulari

sau umorali care, la un individ, favorizează apariţia unei

boli sau condiţionează prognosticul ei.

Se vorbeşte, de exemplu, de teren alergic la un pacient

atunci când acesta posedă antecedente personale sau familiale

de astm, eczemă sau alergie.

TERMALISM. Utilizare şi exploatare terapeutică a apelor

minerale.

Există diferite ape minerale care se deosebesc între ele

prin componentele lor: reziduul uscat (care rămâne după

evaporarea apei), asociind elemente minerale de concentraţie

mare (sulfuri, sulfaţi, clor, bicarbonat de sodiu şi de calciu)

sau mică (arsen, fier, seleniu, elemente radioactive), gaze

(dioxid de carbon, hidrogen sulfurat), nămoluri naturale care

conţin microorganisme. Temperatura izvorului (la „gura"

lui) este variabilă; de la mai mult de 50°C până Ia mai puţin

de 20°C; după temperatura lor, apele sunt denumite hipertermale,

termale sau hipotermale.

INDICAŢII ŞI TEHNICI. Compoziţia unei ape orientează

utilizarea ei terapeutică: apele sulfurate, de exemplu, sunt

cunoscute în principal pentru efectul asupra pacienţilor care

suferă de boli respiratorii, otorinolaringologice sau de

reumatism; apele bicarbonate sunt foarte indicate în patologia

digestivă. în Franţa, şi nu numai aici, se cunoaşte o

indicaţie precisă pentru fiecare tip de apă; în alte ţări ale

Europei totuşi, această dispoziţie nu este urmată cu

aceeaşi rigoare.

Termalismul este indicat în diferite afecţiuni cronice,

în afara puseelor acute, apele fiind utilizate sub diferite

forme:

- în arteriopatia membrelor inferioare în stadiul de dureri

la mers, sub formă de băi, duşuri, exerciţii în piscină şi

injecţii;

- în tratamentul bolilor digestive şi metabolice (colopatii,

obezitate, după hepatită), sub formă de băuturi, băi,

duşuri, cataplasme cu nămol, exerciţii în piscină şi spălaturi;

- în neurologie, sub formă de băi, duşuri, mişcări în

piscină şi cataplasme cu nămol;

- în tratamentul bolilor de piele şi ale mucoaselor

(eczemă, psoriazis, cuperoză, cicatrice, gingivită şi glosită,

arsuri), sub formă de băi de gură, băi, duş filiform la mare

presiune, comprese, exerciţii în piscină;

- în flebologie (urmări recente ale flebitei, boli vasculare),

în principal sub formă de băi;

- în tratamentul afecţiunilor psihosomatice (nevroze,

depresii benigne), de cele mai multe ori sub formă de băi;

- în tratamentul afecţiunilor renale şi de metabolism,

sub formă de băuturi şi de băi;

- în tratamentul bolilor respiratorii (sinuzite, otite,

astm, bronşite), sub forma de băutură, inhalaţii, gargarisme,

băi şi irigaţii nazale sub presiune, asociate cu reeducarea

respiratorie, cu drenajul postural şi cu insuflaţia tubară;

- în reumatologie (artroză, lombalgii, reumatism inflamator

în afara puseelor, sechele ale traumatismelor), sub

formă de băi, duşuri, mobilizări în piscină, băi şi cataplasme

de nămol.

DESFĂŞURARE. O cură durează în jur de două sau trei

săptămâni, mai mult în unele ţări, şi poate fi reînnoită de

câte ori este nevoie. în cursul tratamentului, apa este utilizată

la locul de unde ţâşneşte izvorul sau la gura lui, sub diferite

forme (băuturi, inhalaţii etc), uneori fiind asociate mai

multe izvoare pentru tratamentul aceleiaşi afecţiuni. La

nevoie, apa este răcită sau încălzită înainte de utilizare.

Climatul locului, asociat cu schimbarea modului de viaţă

şi depărtarea de domiciliu pe care le presupune cura,

contribuie la efectele benefice ale acesteia.

Rezultatele nu se văd decât la câteva săptămâni după

cură, chiar la capătul a mai multor luni. Termalismul permite,

în cazul afecţiunilor cronice, o micşorare a numărului

şi intensităţii puseelor, precum şi o reducere a consumului

de medicamente.

CONTRAINDICAŢII. Insuficienţele hepatice, renale şi

cardiace grave, precum şi cancerele în evoluţie constituie

tot atâtea contraindicaţii ale termalismului.

TERMINAL, -Ă. Care a ajuns la sfârşitul său.

Stadiul terminal al unei boli este ultima sa fază, cu

evoluţie spre moarte, fără ca aceasta să poată fi împiedicată.

TERMOCOAGULARE. -• ELECTROCHIRURGIE.

TERMOFOBIE. Teamă de căldură cu senzaţia permanentă

de a fi prea cald.

O termofobie trebuie să fie deosebită de bufeurile de

căldură.

O termofobie este un semn caracteristic de hipertiroidie,

hormonii tiroidieni stimulând consumul de oxigen şi deci

eliberarea de căldură.

TERMOGRAFIE. Examen care constă în vizualizarea

şi înregistrarea căldurii emise de anumite regiuni ale

organismului, îndeosebi de regiunea sânului.

Termografia este, actualmente, adesea abandonată din

cauza marii fiabilităţi a examenelor radiografice (mamografie)

şi ecografice.

TERMOMETRU. Instrument destinat măsurării temperaturii

corpului.

înaintea luării temperaturii, este absolut necesar să

scuturăm bine termometrul de sus în jos pentru a face

mercurul să coboare din nou în rezervor. Temperatura poate

fi luată în rect (temperatura rectală), în scobitura axilei

(temperatura axilară) sau în gură, sub limbă (temperatura

bucală). Termometrul trebuie să fie ţinut 1 minut în rect,

3 până la 5 minute în celelalte două cazuri. Temperatura

rectală şi temperatura bucală sunt cele mai apropiate de

temperatura centrală a corpului; temperatura axilară este

mai mică cu 0,50, care trebuie adăugate pentru a cunoaşte