585 Spermogramă

antrena o sterilitate: boală a testiculului care atinge tuburile

seminifere (tuberculoză, febră de Malta, oreion, infecţie

testiculară.ectopie testiculară), boală genetică (sindrom al

lui Klinefelter), blenoragie prost tratată, dezechilibru hormonal

hipotalamic sau hipofizar. Oprirea spermatogenezci

nu are, în schimb, nici o incidenţă asupra funcţiei sexuale,

cu excepţia cazului că aceasta este provocată de tulburări

hormonale.

SPERMATOREE. Scurgere de spermă prin uretră, în

afara vreunei ejaculări.

O spermatoree este consecutivă unei inflamaţii, de cele

mai multe ori de origine infecţioasă, a prostatei. Ea nu este

dureroasă, iar tratamentul ci este cel al bolii în cauză.

SPERMATOZOID. Celulă reproducătoare masculină.

Spermatozoidul este un filament microscopic de 50

micrometri lungime, compus dintr-un cap, dintr-o parte

intermediară şi dintr-un flagel (coada). Capul, ova], ascuţit

în faţă şi aplatizat în spate, măsoară 3 micrometri grosime.

El este aproape în întregime format din nucleu care conţine

genomul (materialul genetic, suportul eredităţii). După cap

urmează partea intermediară, care asigură producerea de

energie, parte legată direct de flagel, subţire, lung şi flexibil,

care, la rândul lui, asigură deplasarea. Flagelul propulsează

capul spermatozoidului, care înaintează oscilând la dreapta

şi la stânga, ceea ce îi permite să ocolească obstacolele.

Un spermatozoid poate supravieţui între 24 şi 48 orc

în căile genitale feminine, unde se deplasează, cu vreo 3

milimetri pe minut, pentru a întâlni ovulul, pe care îl

fecundează în una din trompele uterine.

PATOLOGIE. Anomalii ale spermatozoizilor pot antrena

o sterilitate: anomalii de formă, de număr şi de mobilitate,

constituţionale sau dobândite (blenoragie netratată, astupare

a canalelor deferente etc). Ele sunt puse în evidenţă prin

studiul spermei, numit spermogramă.

SPERMA. Lichid opac, albicios, lipicios, produs în cursul

ejaculării, conţinând spermatozoizii.

Fiecare mililitru de spermă conţine între 30 şi 150

milioane de spermatozoizi în suspensie în lichidul seminal.

Acestaeste.de altfel, constituit din numeroase proteine, din

fructoză (elaborată de veziculele seminale), din fosfataze

acide (formate de prostată) şi din carnitină (secretată de

epididim). în mod normal, sperma este sterilă, adică fără

germeni.

Excreţia spermei se face în momentul orgasmului, datorită

unei contracţii a diferiţilor muşchi netezi care înconjoară

glandele şi conducturile genitale. Fiecare ejaculare

conţine între 2 şi 6 mililitri de spermă.

Un volum de spermă prea mare poate atesta o infecţie

a veziculelor seminale şi a prostatei.

Băncile de spermă. Stocarea spermei într-o bancă poate

fi avută în vedere înainte de realizarea unui tratament

chimioterapie sau radioterapie. Donatorul îşi va păstra astfel

posibilitatea de a procrea la încheierea unui tratament

potenţial toxic pentru spermatozoizi. Această tehnică mai

poate, de asemenea, să fie utilizată pentru conservarea

spermei donatorilor voluntari în vederea unei însămânţări

artificiale, pentru cuplurile în care partenerul este steril sau

este afectat de o boală transmisibilă genetic; sperma pentru

însămânţare va fi atunci asortată după grupul sangvin şi

după caracterele morfologice (grup etnic, greutate, înălţime

etc.) ale bărbatului steril.

Donatorul trebuie să se supună la o serie de examene

care caută orice eventuală boală transmisibilă: investigaţii

serologice (hepatită virală, sifilis, H.l.V.),cariotipul (anomalii

cromozomiale), ancheta genetică (pentru a verifica

absenţa bolilor ereditare ca hemofilia în cadrul familiei).

Sperma este congelată în azot lichid, la -196"C, după

ce a fost diluată într-un mediu conţinând un crioprotector.

Conservarea poate dura mai mulţi ani. Decongelarea se face

în câteva minute, lăsând paietele de spermă la temperatura

ambiantă. -* SPERMOGRAMĂ.

SPERMICID. Contraceptiv local care acţionează distrugând

spermatozoizii.

Spermicidele se prezintă sub formă de creme, de ovule

sau de bureţi. Aceste substanţe pot, de asemenea, să fie folosite

ca agenţi de ungere pentru unele tipuri de prezervative

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Spermicidele sunt

utilizate mai ales în cazuri de raporturi sexuale neregulate

sau de contraindicaţii ale pilulei. Folosirea lor nu se concepe

decât în asociere cu un prezervativ sau, în cazul cremelor,

cu o diafragmă.

Ele sunt contraindicate în caz de hipersensibilitate la

diferite produse.

MOD DE ÎNTREBUINŢARE. Eficatitatea spermicidelor

depine de buna lor utilizare. O cremă spermicidă trebuie

să fie plasată în fundul vaginului, cu ajutorul unei pere de

cauciuc sau cu o seringă, înaintea fiecărui raport sexual cu

penetrare masculină. Este necesar să se repete aplicaţia la

fiecare nou raport. Cremele spermicide au o acţiune imediată.

Bureţii sunt puşi cu degetele în fundul vaginului, în

contact cu colul uterin. O dată amplasaţi, bureţii asigură o

protecţie imediată care durează 24 ore.

Efectul contraceptiv este inhibat de săpunuri şi de numeroase

antiseptice. Doar o toaletă externă, cu apă curată, este

acceptabilă în primele 6 până la 8 ore care preced aplicarea

şi imediat după raportul sexual,

EFECTE NEDORITE. O senzaţie de arsură sau o iritaţie

pot să se manifeste la unul sau la celălalt dintre parteneri,

însă reacţiile alergice locale sunt rare.

SPERMOGRAMĂ. Examen al spermei care are drept

scop studiul numărului şi mobilităţii spermatozoizilor,

precum şi procentajul de spermatozoizi anormali.

SPINA BIFIDA

INDICAŢII. O spermogramă se efectuează atunci când un

cuplu apelează la consultaţie din cauza infertilităţii. Atunci

este important să se determine eventuala existenţă a unor

anomalii ale spermei şi de a şti dacă această sterilitate este

trecătoare sau definitivă. în fapt, febra şi luarea de anumite

medicamente pot diminua în mod tranzitoriu numărul de

spermatozoizi. în caz de constatare a unei anomalii, medicul

prescrie întotdeauna cel puţin o spermogramă înainte de a

stabili un diagnostic definitiv.

TEHNICĂ. Spermogramă analizează 3 caracteristici ale

spermatozoizilor.

• Numărul de spermatozoizi trebuie să fie de minimum

30 milioane pe mililitru într-un ejaculat normal (de la 2 la

6 mililitri). O concentraţie inferioară traduce o oligospermie,

în timp ce absenţa de spermatozoizi constituie o azoospermie.

• Mobilitatea spermatoz.oiz.ilor este, de asemenea, studiată:

30% dintre ei trebuie să fie mobili în prima oră şi să rămână

mobili 4 ore după ejaculare. Sub aceste praguri se vorbeşte

de astenospermie primitivă sau secundară.

• Analiza formelor anormale se face pe baza spermocitogramei

(frotiu care permite examinarea unui număr de

100 spermatozoizi). O spermă este considerată ca fiind

suficient de frecundantă atunci când mai mult de 30% dintre

spermatozoizi au o formă normală. Se consideră anormali

spermatozoizii prea mici (hipotrofici),cu cap dublu (bicefali),

cu flagel dublu (bifizi). Sub acest procentaj (adică mai puţin

de 30% forme normale), se vorbeşte de teratospermie.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. O spermogramă se

practică într-un laborator de analize medicale. înainte de

examen, pacientul trebuie să se abţină de la orice relaţie

sexuală pe timp de 3-5 zile, cu scopul ca sperma emisă să

corespundă cantitativ criteriilor de referinţă. în ziua examenului,

după ce a urinat pentru a elimina germenii prezenţi

întotdeauna în canalul uretral, bărbatul îşi recoltează singur

sperma prin masturbare.

SPINA BIFIDA. Malformaţie congenitală a coloanei

vertebrale, caracterizată prin absenţa sudurii arcurilor

posterioare şi a apofizei spinoase a uneia sau mai multor

vertebre, de cele mai multe ori la nivel lombosacral.

CAUZE. Spina bifida este cauzată de o anomalie a formării

structurii embrionare numită tub neural, în primele 3 luni

de sarcină.

DIFERITE TIPURI DE SPINA BIFIDA

• Spina bifida oculta, ori spina bifida oculta, este o malformaţie

frecventă şi, în general, benignă. Este vorba, de

cele mai multe ori de o simplă fisură a coloanei vertebrale,

fără hemierea ţesutului nervos şi cu un înveliş cutanat

normal. Anomalia nu se manifestă prin nici un simptom,

iar descoperirea ei este întâmplătoare, cu ocazia unei

radiografii a regiunii lombare joase unde se situează de

obicei. în unele cazuri totuşi, nou-născutul prezintă o

anomalie cutanată în faţa coloanei vertebrale (gropiţă,

fistulă, deviaţie a pliului fesier, mai rar smoc de peri). Se

ia precauţia de a se realiza explorări radiologice şi urologice,

586

completate eventual cu un scaner sau cu un examen de

imagerie prin rezonanţă magnetică (I.R.M.) pentru a detecta

o eventuală malformaţie subiacentă care necesită un

tratament chirurgical.

DIAGNOSTIC PRENATAL. Diagnosticul prenatal de

spina bifida este astăzi posibil datorită ecografiei, realizată

între a 16-a şi a 20-a săptămână, care permite să fie recunoscută

malfomaţia în 70% din cazuri, şi prin dozare, după

amniocenteză, a nivelului de cc-l-fetoproteină.

SPIROCHETOZĂ. Boală infecţioasă cauzată de o

spirochetă, bacterie de formă helicoidală deosebit de mobilă

datorită aparatului său locomotor intern.

Trei genuri de spirochete sunt patogene pentru om.

• Genul Borrelia cuprine bacteriile responsabile de febrele

recurente transmise de căpuşe şi agentul bolii lui Lyme.

• Genul Leptospira cuprinde agenţii leptospirozei, cunoscut,

de asemenea, şi sub numele de boala vidanjorilor.

• Genul Treponema grupează agentul sifilisului şi pe cei

ai infecţiilor denumite treponematoze neveneriene,care fac

ravagii exclusiv în anumite regiuni calde (pinta sau carate,

bejel şi pian).

SPIROMETRIE. Examen care serveşte la măsurarea

volumelor şi debitelor pulmonare.

Spirometria este o componentă a explorării funcţionale

respiratorii (totalitatea examenelor destinate să evalueze

funcţia respiratorie).

INDICAŢII. Spirometria este utilizată pentru diagnosticarea

diverselor afecţiuni cronice ale bronhiilor şi ale plămânului

(astm, bronhopatie cronică obstructivă, pneumopatie interstiţială,

emfizem), pentru a evalua gravitatea lor şi pentru

a le urmări evoluţia.

TEHNICĂ. O şedinţă de spirometrie durează cel mult

câteva zeci de minute. Subiectul este aşezat pe scaun cu

nasul astupat cu o pensă. El ia în gură un ambou legat

printr-un tub flexibil la un aparat de măsură, spirometrul.

Pacientul respiră mai întâi normal, apoi inspiră şi expiră

până la ultima suflare. Volumele de aer conţinute în

plămânii săi la diferite momente ale respiraţiei sunt apoi

măsurate corelate fiind cu debitele de aer inspirate sau

expirate, pentru a trasa un grafic denumit curbă debit-volum;

mai este, de asemenea, posibil să se măsoare capacitatea

vitală forţată (volumul total de aer expirat după o inspiraţie

profundă), precum şi V.E.M.S., adică volumul expirator

maxim pe secundă (volumul de aer expirat în cursul primei

secunde de expiraţie forţată care urmează unei inspiraţii

profunde). Adăugarea la spirometru a unui circuit complementar

care utilizează heliul permite să se calculeze capacitatea

pulmonară totală (volumul maxim pe care îl pot

conţine plămânii).

REZULTATE. Anomaliile constatate sunt clasificate în

sindromul obstructiv (debite anormal de mici), sindromul

r

587

restrictiv (volume anormal de mici) şi sindromul mixt

(asocierea celor două perturbaţii).

SPITALISM. Alterare a dezvoltării psihomotorii la

copilul foarte mic, provocată de o plasare îndelungată într-o

instituţie (sanatoriu, spital, creşă etc.) sau printr-o carenţă

afectivă gravă.

SPITZ (melanom juvenil al lui). Mică tumoră cutanată

izolată, benignă, care apare pe faţă sau pe un membru.

Melanomul juvenil al lui Spitz apare la un copil sau la

un adult tânăr. Este o tumoră cu diametrul de câţiva milimetri,

rozaliu sau brun, cu suprafaţa netedă. în unele cazuri

el dispare spontan sau se transformă într-un nev (aluniţă).

în unele cazuri leziunea este tratată prin ablaţie chirurgicală,

ceea ce permite, după analiză, să se confirme diagnosticul

şi să se asigure vindecarea.

SPLAHNICECTOMIE. Secţionare chirurgicală a nervilor

splahnici, care inervează viscerele abdominale.

Splahnicectomia este indicată în caz de dureri abdominale

intense şi cronice, în particular cele consecutive unei

boli a pancreasului (pancreatită cronică, cancer); în consecinţă

ea este asociată adesea cu un alt act operator (ablaţia

unei tumori, de exemplu). Ea nu antrenează nici un efect

secundar.

SPLENECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a splinei.

CONSECINŢE. Splenectomia este o intervenţie relativ

benignă, care comportă puţine riscuri imediate. în schimb,

ea are, în timp, două consecinţe importante: pe de o parte,

o creştere a numărului de plachete în sânge, cu un risc de

formare a cheagurilor în vase, pe de altă parte, o micşorare

a rezistenţei sistemului imunitar la unele infecţii, îndeosebi

cele cu pneumococ, cu atât mai marcat cu cât subiectul este

mai tânăr (mai ales dacă are sub 6 ani). Aceasta justifică

vaccinarea antipneumococică practicată sistematic înaintea

intervenţiei şi tratamentul forte al oricărui început de infecţie,

la subiecţii asplenici (care nu mai au splină).

SPLENOMEGALIE. Creştere în volum a splinei.

Diferite boli sau infecţii pot cauza o splenomegalie:

- afecţiunile hepatice ca o ciroză hepatică;

- infecţiile bacteriene: septicemii, febre tifoidă şi paratifoidă,

bruceloză, tuberculoză etc;

- bolile zise de sistem: lupus eritematos diseminat,

sarcoidoză sau amiloză, de exemplu;

- bolile hematologice: leucemie sau splenomegalie

mieloidă, de exemplu;

- bolile parazitare ca paludismul;

- bolile virale: mononucleoză infecţioasă, de exemplu.

SPONDILARTRITA ANCHILOZANTĂ

O splenomegalie provoacă uneori o senzaţie de greutate

în hipocondrul stâng (regiunea superioară stângă a abdomenului)

şi dureri. Tratamentul unei splenomegalii depinde

de boala care a provocat-o.

SPLENOPORTOGRAFIE. Examen radiologie vascular

ce permite vizualizarea sistemului venos portal care

conduce sângele din ficat în splină.

SPLINĂ. Organ bogat vascularizat situat în unghiul

superior stâng al abdomenului, între diafragm şi coaste, şi

care, înainte de naştere, produce o parte a celulelor sangvine

şi, după naştere, joacă un rol important în imunitate.

Splina este o masă de culoare roşu închis, spongioasă,

de mărimea unui pumn, care cântăreşte înjur de 200 grame.

FUNCŢII. Funcţiile splinei încă nu sunt complet elucidate.

Splina este un organ limfoid care joacă în imunitate un

rol important, comparabil cu cel al ganglionilor limfatici,

participând la lupta împotriva infecţiilor prin producerea

de limfocite, de anticorpi şi de fagocite. Dar, spre deosebire

de ganglionii limfatici, ea se află în comunicaţie directă

cu circulaţia sangvină. în consecinţă ea se află, în permanenţă,

în contact cu totalitatea antigenelor circulante, adică

cu ansamblul substanţelor prezente în sânge care sunt capabile

să inducă producţia de anticorpi în organism, indiferent de

originea lor (bacterii, substanţe toxice, celule străine).

în afara acestei funcţii, care o face să se asemene cu alte

organe limfoide, splina joacă, de asemenea, un rol în maturarea

globulelor roşii (eliminarea resturilor de nuclee, de

exemplu) precum şi, eventual, în eliminarea lor, fie că sunt

anormale (în paludism), acoperite de anticorpi, ca în cursul

anemiilor hemolitice autoimune, ori deformate printr-o

hemoglobina anormală (talasemie). Ea este implicată, de

altfel, în declanşarea răspunsului imunitar al serului sangvin

faţă de unii agenţi infecţioşi precum pneumococul.

SPONDILARTRITĂ ANCHILOZANTĂ. Afecţiune

cronică ce este caracterizată prin survenirea unei artrite care

afectează, în principal, articulaţile sacroiliace şi cele ale

rachisului. SINONIM: spondilartritd reumatismală.

Spondilartrita anchilozantă, afecţiune care aparţine

grupului spondilartropatiilor, nu are o cauză cunoscută, dar

în 10% dintre cazuri se găseşte o predispoziţie familială.

Bolnavii sunt, în majoritate, de sex masculin, afecţiunea

debutând, în general, între 15 şi 30 ani.

Spondilartrita anchilozantă debutează prin dureri

localizate de cele mai multe ori în fese, în spatele coapselor

şi în partea medie a spatelui, care se accentuează la sfârşitul

nopţii şi dimineaţa, şi se agravează din nou seara. Afecţiunea

înaintează, în general, de jos în sus, de la bazin către

rachisul cervical. Articulaţiile membrelor sunt mai rar afectate,

cu excepţia şoldurilor, a căror atingere poate deranja

mersul, şi, într-o mai mică măsură, genunchii şi umerii.

SPONDILARTROPATIE 588

Diagnosticul se bazează, ca şi pentru alte spondilartropatii,

pe diferite criterii clinice (caracterul durerilor şi sensibilitatea

la tratament) şi genetice (prezenţa antigenului

HLA B 27) mai curând decât cele radiologice.

Spondilartrita anchilozantă înaintează lent, prin pusec,

într-o perioadă de zece, douăzeci de ani sau chiar mai mult.

Evoluţia bolii, în absenţa tratamentului, este variabilă după

subiect, marcată la aproximativ jumătate dintre bolnavi de

o redoare a coloanei vertebrale, în întregime sau parţial.

Atingerea articulaţiilor costovertcbrale poate fi responsabilă

de o insuficienţă respiratorie.

TRATAMENT. Aceasta constă din antiinflamatoare nesteroidiene,

luate de preferinţă seara, înainte de culcare.

SPONDILARTROPATIE. Afecţiune inflamatorie

cronică ce se caracterizează pnntr-o atingere articulară

vertebrală.

Termenul de spondilartropatie grupează patru afecţiuni

inflamatorii:

- spondilartrita anchilozantă, ori pclvispondilita

reumatismală;

-sindromul oculo-uretro-sinovial, denumit, de asemenea,

şi sindromul lui Fiessinger-Leroy-Reiter (F.L.R.);

- unele forme de reumatism psoriazic, ori artrita

psoriazică;

- reumatisme care însoţesc bolile inflamatorii cronice

ale intestinului (îndeosebi rectocolita hemoragică şi boala

lui Crohn).

FRECVENŢĂ. Spondilartropatiile afectează mai mult

bărbaţii decât femeile.

TRATAMENT. Acesta se bazeză pe utilizarea antiinflamatoarelor

nesteroidiene, luate de preferinţă seara, înainte

de culcare. Spondilartropatiile care sunt însoţite de semne

biologice ale inflamaţiei (viteza de sedimentare ridicată)

sau de semne, chiar minore, ale inflamaţiei intestinale cronice

beneficiază adesea de un tratament de fond cu salazopirină.

Atunci când şoldul este grav afectat, o sinoviorteză

(distrugerea sinovialei, ţesutul care tapetează pereţii

cavităţilor articulare), realizată cu acid osmic, poate stopa

evoluţia artritei — permiţând astfel să se evite punerea unei

proteze.

SPONDILITĂ. Inflamaţie a unei vertebre.

Spondilita este, de fapt, o osteomielită (inflamaţia unui

os) vertebrală. Ea este foarte adesea asociată unei inflamaţii

a discului intervertebral adiacent: atunci se vorbeşte de o

spondilodiscită.

SPONDILODISCITĂ. Inflamaţie simultană a unui disc

intervertebral şi a vertebrelor adiacente, de cele mai multe

ori de origine infecţioasă.

CAUZE. O spondilodiscită poate fi de origine infecţioasă.

Mai rar, o spondilodiscită este de origine neinfecţioasă.

legată de o spondilartropatie sau de un sindrom S.A.P.H.O.

(sinovită-acnee-pustuloză-hiperostoză-osteită).

S1MPTOME Şl SEMNE. în forma sa obişnuită, o spondilodiscită

antrenează dureri vii rachidiene care, foarte

repede, împiedică bolnavul să se deplaseze şi este însoţită

de febră şi frisoane. Diagnosticul se bazează pe efectuarea

scintigrafiei osoase şi mai ales pe utilizarea imagerei prin

rezonanţă magnetică (I.R.M.).

TRATAMENT. Tratamentul constă în imobilizarea gipsată

timp de 6 săptămâni, cu aproximaţie, şi în antibioterapie

urmată timp de 3 luni în caz de germene obişnuit, timp de

12 până la 18 luni în caz de tuberculoză. Poate subzista o

redoare rahidiană la nivelul discului vertebral infectat.

SPONDILOLISTEZIS. Alunecare înspre în faţă a unei

vertebre în raport cu vertebra subiacentă, care afectează de

cele mai multe ori vertebrele lombare inferioare, îndeosebi

cea de-a cincea vertebră lombară, care alunecă atunci în faţă

în raport cu sacrumul.

CAUZE. Un spondilolistezis poate fi consecutiv unei spondilolize

(ruptură între corpul şi arcul posterior al vertebrei),

unei deteriorări treptate a vertebrei şi a discului ei, unui

traumatism sau unei infecţii (morbul lui Pott).

S1MPTOME. Atingerea este adesea latentă, descoperita

întâmplător la radiografie. In anumite condiţii, în particular

în poziţia în picioare timp îndelungat, durerile lombare pot

apărea şi pot deveni treptat permanente. Ele pot, de asemenea,

să fie însoţite de o sciatică provocată de întinderea

rădăcinilor nervoase lombare.

TRATAMENT. Atunci când spondilolistezisul nu antrenează

nici o durere, nu se apelează, de regulă, la nici o

terapeutică. în alte cazuri, tratamentul lui implică odihna

la pat, asociată cu luarea de analgezice şi de antiinflamatoare.

în afara crizelor acute de lombosciatică, se prescrie

o gimnastică de reeducare vertebrală şi purtatul unui

lombostat. Atunci când acest tratament se dovedeşte ineficace,

se poate recurge la o artrodeză a rachisului lombar,

intervenţia chirurgicală constând în solidarizarea vertebrei

deplasate atât de vertebra supraiacentă cât şi de cea

subiacentă.

SPONDILOLIZĂ. Ruptură între corpul unei vertebre şi

arcul ei posterior, survenind la nivelul unei porţiuni îngustate

denumită istm vertebral.

Spondiloliza are loc, în general, la nivelul celei de a 5-a

vertebre lombare. Ea atinge de cele mai multe ori persoanele

în vârstă, dar mai poate fi observată şi la un subiect tânăr

care prezintă o insuficienţă sau o absenţă a osificării istmului

vertebral sau, mai rar, poate apărea după un traumatism care

a antrenat o fractură.

Riscul unei spondilolize este o alunecare spre în faţă a

vertebrei, denumită spondilolistezis.

SPOROTRICOZA. Boală cronică provocată de o ciupercă

microscopică denumită Sporotrix schenkeii.

589 STAFILOCOCIE

Sporotrix schenkeii este prezentă în sol şi în rămăşiţele

vegetale. Sporotricoza se întâlneşte pe toată suprafaţa globului.

Această mieoză se contractează adesea cu ocazia unui

traumatism minor: ciuperca este inoculată atunci printr-o

înţepătură într-un spin sau în cursul unei răniri cu o bucăţică

de lemn.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Forma primară corespunde

dezvoltării leziunii plecând de la locul de inoculare, ea se

traduce prin apariţia, în câteva zile sau în câteva luni, a unor

noduli nedureroşi care evoluează în ulceraţii dureroase.

Ulceraţiile se necrozează (şancru sporotricozic), acest

fenomen este însoţit de o diseminare limfatică a germenelui.

TRATAMENT Şl PROGNOSTIC. Tratamentul formelor

cutanate ale sporotricozei constă în administrarea de iodură

de potasiu. Antifungicele pe calc orală sau în perfuzie sunt

rezervate, în general, cazurilor de diseminare pe cale

limfatică.

SPORT SI APTITUDINE FIZICĂ. * EVALUARE

FUNCŢIONALĂ ÎN SCOP SPORTIV.

SPRAY. Medicament lichid amestecat cu un gaz, conţinut

într-o butelie sub presiune, astfel încât să poată fi

administrat sub forma unor picături foarte fine.

SPRUE NOSTRAS. - BOALĂ CELIACĂ.

SPRUE TROPICAL. Boală de cauză necunoscută care

asociază o atrofie a mucoasei intestinului subţire, responsabilă

de o proastă digestie şi de un defect de asimilare a

nutrimentelor.

Sprue tropical afectează locuitorii ţărilor temperate care

trăiesc mai multă vreme în ţările tropicale din Asia şi

America.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Malabsorbţia cronică antrenează

o diaree grăsoasă, o pierdere în greutate şi carenţe multiple

care provoacă ulceraţii bucale.

TRATAMENT. Tratamentul cuprinde administrarea de

antibiotice, de acid folie şi de vitamină B12 şi, dacă este

necesar, alte vitamine şi săruri minerale. Reîntoarcerea în

ţara temperată atrage, în general, vindecarea.

STAFILOCOC. Gen bacterian constituit din coci Gram

pozitivi grupaţi în îngrămădiri, ale cărui numeroase specii

sunt comensale (trăiesc pe o gazdă fără a o vătăma), pe piele

şi pe mucoasele omului şi animalelor.

Unele specii de stafilococ sunt totuşi susceptibile să provoace

boli omului, cea mai virulentă specie fiind Staphylococcus

aureus sau stafilococul auriu. Această bacterie este

capabilă să secrete diferite toxine (hemolizine, leucocidină,

toxine epidermolitice, enterotoxine, toxina sindromului de

şoc toxic sau TSST-1) şi enzime (coagulază, fibrinolizină,

hialuronidază), care antrenează leziuni supurative şi necrotice,

precum şi diferite boli denumite stafilococii şi

stafilococemii.

Printre numeroasele specii de stafilococ, cele grupate

sub denumirea de stafilococi coagulazo-negativi (deoarece

nu secretă coagulază), Staphylococcus epidermidis,

Staphylococcus hominis şi Staphylococcus saprophyticus

(aflate la originea, mai ales, a infecţiilor urinare joase la

femei) sunt cel mai des responsabile de boli. Aceşti stafilococi,

a căror virulenţă pentru om este mult mai mică decât

cea a stafilococului auriu, se comportă adesea ca bacterii

oportuniste (septicemii pe material străin, îndeosebi pe un

cateter).

STAFILOCOCIE. Infecţie cu un stafilococ, bacterie

Gram pozitivă.

Stafilococii sunt prezenţi în aer, în apă şi pe toate suprafeţele;

omul îi găzduieşte în fosele nazale, intestin, glandele

sudoripare şi pe piele. Stafilococul este un germene

piogen (capabil să provoace formarea puroiului). Specia cel

mai des responsabilă de infecţii este Staphylococcus aureus

sau stafilococul auriu.

Infecţiile cu stafilococ pot fi contagioase şi se transmit

direct (prin contact cu focarele cutanate infectate) sau

indirect (prin intermediul mâinilor). Ele sunt favorizate de

alcoolism, de denutriţie, de diabetul zaharat, de o stare de

debilizare care urmează unei intervenţii chirurgicale, de

introducerea în organism a unui corp străin (proteză, ac de

injecţie), şi apar cel mai frecvent la copiii mici şi Ia persoanele

foarte în vârstă. Stafilococul este adesea cauza unor

infecţii nozocomiale (intraspitaliceşti). Există două tipuri

de stafilococie, supurativă şi nesupurativă.

Stafilococia supurativă. Este o infecţie cu stafilococ

care antrenează formarea unei colecţii purulente.

Pot fi atinse diferite ţesuturi, mai ales pielea şi mucoasele.

Infecţia ia, în funcţie de ţesut, denumiri diferite:

impetigo (placă cutanată infectată), panariţiu (infecţie a unui

deget), onixis (infecţia unei unghii), foliculită (infecţia bazei

unui fir de păr), furuncul (foliculită profundă severă), ulcior

(infecţie a pleoapei). Aceste infecţii sunt frecvente.

COMPLICAŢII. în absenţa tratamentului, infecţia se poate

întinde la ţesuturile învecinate (flegmon), în ţesuturile

subcutanate (infecţie a ţesuturilor subcutanate, ori celulita

în sensul medical al termenului), în sânge (septicemie).

Aceste infecţii pot deveni cronice; mai sunt posibile recidive

multiple, îndeosebi pentru furuncule (furunculoză), ceea ce

face necesar să fie căutată o deficienţă a mijloacelor de

apărare imunitară şi, îndeosebi, un diabet zaharat prost

echilibrat.

TRATAMENT Şl PREVENIRE. Stafilocociile cutanate nu

necesită adesea decât simple aplicaţii de antiseptice. Formele

grave sunt tratate cu antibioterapie pe cale generală;

unele abcese necesită o intervenţie chirurgicală (chiuretajul

unui panariţiu, de exemplu). Prevenirea unor astfel de

STAFILOPLASTIE

infecţii constă în dezinfectarea şi eradicarea depozitului

microbian şi în antibioterapia preventivă înaintea oricărei

intervenţii chirurgicale.

Stafilococia nesupurativă. Este o infecţie cu stafilococ

în cursul căreia germenele nu acţionează direct, ci prin

intermediul unei toxine pe care o secretă.

STAFILOPLASTIE. Reparaţie chirurgicală a vălului

palatin. SINONIM: palaioplastie.

O stafiloplastie este indicată, în principal, în caz de fantă

labiopalatină (malformaţie caracterizată printr-o fantă a

buzei superioare şi/sau a palatului).

STAPEDECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a scăriţei

(unul dintre oscioarele urechii medii).

O stapedectomie este indicată în cursul otospongiozei.

Această boală osoasă se caracterizează printr-o anchiloză,

chiar printr-o imobilitate a scăriţei, traducându-se în acest

din urmă caz printr-o hipoacuzie (surditate).

STARE LIMITĂ. Stare intermediară, între nevroză şi

psihoză. în engleză, borderline. SINONIM:personalitate limita.

Expresia de stare limită grupează un anume număr de

tulburări ale personalităţii care se manifestă prin relaţii de

dependenţă intensă, o mare vulnerabilitate depresivă şi o

viaţă afectivă mai curând săracă, fără a împiedica totuşi

adaptarea socială.

Tratamentul poate asocia medicamentele şi psihoterapia.

STARE VEGETATIVĂ CRONICĂ. Stare definită

prin absenţa oricărei activităţi conştiente, decelabilă chiar

şi atunci când subiectul este în stare de veghe.

Starea vegetativă corespunde unor leziuni întinse ale

emisferelor cerebrale cu menţinerea relativă a funcţionării

trunchiului cerebral.

Cu ochii deschişi sau închişi, bolnavul respiră spontan

şi are câteva gesturi automate (căscat, molfăit, uneori câteva

mişcări ale membrelor).

STAZA. încetinirea pronunţată sau oprire a circulaţiei unui

lichid în organism.

O stază a sângelui în picioare poate fi consecinţa formării

varicelor în membrele inferioare.

STÂNCĂ. Parte inferioară a osului temporal, situată pe

părţile laterale ale craniului.

Stânca, asemănătoare cu o piramidă triunghiulară, formează

partea internă şi orizontală a osului temporal. Stânca

conţine urechea medie: căsuţa timpanului şi lanţul de

oscioare. Ea este traversată de nervul facial.

STÂNGACI. Persoană care are tendinţa să utilizeze

jumătatea stângă a corpului pentru a realiza mişcările şi

gesturile obişnuite.

590

A fi stângaci reprezintă un fenomen pur fiziologic,

rezultând dintr-o lateraiizare dominantă dreaptă (dominanţă

a emisferei cerebrale drepte). Stângăcia poate fi congenitală

sau dobândită (consecutivă unei leziuni cerebrale stângi).

Multă vreme s-a dorit reeducarea, nejustificată, a copiilor

stângaci: a contraria un stângaci (interzicerea sistematică

unui copil să folosească mâna stângă) riscă să creeze tulburări

psihomotorii (ticuri, neîndemânare), tulburări ale elocuţiunii,

scrisului sau cititului ori tulburări afective (emotivitate, conduită

de opoziţie, sentimentul culpabilităţii sau al inferiorităţii).

Dar este adevărat că, plonjat într-un univers conceput

pentru dreptaci, copilul stângaci poate prezenta o întârziere

de adaptare. Misiunea educatorului este să ajute copilul să

stăpânească spaţialitatea cu scopul de a-i permite o mai bună

realizare a performanţelor sale.

STEATOMERIE. îngrămădire de grăsime localizată şi

profundă.

CAUZE. Steatomeriile sunt de origine genetică, spre deosebire

de grăsimile de suprafaţă cauzate de excese alimentare.

S1MPTOME ŞI SEMNE. îngrămădirile de grăsime modifică

silueta şi se situează la înălţimea sânilor, flancurilor,

coapselor, burţii, pe faţa posterioară a braţelor, pe faţa internă

a genunchilor, dar şi pe faţă (pungi sub ochi, bărbie dublă).

DIAGNOSTIC. Grăsimea de suprafaţă apare sub formă de

„coajă de portocală", constituită din mici bulgări vizibili,

deoarece sunt prinşi între fibre de amarare profunde, situate

între diferitele aponevroze (membrane conjunctive care

învelesc muşchii şi ale căror prelungiri fixează muşchii de

oase) şi dermul cutanat.

EVOLUŢIE. Steatomeriile cresc cu vârsta şi pe măsura

luării în greutate. Ele sunt mai ales frecvente după patruzeci

de ani. Regimurile alimentare nu au nici un efect asupra

acestei evoluţii, puternic predeterminată genetic.

TRATAMENT. Singurul tratament eficace actualmente este

liposucţiunea, care permite să se aspire grăsimile profunde

şi superficiale.

PREVENIRE. Restricţiile alimentare şi exerciţiul fizic permit

întârzierea apariţiei steatomeriilor, dar nu o pot

împiedica.

PERSPECTIVE. Utilizarea ultrasunetelor, care ar face să

se desfacă în bucăţi celulele grăsoase profunde pentru a le

face mai accesibile operaţiei de liposucţiune, este o cale

recentă de cercetare. Se pare că, în viitor, doar tratamentul

genetic este cel care poate împiedica apariţia steatomeriilor.

STEATOREE. Prezenţă a unei cantităţi anormale de

grăsimi în fecale.

O steatoree traduce o malabsorbţie intestinală şi se

întâlneşte în diferite boli: insuficienţa pancreasului exocrin

(cancer, pancreatită), bolile intestinului subţire (boală

celiacă, boala lui Crohn, sprue tropical), insuficienţă a