51 Apendice

vehiculează o funcţie de la punctul ei de origine până la

punctul ei de utilizare).

APARAT CARDIOVASCULAR. - CIRCULATOR

(aparat).

APARAT CIRCULATOR. -> CIRCULATOR (aparat).

APARAT DENTAR. Dispozitiv fix sau mobil utilizat

ca proteză dentară pentru a înlocui dinţii lipsă, pentru a

corecta poziţia unor dinţi pe arcadă sau pentru a compensa

pierderile de substanţă generate de malformaţiile congenitale

(fantă labiopalatină, de exemplu) sau de boli (cancer

bucal).

APARAT DIGESTIV. - DIGESTIV (aparat).

APARAT GENITAL FEMININ. -> GENITAL FEMININ

(aparat).

APARAT GENITAL MASCULIN. • GENITAL MAS

CULIN (aparat).

APARAT LACRIMAL. -» LACRIMAL (aparat).

APARAT LOCOMOTOR. - LOCOMOTOR (aparat).

APARAT RESPIRATOR. - RESPIRATOR (aparat).

APARAT URINAR. ->• URINAR (aparat).

APA. Lichid incolor, inodor şi fără gust care intră în

compoziţia majorităţii organismelor vii.

Molecula de apă (H,0) se compune din doi atomi de

hidrogen legaţi la un atom de oxigen. Apa fierbe la temperatura

de +1(X)°C, se solidifică la 0°C. Ea se numeşte

potabilă atunci când răspunde unor norme fixate prin texte

legiferate: ea trebuie să fie plăcută la băut atât în ce priveşte

gustul, cât şi culoarea şi mirosul ei, şi, ca regulă absolută,

nesusceptibilă să aducă vreo atingere sănătăţii. Apa

potabilă trebuie să nu conţină nici microorganisme

patogene, nici substanţe toxice (cupru, plumb, fluoruri,

cianuri, arsenic, compuşi fenolici ctc). Concentraţia sa în

anumite substanţe chimice (săruri minerale, amoniac, nitriţi,

nitraţi, cloruri, materii organice) trebuie să fie limitată.

Apa este principalul solvent organic. Corpul omenesc

este constituit, în medie, din 60% apă.

Apa permite transportul diferitelor substanţe pe care le

cuprinde în soluţie şi reacţiile chimice dintre ele.

Organismul uman pierde, în medie, 2,5 litri de apă pe zi,

în principal prin urină, aceste pierderi fiind reglate de către

rinichi (sub efectul hormonului antidiuretic), prin tubul

digestiv, prin plămâni (respiraţia) şi prin piele (transpiraţia).

Pierderile organice în apă trebuie să fie compensate

printr-un aport corespunzător: apă de băut, apă conţinută

în alimente şi apă metabolică, provenind din combustia

nutrimentelor. Metabolismul apei este reglat de către

organism. Setea este primul semnal care indică subiectului

un deficit în apă. în unele situaţii patologice, conţinutul în

apă al organismului poate varia. în timpul unei deshidratări,

ea este insuficientă în organism. Şi invers, în timpul unei

secreţii prea mari de hormon antidiuretic, organismul are

tendinţa să reţină prea multă apă, ceea ce poate provoca

formarea de edeme, în particular a unui edem cerebral,

susceptibil să antreneze tulburări de conştientă, chiar o

comă.

APĂ MINERALĂ. Apă de izvor a cărei compoziţie în

elemente minerale permite utilizarea ei terapeutică.

Apele minerale sunt clasificate după conţinutul lor în

minerale: ape foarte puţin mineralizate (mai puţin de

50 miligrame pe litru), ape puţin mineralizate (de la 50 Ia

500 miligrame pe litru) şi ape foarte bogate în săruri

minerale (mai mult de 1 500 miligrame pe litru). Apele

minerale pot fi plate sau gazoase (cu o încărcătură de gaz

carbonic [C02| care reprezintă de câteva ori volumul lichid).

Apele gazoase sunt adesea mai bogate în sodiu şi

neindicate în regimurile hiposodate prescrise în caz de

insuficienţă cardiacă sau de hipertensiune. Doar apele

minerale care pot fi consumate fără contraindicaţie de către

persoanele sănătoase sunt cele care primesc autorizaţia de

îmbuteliere şi liberă comercializare. Apele puţin mineralizate

pot servi la prepararea biberoanelor dacă nu sunt

gazoase. Apele bogate în calciu pot contribui la compensarea

unei alimentaţii sărace în minerale. Unele ape

îmbogăţite în fluoruri pot avea un efect benefic în prevenirea

cariei dentare. La fel, conţinutul foarte mic în sodiu al unor

ape minerale permite consumarea lor cotidiană de către

persoanele constrânse la un regim hiposodat. Proprietăţile

apelor minerale sunt utilizate în terapeutică, în cadrul curelor

termale, fie pe cale internă (băutură), fie pe cale externă

(băi). -» CURĂ TERMALĂ.

APĂ OXIGENATĂ. Soluţie antiseptică, dezinfectantă

şi hemostatică. SlNONIM: peroxid de hidrogen.

Apa oxigenată este utilizată ca antiseptic sub forma unei

soluţii diluate, capabilă să elibereze oxigen gazos echivalent

a 10 volume ale lichidului respectiv, fia este indicată datorită

capacităţilor sale de curăţire a plăgilor cutanate benigne şi

de asigurare a asepsiei acestora, precum şi pentru

proprietăţile ei hemostatice (oprirea sângerărilor) în cursul

epistaxisului.

APENDICE. Prelungire a unui organ.

Apendicele vermicular, sau apendicele ileocecal, numit

apendice în vorbirea curentă, se formează în dedesubtul

orificiului ileocecal, la punctul de joncţiune între intestinul

subţire şi intestinul gros. De formă destul de cilindrică, el

măsoară de la 7 la 8 centimetri în lungime şi de la 4 la 8

milimetri în diametru.

PATOLOGIE. Datorită apropierii lui de materiile de Ia

sfârşitul digestiei, apendicele vermicular constituie frecvent

APENDICECTOMIE 52

sediul unei infecţii sau al unui abces, apendicita. Apendicele

poate fi, de asemenea, sediul unor tumori, benigne sau

maligne. în sfârşit, apendicele poate în mod excepţional să

sufere o torsiune (sau volvulus), simulând o apendicită acută.

APENDICECTOMIE. Ablaţia chirurgicală a apendicelui.

INDICAŢII. Apendicectomia este practicată în caz de

apendicită pentru a preveni ruptura apendicelui inflamat,

care ar provoca o peritonită sau un abces abdominal.

DESFĂŞURARE. Apendicectomia se efectuează prin

incizarea chirurgicală a abdomenului sau, mai recent, prin

celoscopie. Incizia, oblică sau transversală, este practicată

în dreapta abdomenului, în fosa iliacă. în general, i se

permite pacientului să bea şi să mănânce la 24 ore de la

intervenţie.

Abcesele apendiculare sunt drenate şi apendicele este

îndepărtat fie imediat, fie mai târziu. în caz de peritonită,

apendieectomiei i se asociază o curăţire şi un drenaj al

cavităţii peritoneale.

COMPLICAŢII. Apendicectomia expune la mai multe

complicaţii, excepţionale, ca desfacerea bontului sau peritonită

postoperatorie a copilului (sau peritonită de a cincea

zi), sau mai frecvente, ca abcesul peretelui. Dar, în majoritatea

cazurilor, este o operaţie benignă care necesită de la

două la şase zile de spitalizare şi o scurtă convalescenţă.

APENDICITĂ. Inflamaţie a apendicelui.

Apendicita poate surveni la orice vârstă, dar este, în mod

particular, mai frecventă la adolescent şi la adultul tânăr.

Originea inflamaţiei nu este întotdeauna determinată; ea

poate fi cauzată de obstruarea apendicelui de către o

acumulare de materii fecale. Apendicita cea mai curentă,

caracterizată printr-o simplă inflamaţie a mucoasei, este

denumită „catarală" sau „supurată". Când mucoasa este

obstinată de puroi, acesta rămâne uneori localizat, provocând

o aglutinare a anselor intestinale sudate prin aderenţele

din jurul abcesului: aceasta este peritonită plastică

sau plastronul apendicular.

în caz de necroză a peretelui apendicelui, puroiul poate

invada întregul peritoneu; se declanşează atunci peritonită

generalizată.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Atunci când apendicele

este normal situat, apendicita se traduce printr-o durere care

survine brusc în fosa iliacă (partea laterală şi inferioară a

abdomenului) dreaptă, însoţită de greţuri, chiar de vomă,

şi de o febră moderată (38-38,5°C); palparea zonei este

dureroasă şi provoacă o reacţie de apărare (întărirea peretelui

abdominal); tranzitul intestinal este încetinit.

Diagnosticul este mai greu de pus atunci când apendicele

este situat anormal; în spatele cecumului, inflamaţia se

traduce prin dureri lombare; la femeie, foarte jos în bazinul

inferior, el provoacă simptome analoage celor ale inflamaţiei

trompelor uterine; sub ficat, el simulează o infecţie

veziculară acută. Diagnosticarea este, de asemenea, delicată

în formele atenuate de apendicită, nici un examen

radiologie nefiind destul de demn de încredere pentru a

putea detecta cu certitudine inflamaţia.

TRATAMENT. Tratamentul apendicitei este apendicectomia.

Aceasta nu trebuie să fie hotărâtă decât pe baza unor

semne probatorii: febră înjur de 38"C, reacţie de apărare

abdominală, creşterea numărului de globule albe rezultată

din numărarea globulelor.

După stabilirea diagnosticului, intervenţia este practicată

fără întârziere pentru a evita dezvoltarea unei peritonite

plastice, chiar generalizate. O criză acută de apendicită se

poate calma spontan, dar prezintă mereu un risc de recidivă;

doar în unele cazuri, la persoanele foarte în vârstă, ia uneori

o alură cronică.

în absenţa mijloacelor chirurgicale, se încearcă stăvilirea

inflamaţiei prin administrarea de antibiotice. în caz de

peritonită plastică, abcesul poate fi evacuat imediat sau „la

rece"; ablaţia apendicelui nu va fi efectuată decât după

vindecarea abcesului. Peritonită generalizată necesită în

schimb o intervenţie de urgenţă, cuprinzând ablaţia apendicelui

şi curăţirea completă a cavităţii peritoneale.

COMPLICAŢII. Apendicitele nu necesită în mod normal

decât câteva zile de spitalizare şi permit reluarea activităţilor

normale după două sau trei săptămâni. O peritonită apendiculară

poate totuşi să se complice la bătrâni, la subiecţii

subnutriţi, la diabetici sau la obezi, şi obligă să se recurgă

la o şedere în reanimare chirurgicală, mai ales când abcesele

intraperitoneale s-au dezvoltat.

APGAR (cotare a lui). Sistem pus la punct pentru

evaluarea marilor funcţiuni vitale ale unui nou-născut din

primul minut de viaţă şi aprecierea evoluţiei la 3, 5 şi

10 minute mai târziu.

La naştere sunt notate cinci elemente: frecvenţa cardiacă;

mişcările respiratorii; coloraţia pielii (albastră, în caz de

conţinut mic în oxigen al sângelui, sau prea palidă); tonusul

muscular; reacţiile la stimuli.

APIREXIE. Absenţă a creşterii temperaturii normale a

corpului (în jur de 37UC).

APLAZIE. Insuficienţă sau oprire congenitală a dezvoltării

unui ţesut sau a unui organ.

Astfel, aplazia urechii se caracterizează printr-o creştere

incompletă a urechii externe sau medii. Ea poate fi majoră

(nu există nici o structură a urechii externe sau medii) sau

minoră (afectând o parte a urechii externe sau medii).

Aplazia se corectează, în general, prin amplasarea unei

proteze concomitent estetică şi funcţională.

APLAZIE MEDULARĂ. Boală caracterizată printr-o

rarefiere a măduvei osoase, care se traduce printr-o diminuare

a numărului de globule roşii, de globule albe şi de

plachete.