563 Sifilis

Cum nu se transmite virusul SIDA

Majoritatea actelor vieţii cotidiene nu comportă absolut

nici un risc de infectare cu virusul SIDA; este deci total

nejustificat a te teme sau a evita frecventarea persoanelor

purtătoare ale acestui virus. O strângere de mână, un sărut

pe obraz sunt inofensive, ca şi frecventarea locurilor

publice (localuri de muncă, şcoală, piscină, transportul

în comun, cinema), contactul cu obiecte precum clanţa

uşii, toaletele publice sau telefonul, ori înţepătura unei

insecte (ţânţar, purice). Doar ustensilele care pot tăia

pielea (acele pentru acupunctura, injecţiile, dispozitivele

de făcut găuri în urechi, tatuajele, lamele de ras, materialul

pentru tratament dentar şi cel pentru manechiură

şi pedichiură) trebuie-să constituie obiectul unei sterilizări

atente înaintea fiecărei utilizări.

De altfel, donatorii de sânge nu întâmpină nici un risc

de a contracta boala, materialul utilizat fiind steril şi de

folosinţă unică.

naştere), iar pe de altă parte, la donatoarele de lapte pentru

băncile de lapte.

Perspectivele. La ora actuală, încă nu există un medicament

care să permită întreruperea totală şi definitivă a

propagării bolii.

Dificultăţile de elaborare a unui vaccin rezidă îndeosebi

în utilizarea unor „modele" animale (cimpanzeu), a căror

reacţie la infecţia cu virus este diferită de cea a omului sau

este inexistentă. în plus, un eventual vaccin ar trebui să ţină

cont de variabilitatea virusului: se estimează că în lume ar

exista vreo 1 000 de varietăţi de H.I.V.

în afara modurilor de contaminare menţionate (sânge,

raporturi sexuale, sarcină, alăptare), nu există posibilitatea

de transmisie a virusului SIDA de la o persoană seropozitivă

la anturajul ei. La ora actuală, cea mai bună armă împotriva

acestei boli redutabile rămâne prevenirea. Reacţiile

de respingere din colectivităţi a persoanelor seropozitive

şi a bolnavilor de SIDA tind să dispară atunci când o

informare corectă a populaţiei este realizată, chiar dacă

bolnavii de SIDA se mai lovesc încă destul de regulat de

neînţelegerea celor din jur.

SIDEROCIT. Globul roşu care conţine granule de fier,

a cărui prezenţă în număr mare în circulaţia sangvină este

consecinţa unei proaste funcţionări a splinei sau absenţa

acestui organ.

SIDEROPENIE. Deficit în fier al întregului organism.

SINONIME: carenţa marţiala, deficit marţial.

O sideropenie poate fi consecinţa unei malabsorbţii

intestinale, a unui aport insuficient în fier sau a unor

hemoragii cronice. Deficitul are răsunet mai ales asupra

producţiei de hemoglobina a globulelor roşii, moleculă care

conţine 4 atomi de fier. Anemia feriprivă este o consecinţă

a sideropeniei.

SIDEROZĂ. Boală provocată de inhalarea de pulberi sau

de fum conţinând oxid de fier, care se acumulează în

alveolele pulmonare.

Sideroza face parte din pneumoconioze, grup de afecţiuni

pulmonare cauzate de inhalarea îndelungată de substanţe

minerale. Ea afectează, în general, muncitorii din

industria siderurgică. Simptomele nu se manifestă decât

după mai mulţi ani de expunere: tuse, expectoraţii, jenă

respiratorie, chiar fibroză pulmonară (dezvoltarea ţesutului

fibros în ţesutul funcţional al plămânilor).

Nu există un tratament al siderozei. Prevenirea sa constă

în protecţia lucrătorilor (purtatul de mască, de exemplu).

SIFILIS. Boală infecţioasă transmisibilă pe cale sexuală

cauzată de o bacterie, Treponema pallidum. SINONIM: lues.

Treponema palidă este o spirochetă, bacterie de formă

helicoidală, deosebit de mobilă mulţumită aparatului său

locomotor intern. Descoperirea ei datează din 1906.

CAUZE. în mai mult de 95% din cazuri, transmisia se face

pe cale sexuală. Microbul pătrunde în organism prin

zgârieturile pielii sau ale mucoaselor. Aceasta explică de

ce raporturile sexuale cu o persoană infectată pot să nu fie

contaminante dacă mucoasa partenerului este sănătoasă.

Sifilisul este o poartă de intrare pentru H.i.V. (virusul

cauzator al SIDA), din cauza eroziunilor sau ulceraţiilor

anogenitale pe care le produce. Alte cazuri de contaminare

privesc, în principal, personalul care acordă îngrijiri. Ele

sunt provocate de contactele cutanate, de înţepăturile sau

de tăieturile accidentale. Contaminarea fetoplacentară

(a fătului de către mamă, prin intermediul placentei) se produce,

în general, în cursul celei de a doua jumătăţi a perioadei

de sarcină, doar în mod excepţional înainte de luna a 4-a.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Incubaţia (perioada în timpul

căreia această bacterie se instalează în organism şi care

precede apariţia semnelor bolii) durează de la două la şase

săptămâni. Infecţia evoluează în continuare în trei stadii.

• Stadiul primar este caracterizat prin apariţia unui şancru,

mică ulceraţie cu diametrul de 3 până la 5 milimetri, în

majoritatea timpului nedureroasă, amplasată pe o bază

indurată (foarte tare la palpare). Leziunea, foarte contagioasă

deoarece în ea sunt foarte multe bacterii, se află la punctul

de inoculare, de cele mai multe ori pe organele genitale

(glandul,corpul membrului viril, scrotul, colul uterin, vulva,

anusul), uneori într-o zonă extragenitală (buzele, limba,

gingiile, amigdalele etc). Din cauza micii sale dimensiuni

sau a localizării sale, şancrul trece de multe ori neobservat.

El se asociază cu o adenopatie (umflarea ganglionilor

limfatici) nedureroasă în aceeaşi zonă. Şancrul dispare în

una până la trei luni şi, sub tratament, în una până la trei

săptămâni; adenopatia şi induraţia persistă în schimb timp

de mai multe luni.

SIGMOID

• Stadiul .secundar constă în erupţii cutanate asociate unui

sindrom gripal (febră, oboseală, curbaturi, dureri de cap)

şi o poliadenopatie (umflare generalizată a ganglionilor

limfatici). Acest stadiu survine la două luni până la patru

ani după începutul bolii. Această primă erupţie (prima

înflorire, ori sifilisul secundar precoce sau florid) este o

rozeolă (pete rozalii) adesea puţin vizibilă. O a doua erupţie

(a doua înflorire, sau sifilisul secundar tardiv) constă în

sifilide, mici ridicaturi brun-roşietice infiltrate, adesea

macerate, chiar zemuinde atunci când se află într-o plică.

Apariţia lor se asociază adesea cu semne generale (febră,

dureri de cap, oboseală), cu o atingere hepatică cu icter, cu

dureri osoase. în timpul acestei perioade, o atingere renală

(glomerulonefrită) sau oculară (scăderea acuităţii vizuale)

este, de asemenea, posibilă, la fel ca şi o atingere cutanată

(alternanţa petelor închise la culoare şi a petelor decolorate

în jurul gâtului, denumite colierul lui Venus). Stadiului

secundar îi urmează o perioadă în timpul căreia subiectul

infectat nu prezintă nici un semn de infecţie. Această

perioadă de latenţă poate dura până la mai multe zeci de

ani. în anumite cazuri, sifilisul este latent din capul locului,

adică nu se manifestă nici prin şancru, nici prin vreun alt

simptom obişnuit al sifilisului primar sau secundar.

• Stadiul terţiar constă în gome, nodozităţi moi care evoluează

spre ulceraţii. Acestea pot afecta ori dermul, sub

forma unor mici ridicaturi rotunde, ori hipodermul; ele sunt

atunci voluminoase şi sunt amplasate pe gambe, pe braţe,

pe faţă, pe pielea capului şi pe piept. Atunci când sunt localizate

pe mucoase, gomele sunt susceptibile să antreneze

importante distrugeri osteocartilaginoase. Ele pot, de asemenea,

să afecteze oasele şi viscerele: sifilisul cardioaortic

antrenează în unele cazuri o insuficienţă aortică; atingerea

coronarelor este răspunzătoare de angină pectorală, chiar

de infarct. Sunt posibile complicaţii neurologice: sindrom

psihiatric care defineşte paralizia generală (micşorarea

tuturor facultăţilor intelectuale sau, din contră, exaltarea

acestor facultăţi însoţită de activitate psihomotorie),

tremurături, dificultăţi ale elocuţiunii, absenţă a contracţiei

pupilelor (semnul lui Argyll Robertson). Mai târziu poate

surveni un tabes, atingere a măduvei spinării care se traduce

prin tulburări ale sensibilităţii profunde, o incoordonare

motorie (mers ataxic) şi dureri viscerale fulgurante.

• Sifilisul congenital priveşte copiii născuţi sifilitici, boala

fiindu-le transmisă de către mama lor în timpul sarcinii; ea

poate evolua în două modalităţi diferite. Sifilisul congenital

precoce se manifestă, în cursul primilor doi ani de viaţă,

prin atingeri ale pielii şi mucoaselor, oaselor, ficatului,

splinei, rinichilor, plămânilor şi ochilor. Sifilisul congenital

tardiv apare între cinci şi zece ani şi se traduce prin atingeri

ale pielii şi mucoaselor (perforaţia palatului), ochilor,

urechilor, dinţilor, articulaţiilor şi sistemului nervos.

DIAGNOSTIC. Acesta trebuie să fie confirmat printr-o

probă categorică, ea putând fi punerea în evidenţă fie a

treponemei în leziuni (examen direct la microscop a sero-

564

zităţii şancrului sau a plăcilor mucoase), fie a antigenelor

specifice treponematozelor, antigene aflate în serul sangvin,

în al doilea caz, se utilizează actualmente reacţiile de

imunofluorescenţă şi de hemaglutinare pasivă (TPHA);

testul clasic de imobilizare a treponemelor sau testul lui

Nelson nu mai este deloc practicat din cauza costului său

ridicat. Mai există şi încă alte reacţii (Bordet-Wassermann,

VDRL), care permit să se detecteze antigenele cardiolipinice,

dar care mai pot fi pozitive şi în cursul altor afecţiuni (boli

autoimune).

TRATAMENT. Acesta se bazează pe administrarea de

penicilină sau, în caz de alergie la penicilină, de tetraciclină.

Dacă boala este tratată precoce, o doză unică, masivă, de

penicilină este suficientă pentru vindecare. în caz contrar,

poate fi necesar să se urmeze tratamentul timp de mai multe

săptămâni. Acesta trebuie să fie întreprins cât mai devreme

posibil, cu scopul de a rupe lanţul contaminării şi de a evita

constituirea de leziuni viscerale terţiare, care sunt deosebit

de grave. Este posibilă o recontaminare.

PREVENIRE. Bolnavii de sifilis nu pot transmite boala

decât în timpul stadiilor primare şi secundare. Prevenirea

constă în depistarea sistematică şi în tratamentul partenerilor

sexuali ai bolnavilor. Sifilisul este o boală cu declaraţie

obligatorie.

SIGMOID. Prima parte a colonului, care precede rectul.

- COLON.

SIGMOIDECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a sigmoidului

(ultima parte a colonului).

O sigmoidectomie este indicată în caz de sigmoidită

(inflamaţie a sigmoidului) cu repetiţie, de volvulus (varietate

de ocluzie intestinală) sau de tumoră benignă ori malignă

a sigmoidului.

SIGMOIDITĂ. Inflamaţie a sigmoidului (ultima parte a

colonului).

Cauza principală a unei sigmoidite este inflamaţia şi apoi

infecţia unuia sau mai multor diverticuli.

SIMFTOME. Boala se traduce printr-o durere situată în fosa

iliacă (partea laterală inferioară a abdomenului) stângă,

însoţită sau nu de febră. Tulburările tranzitului, constipaţie

sau diaree, sunt frecvente. Complicaţii ca un abces, o ocluzie

intestinală sau o peritonită prin perforaţie sunt cele care pot

surveni,

TRATAMENT. Acesta face apel la administrarea de antibiotice.

Dacă se repetă crizele, este preferabil să se procedeze

la ablaţia sigmoidului, adică la sigmoidectomie.

Continuitatea digestivă este atunci restabilită prin anastomoză

(punere cap la cap a celor două segmente restante),

fie în cursul intervenţiei, fie după 3 până la 6 luni; în acest

ultim caz, se practică o colostomie provizorie (anus

artificial).

565 SIMFIZÂ PLEURALĂ

SIGMOIDOSCOPIE -• RECTOSIGMOIDOSCOPIE.

SIGMOIDOSTOMIE. Intervenţie chirurgicală care

constă în îmbinarea la nivelul pielii a unui segment al

sigmoidului (ultima parte a colonului), astfel încât să se

creeze un anus artificial. -• COLOSTOMIE.

SILICON 1. Medicament utilizat în cursul bolilor digestive.

Siliconul se prezintă sub forma unor pansamente, sau

topice, digestive, care se iau pe cale orală şi nu acţionează

decât local, formând un strat protector ce tapetează mucoasa.

INDICAŢII. Siliconii sunt indicaţi pentru micşorarea durerilor

în colopatiile funcţionale (denumite în mod curent

colite), în excesele de gaze, în inflamaţii (esofagie,

gastrită, duodenită).

INCOMPATIBILITĂŢI. Ca orice pansament digestiv,

siliconii micşorează absorbţia altor medicamente: luarea

acestor medicamente trebuie să se facă în consecinţă la o

distanţă în timp de cel puţin două ore.

2. Material care intră în compoziţia protezelor ca, de

exemplu, protezele mamare (înlocuind un sân sau umflând

un piept considerat prea plat) sau articulare (înlocuind o

articulaţie sau un tendon).

Siliconul nu este nici cancerigen, nici alergizant. El poate

antrena totuşi cicatrice fibroase în jurul protezei.

-» MAMOPLASTIE.

SILICOZA. Boală cauzată de inhalarea îndelungată a

pulberilor de silice, care se acumulează în plămâni.

Silicoza afectează, în principal, muncitorii care lucrează

în minele de cărbune. Ea se dezvoltă după mai mulţi ani

de expunere Ia pulberi şi se manifestă printr-o tuse, o

cxpectoraţie anormal de abundentă, o tendinţă la infecţii

bronşice, apoi printr-o jenă respiratorie la efort şi, în fine,

printr-o fibroză pulmonară (dezvoltarea de ţesut fibros în

plămâni). Evoluţia bolii este foarte lentă, iar primele simptome

pot să nu apară decât la numeroşi ani după oprirea

expunerii. Complicaţiile sunt frecvente: insuficienţă respiratorie,

emfizem, boli infecţioase (tuberculoză,aspergiloză).

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Nu există un tratament

curativ al acestei boli, ale cărei complicaţii, în schimb, pot

fi îngrijite (antibiotice împotriva infecţiilor, de exemplu).

Prevenirea silicozei este primordială şi cuprinde două părţi:

un examen medical la angajare permite să-i fie refuzată o

slujbă unui individ care deja prezintă alteraţii bronşice sau

pulmonare; măsurile tehnice de protecţie trebuie să fie

aplicate în ce priveşte locurile de muncă (purtatul de mască

sau de glugă, ventilaţie adecvată a localurilor etc).

SIMBLEFAROM. Aderenţă între conjunctiva palpebrală,

care tapetează interiorul pleoapei, şi conjunctiva bulbară,

care acoperă ochiul, putând crea o bridă care limitează

mobilitatea globului ocular.

Un simblefarom este provocat, în general, de o arsură

cu o substanţă chimică, sodă caustică, de exemplu. în mod

excepţional, simblefaromul poate fi congenital.

Tratamentul face apel la o operaţie chirurgicală.

SIMPATECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unui nerv

sau a ganglionilor care aparţin sistemului nervos simpatic

(care controlează tonusul vaselor şi acţionează asupra

funcţionării viscerelor), în modalitatea de a dilata arterele

în teritoriul lor de inervare.

SIMPATOLITIC. Substanţă chimică, medicamentoasă

sau nu, care blochează acţiunea sistemului nervos simpatic.

SINONIM: adrenolitic.

Simpatoliticele inhibă funcţionarea sistemului nervos

vegetativ în partea sa simpatică (stimulatoare a organismului).

Principalele produse de acest tip sunt alfablocantele,

care se fixează pe receptorii alfa ai celulelor sistemului

simpatic, şi betablocantele care se fixează pe receptorii beta

ai celulelor. Aceste substanţe împiedică astfel celulele să

fie activate pe cale naturală.

SIMPATOM. -> NEUROBLASTOM.

SIMPATOMIMETIC. Substanţă chimică, medicamentoasă

sau nu, care stimulează sistemul nervos simpatic.

SINONIM: adrenergic.

Simpatomimeticele imită activarea naturală a sistemului

nervos vegetativ (care comandă viscerele) în partea sa

simpatică (stimulatoare a organismului).

Produsele cele mai importante ale acestui grup sunt

alfastimulantele, care se fixează pe receptorii alfa ai celulelor

sistemului simpatic, şi betastimulantele, care se fixează

pe receptorii beta ai celulelor şi îi activează.

SIMFIZA 1. Conexiune strânsă între două oase printr-o

articulaţie foarte puţin mobilă sau printr-o unire completă

cu osifieare.

Simfiza pubiană uneşte una de alta, prin ligamente, cele

două lame ale pubisului (extremitatea anterioară a celor

două oase iliace).

2. Lipire anormală, între ele, a două foiţe ale unei

membrane seroase (pleură, pericard), fie că este patologică,

şi în acest caz este, în principal, de origine inflamatorie, fie

că este practicată într-un scop terapeutic (simfiza pleurală).

SIMFIZÂ PLEURALĂ. Metodă terapeutică ce constă

în lipirea între ele a celor două foiţe ale pleurei.

O simfiza pleurală este indicată în tratamentul unui

pneumotorax. Ea poate fi realizată fie printr-o intervenţie

chirurgicală clasică, după o incizie mare a peretelui toracic,

fie sub pleuroscopie (cu ajutorul unui tub dotat cu un sistem

optic şi cu instrumente miniaturale introdus prin incizie).

Simfiza pleurală poate fi obţinută în 3 modalităţi: prin

avivare (abrazarea cu un burete special a ţesuturilor din jurul

pleurei), prin pleurectomie (practicarea ablaţiei unei părţi

SIMPTOM 566

din pleură) şi prin talcaj (introducerea de talc între foiţe).

Simfiza pieurală este urmată întotdeauna de un drenaj al

cavităţii pleurale pentru a-i evacua serozităţile.

Această tehnică permite să se evite reapariţia efuziunii

şi deci diminuează mult gâfâiala bolnavului.

SIMPTOM. Orice manifestare a unei afecţiuni sau a unei

boli care contribuie la stabilirea diagnosticului, iar în mod

particular orice fenomen perceput ca atare de către bolnav.

Simptomele subiective, sau semnele funcţionale, sunt

denumite în mod curent simptome. Este vorba de fenomene

percepute de către bolnav, care dezvăluie o leziune sau o

tulburare funcţională. Ele sunt descrise de către pacient în

cursul interogatoriului luat de către medic, în primul timp

al examenului. într-un al doilea timp, medicul procedează

la examenul fizic al pacientului pentru a căuta şi identifica

semnele obiective ale unei boli. Confruntarea simptomelor

şi semnelor permite orientarea diagnosticului.

SIMŢ. Funcţie fiziologică de relaţie cu lumea exterioară,

permiţând aducerea la creier a informaţiilor despre ea şi a

le conştientiza. -• Auz, GUST, PIPĂIT, SIMŢ AL MIROSULUI.

VĂZ.

SIMŢ AL MIROSULUI. Simţ care permite să se

perceapă mirosurile. SINONIM: miros, simt olfactiv.

Organul mirosului este situat în mucoasa care tapetează

plafonul foselor nazale. Este un neuroepiteliu constituit din

celule nervoase specializate, neuroni dotaţi în vârful lor cu

un smoc de cili, prelungindu-se la bază printr-o fibră nervoasă

(axon).

Moleculele odorante sunt mai întâi solubilizate în mucusul

care acoperă mucoasa, înainte de a se fixa pe receptorii

cililor purtaţi de către neuroni. Această fixare declanşează

mesajul nervos, care este apoi transmis pe căile olfactive

până la creier.

PATOLOGIE. Se pot deosebi alterările simţului mirosului

care pot fi: cantitative, parţiale (hiposmie) sau totale (anosmie),

şi cele calitative (parosmie).

Tulburările pot regresa spontan sau după tratarea cauzei,

dar sechelele sunt frecvente şi au o incidenţă asupra simţului

gustativ.

SINAPSA. Zonă situată între doi neuroni (celule nervoase),

care asigură transmisia informaţiilor de la unul la

altul.

SINCINEZIE. Contracţie involuntară a unui grup de

muşchi care apare atunci când subiectul efectuează o

mişcare, fie că aceasta este reflexă sau voluntară, care pune

în joc un alt grup de muşchi.

SINCOPA. Pierdere de scurtă durată a conştientei, completă,

bruscă şi ireversibilă, consecutivă unei diminuări a

oxigenării cerebrale.

O sincopă se deosebeşte de vertij, de lipotimie (stare

de rău însoţită de greţuri şi transpiraţii), de leşin şi de criza

de epilepsie.

CAUZE. Sincopa este cauzată de o anoxie sau de o ischemie

cerebrală (absenţa oxigenării sau diminuării aportului

sangvin), de cele mai multe ori prin stop cardiocirculator

sau prin tulburare a ritmului cardiac, mai rar prin asfixie

sau prin vasodilataţie bruscă.

O sincopă poate deci să fie legată de o cardiopatie

(stenoză aortică, angor, infarct miocardic, miocardiopatie

obstructivă, tetralogie a lui Fallot, hipertensiune arterială

pulmonară), unei tulburări a ritmului sau al conducţiei cardiace

(tahicardie paroxistică, sindrom al lui Adams-Stokes

sau alte bradicardii), unei embolii pulmonare, unei asfixii,

unei electrocutări, unei treceri bruşte de la poziţia culcat

la poziţia în picioare, unei hipokaliemii (micşorarea nivelului

sangvin al potasiului). Dar, mai des, sincopa, numită

atunci „vagală", este provocată de o acţiune excesivă a

nervilor pneumogastrici care comandă anumite viscere

(plămâni, vase, inimă, stomac). O astfel de sincopă se produce

în caz de durere intensă, de emoţie, de compresie a

gâtului (pe sinusul carotidian), chiar în caz de micţiune sau

de deglutiţie. Cauza unei sincope nu este întotdeauna

decelată.

SEMNE. Pierderea conştientei se face brusc şi se traduce

printr-o decontractare musculară completă, ducând în

majoritatea cazurilor la cădere. Se constată o paloare, o

absenţă a reacţiei la zgomote şi la ciupire, eventual un puls

absent. Uneori se observă pierderea urinei şi mişcări convulsive.

Durata pierderii conştientei este minimă, de cele

mai multe ori sub un minut. Atunci când se prelungeşte,

se vorbeşte de comă. Revenirea stării de conştientă este

spontană, totală, foarte rapidă şi precedată de o recolorare

a feţei. Atunci când se trezeşte pacientul şi-a recăpătat total

aptitudinile.

TRATAMENT. Tratamentul unei sincope, care vizează, de

asemenea, prevenirea oricărei recidive, este cel al cauzei

care a provocat sincopa.

SINDACTILIE. Malformaţie congenitală caracterizată

prin fuzionarea mai mult sau mai puţin completă a două

sau mai multor degete de la mâini sau de la picioare.

SINDESMOFIT. Punte osoasă patologică ce se formează

între două vertebre învecinate şi care le sudează între ele,

Sindesmofitele se întâlnesc în spondilartropatii, îndeosebi

în spondilartrita anchilozantă.

SINDROM. Ansamblu clinic al simptomelor şi/sau semnelor,

observabil în majoritatea stărilor patologice diferite

şi fără cauză specifică.

Un sindrom depresiv, de exemplu, se întâlneşte îndeosebi

în cursul unor depresiuni reacţionale (doliu, divorţ etc.)

şi în anumite psihoze (melancolie).