559 Sida

SIALADENITĂ. Inflamaţie localizată la nivelul parenchimului

unei glande salivare.

SIALAGOG. Medicament utilizat pentru creşterea unei

secreţii salivare insuficiente.

SIALITA. Inflamaţie a unei glande salivare.

SIALOGRAFIE. Examen radiografie al canalelor

excretoare ale unei glande salivare.

O sialografie serveşte, în principal, la vizualizarea unei

litiaze (prezenţa unui calcul) salivar într-un canal excretor.

Ea mai poate fi practicată în caz de uscăciune a gurii.

Medicul introduce un tub fin în orificiul natural al

canalului excretor al glandei salivare. Prin acesta, injectează

lent un produs de contrast iodat, opac la radiaţiile X, care

se răspândeşte aproape o oră. Timp de câteva ore poate

persista o uşoară umflare a glandei, ceea ce o face mai

sensibilă.

SIALOREE. Scurgere de salivă în afara gurii.

O sialoree nu trebui confundată cu o hipersialoree

(secreţie excesivă de salivă). Ea se observă la persoanele

atinse de o paralizie facială (buzele nemaireţinând atunci

saliva), fie că este centrală sau periferică, sau de o jenă Ia

deglutiţie cum se întâmplă în caz de epiglotită (inflamaţie

acută a epiglotei).

în primul caz, sialoreea este deosebit de deranjantă, însă

nu există vreun tratament al ei. în cel de al doilea caz, ea

constituie simptomul unei boli care trebuie să fie tratată.

SIAMEZI, -E (fraţi, surori). Gemeni sau gemene legaţi(te)

unul(una) de altul(alta) prin două părţi simetrice ale corpurilor

lor.

O astfel de malformaţie se observă în cursul sarcinilor

gemelare cu gemeni monozigoţi (proveniţi din acelaşi ovul

fecundat, care în stadiul de ou se divide în două). Ea este

rară, afectând o sarcină din K)O.(KX) sarcini şi se produce

în 0,5 până la 1% din sarcinile gemelare. în 90% din cazuri

este vorba de fete.

Oul se divide mai târziu în două, iar embrionii rămân

legaţi prin anumite părţi ale corpurilor lor - de cele mai

multe ori peretele abdominal şi toracic - organele comune

fiind atunci ficatul, pericardul, inima şi tubul digestiv. în

majoritatea cazurilor, copiii nu sunt viabili.

Diagnosticarea acestei malformaţii se poate face înainte

de naştere mulţumită ecografiei. în cazuri foarte rare, atunci

când diagnosticul este pus târziu sau când lipirea copiilor

este minimă, naşterea are loc prin cezariană, şi atunci poate

fi avută în vedere o intervenţie chirurgicală care să dea posibilitatea

separării copiilor.

SICOZIS. Inflamaţie a foliculilor pilosebacei, localizată

în zona bărbiei.

Un sicozis este cauzat de o infecţie fie bacteriană

(stafilococ auriu), fie micozică (cauzată de o ciupercă din

grupa dermatofitelor).

SIMPTOME ŞI TRATAMENT. Un sicozis se traduce

printr-o placă de câţiva centimetri, roşie, supurantă şi dureroasă.

Tratamentul, care se bazează pe o igienă riguroasă

şi pe aplicaţii de produse antiseptice, trebuie să fie urmat

timp de mai multe săptămâni. Dacă infecţia este cauzată

de o ciupercă, se asociază un medicament antifungic pe cale

orală.

SIDA. Fază gravă şi târzie a infecţiei cu virusul imunodeficienţei

umane (H J.V. 1 şi H.I.V.2). SIDA este abrevierea

franceză pentru sindromul imunodeficienţei dobândite.

Echivalentul în limba engleză este AIDS.

H.I.V.l şi H.I.V.2 distrug unele globule albe, anume

limfocitele T4 sau CD4, care constituie baza activă a

imunităţii antiinfecţioase. Această distrugere provoacă în

consecinţă o deficienţă a sistemului imunitar. Numele de

SIDA, sau de SIDA declarată, se dă formelor majore ale

acestei deficienţe imunitare: scăderea numărului de limfocite

T4 sub 200 pe milimetrul cub de sânge - numărul

normal al acestora fiind între 800 şi KXK) limfocite T4 pe

milimetrul cub - sau dezvoltării uneia dintre formele majore

ale bolii. O persoană seropozitivă la H.I.V. (al cărei sânge

conţine anticorpi specifici îndreptaţi împotriva virusului

SIDA, ceea ce dovedeşte infectarea sa cu acest virus) nu

prezintă în mod obligatoriu semnele bolii. Ea este totuşi

purtătoare de virus şi deci susceptibilă să îl transmită.

ISTORIC. Izolat în 1983 la Institutul Pasteurdin Paris de

către echipa Prof. Luc Montagnier, H.I.V. face parte din

familia retrovirusurilor (virusuri cu A.R.N., capabile să-1

copieze pe acesta în A.D.N. proviral datorită unei enzime

pe care o conţine, reverstranscriptaza).

în 1986, cercetătorii francezi au demonstrat existenţa

unui al doilea virus, botezat H.I.V.2, cu structură apropiată

de cea a lui H.I.V.l, a cărui origine geografică se situează

esenţialmente în Africa de Vest. Nici până în prezent nu

există certitudinea originii lui H.I.V.l, deşi prevalenta sa

este foarte mare în Africa Centrală.

PROPAGAREA SIDA. Primele manifestări diagnosticate

de SIDA merg până în anul 1981.

Actualmente se estimează (1997) că mai mult de 14

milioane de persoane sunt infectate cu virusul, din care mai

mult de jumătate (9 milioane) în Africa. Numărul de cazuri

de SIDA declarată, din întreaga lume, este evaluat la aproape

1,6 milioane. Proporţia printre aceşti bolnavi, a subiecţilor

„cu risc", consideraţi multă vreme ca fiind singurii expuşi

infecţiei (homosexualii masculini, toxicomanii utilizatori

de seringi, transfuzaţii), tinde să scadă, în timp ce proporţia

heterosexualilor afectaţi creşte. Boala afectează actualmente

mai ales femeile, care pot s-o transmită copilului lor atunci

când sunt gravide, şi are drept consecinţă creşterea

SIDA 560

numărului de cazuri de SIDA la copii. După estimările

Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.), numărul de

seropozitivi şi de bolnavi de SIDA la un loc va creşte, până

în anul 2000, la mai mult de 50 milioane.

Contaminarea. Transmiterea virusului SIDA se face în

trei modalităţi principale: pe cale sexuală (la nivelul

mucoaselor genitale, fie că este vorba de spermă, de lichid

prostatic sau de secreţii vaginale); pe cale sangvină

(transfuzia sângelui sau a produselor sangvine contaminate,

utilizarea de seringi infectate); pe cale transplacentară (de

la mama seropozitivă la copil, în timpul sarcinii) şi în cursul

alăptării materne. Virusul fiind, de asemenea, prezent în

lacrimi şi în salivă, este deci posibilă o contaminare prin

muşcătură, precum şi o contaminare în cazul unui sărut

profund, în caz de leziuni ale mucoaselor bucale. Totuşi,

n-a fost raportat nici un caz de transmisie de acest tip.

CALEA SANGVINĂ. Este un mod de transmisie puternic

contaminant, riscul fiind evaluat la 90%, fie că este vorba

de transfuzii, fie că se întâmplă prin injectarea de droguri

pe cale venoasă. De asemenea hemofilii, care necesită

injectări frecvente de produse de sânge, au fost deosebit de

afectaţi de SIDA până când s-au luat măsurile preventive

(verificarea inocuităţii şi încălzirea produselor transfuzate)

care să pună capăt acestei contaminări. Reutilizarea

materialului medical (seringi de plastic, ace) fără sterilizarea

lui, un act legat de penuria de material, este un factor

subestimat de contaminare, a cărui importanţă rămâne de

evaluat şi care justifică cea mai mare atenţie, cel puţin

individuală.

Transmisia prin acele de acupunctura sau prin cele de

tatuaj şi prin lamele de ras este posibilă din punct de vedere

teoretic.

CALEA SEXUALA. Este calea de contaminare cea mai

răspândită, toate practicile sexuale putând fi contaminante

în diferite grade. în ţările occidentale, ea priveşte încă în

principal homosexualii masculini, dar boala se propagă în

sânul populaţiei heterosexuale, mai cu seamă în cursul

raporturilor sexuale cu toxicomani deja contaminaţi. în ţările

în curs de dezvoltare, propagarea se face în majoritate pe

cale heterosexuală. Transmisia infecţiei este favorizată de

microtraumatismele mucoaselor şi de bolile transmisibile

sexual care antrenează ulceraţii la nivelul organelor sexuale,

prin raporturile sexuale în perioada fluxului menstrual

(perioada cea mai contaminantă la femeia seropozitivă) şi

prin sodomie (coit anal), din cauza fragilităţii relative a

mucoasei rectale.

Riscul de transmisie heterosexuală este mai puţin

important decât cel legat de homosexualitate. Este suficient

un singur raport care să fie contaminant. Se manifestă un

dezacord în transmisia de la bărbat la femeie şi de la femeie

la bărbat, riscul părând să fie mai mare pentru o femeie de

a fi contaminată de către un bărbat decât invers.

TRANSMISIA DE LA MAMĂ LA COPIL. Procentajul de

transmisie a virusului de la mamă Ia făt în timpul sarcinii

variază după starea clinică a femeii gravide. După studii

efectuate în Europa, mai puţin de 20% dintre copiii născuţi

dintr-o mamă seropozitivă, dar care încă nu prezintă

simptomele bolii, ar fi la rândul lor contaminaţi. în Africa,

procentajul de transmisie constatat este de ordinul a 30 până

la 40%, acest fapt fiind legat probabil de afecţiunile cu

transmisie sexuală netratate, mai frecvente în Africa, şi care

favorizează penetrarea virală.

Toţi copiii născuţi din mame seropozitive sunt seropozitivi

la naştere, deoarece ei poartă anticorpii mamelor

lor. Atunci când nu sunt infectaţi, ei devin seronegativi spre

vârsta de 15 până la 18 luni. Se poate încerca totuşi să se

verifice dacă este prezent chiar virusul începând cu vârsta

de 3 luni, mulţumită tehnicilor de cultivare a virusurilor.

Boala evoluează lent (în vreo zece ani) la aproximativ 75%

dintre copii şi foarte rapid (în mai puţin de 5 ani) la

aproximativ 20% din cazuri.

Există un risc de transmisie a H.I.V. prin laptele matern.

Deşi n-a fost încă posibil să se măsoare cu precizie,

Organizaţia Mondială a Sănătăţii estimează că la copiii

hrăniţi la sân de mamele seropozitive până la 15% dintre

infecţiile cu H.I.V. ar putea fi ocazionate de alăptare, oricum

nerecomandată, în ţările occidentale, femeilor seropozitive

sau bolnave de SIDA.

Diferitele etape ale infecţiei cu virus. O dată intrat

în limfocite, H.I.V. difuzează foarte rapid în organism.

Acesta produce ca reacţie anticorpi anti-H.I.V. specifici,

ceea ce se poate pune în evidenţă în serul sangvin la sfârşitul

perioadei de seroconversie (momentul în care apar

anticorpii de la o persoană contaminată), adică după 3 luni

cu certitudine; există deci o perioadă de 3 luni, care urmează

contaminării şi în timpul căreia individul este purtător de

virus fără ca acest lucru să fie decelabil prin teste.

O dată infectată, persoana se numeşte seropozitivă

pentru H.I.V.

Anticorpii anti-H.I.V. dovedesc reacţia organismului faţă

de infecţia cu virus, dar sunt incapabili să distrugă virusul;

în fapt, H.I.V. îşi modifică structura pentru a scăpa de

anticorpi. în săptămânile care urmează infecţiei, un anume

număr de pacienţi suferă de tulburări trecătoare grupate sub

denumirea de primo-infecţie; la alţii, infecţia trece total

neobservată. După o perioadă de latenţă, de o durată variabilă

- în medie între 7 şi 11 ani după seroconversie -, în

timpul căreia virusul continuă să se multiplice, manifestările

clinice de SIDA apar la majoritatea pacienţilor, sub o formă

fie minoră, fie majoră. Procentajul de pacienţi care dezvoltă

boala nu este cunoscut încă decât cu aproximaţie. La

anumite persoane, perioada de latenţă este foarte scurtă (de

la 1 la 3 ani). Există, de asemenea, subiecţi seropozitivi,

zişi supravieţuitori de durată lungă (Long Term Survivors,

sau LTS) la care SIDA nu se declară decât după vreo

cincisprezece ani.

f

561

La copil, evoluţia este, în general, mai rapidă şi mai

gravă decât la adult. Două evoluţii sunt posibile: o formă

severă, cu prognostic sumbru, care se declară înaintea

vârstei de 6 luni şi se traduce prin semne neurologice grave

şi deficit imunitar foarte mare; o altă formă mai puţin gravă,

cu evoluţie cronică.

FAZA ACUTĂ A PRIMO-INFECŢIEI. Aceasta survine

la 20 până la 5(1% dintre persoanele infectate, indiferent de

modul de contaminare, în următoarele 15 zile sau 3 luni

după contaminare. Această primo-infecţie ia aspectul unei

mononucleoze infecţioase: febră care poate dura şi o lună,

tumefacţie a ganglionilor limfatici, curbaturi, dureri articulare,

erupţie cutanată care evocă o rujeolă - sau uneori

urticarie -, disfagie (greutat la înghiţit) dureroasă. în cursul

acestei faze au mai fost descrise şi candidoze acute, care

afectează mucoasele, ca şi ulceraţii bucale. Mult mai rar

survin manifestări neurologice: meningită acută limfocitară,

paralizie facială, mielopatie, neuropatie periferică, encefalită.

Această primo-infecţie dispare spontan în aproximativ

o lună.

FAZA DE INFECŢIE CRONICĂ ASIMPTOMATICĂ.

Aceasta durează de la 1 la 7 ani (sau mai mult) şi corespunde

unei faze de multiplicare a virusului. Această perioadă poate

să nu se traducă prin nici un simptom. în 20 până la 50%

din cazuri, ea se manifestă prin adenopatii (umflarea

ganglionilor limfatici) generalizate şi persistente. Acestea

sunt, în general, simetrice şi afectează mai frecvent regiunile

cervicală, maxilară, submaxilară şi occipitală.

FORME MINORE ALE INFECŢIEI. Acestea semnalează

o atingere încă moderată a sistemului imunitar.

• Infecţiile minore cutanate sau mucoase, virale sau

micozice, nu sunt specifice infecţiei cu H.I.V., dar iau la

subiecţii afectaţi o formă cronică sau recidivantă: candidoze

bucale (mărgăritărel) sau anogenitale, dermită seboreică a

feţei, foliculite, prurigo, veruci, zona zoster.

• Bolile autoimune sunt relativ puţin frecvente. Se poate

observa o parotidită (inflamaţie a glandei parotidc), un

sindrom al lui Raynaud (vasoconstricţie care afectează

mâinile în cursul expunerii lor la frig şi antrenează o oprire

a circulaţiei arteriale, apoi o cianoză locală), un sindrom

uscat (uscăciune excesivă a gurii şi a ochilor, iar la femei

şi a vaginului), manifestări articulare inflamatorii şi dureroase,

miozite (inflamaţii dureroase ale ţesuturilor

musculare).

• Semnele generale constau într-o alterare a stării generale,

într-o febră prelungită, transpiraţii, o slăbire, o diaree

persistentă. Denumirea acestuia de sindrom înrudit cu SIDA

(ARC) a fost abandonată.

SIDA DECLARATĂ. Formele majore ale infecţiei, ori

SIDA declarată, sunt, de asemenea, foarte variabile. Atunci

când imunodepresia este majoră, riscul de infecţii

oportuniste este important; se numeşte infecţie oportunistă

o infecţie legată de un microorganism (bacilul lui Koch

SIDA

responsabil de tuberculoză, de exemplu) care „profită" de

starea precară a apărării imunitare pentru a se dezvolta. Se

disting infecţiile endogene (germencle este de obicei prezent

în organism fără a antrena aici o infecţie) şi infecţiile

exogene (germenele este prezent în mediu). Aceste infecţii

sunt foarte des legate între ele, în cadrul aceluiaşi organ,

ceea ce complică diagnosticarea şi tratarea lor. Pe de altă

parte, aceste infecţii tind să recidiveze, ţinând cont atât de

persistenţa lor în mediu sau în organism, cât şi de neameliorarea,

chiar degradarea, treptată, a imunităţii pacientului,

în afara infecţiilor oportuniste, cea de a doua mare manifestare

a SIDA este dezvoltarea anumitor tumori canceroase:

• Infecţiile bacteriene sunt mai frecvente în cursul

infecţiei cu H.I.V.

- Tuberculoza afectează îndeosebi pacienţii care trăiesc

în condiţii defavorabile (toxicomani, ţări în curs de dezvoltare).

• Infecţiile fungice sunt socotite printre cele mai frecvente

dintre cele oportuniste în cursul SIDA.

• Infecţiile parazitare care afectează bolnavii de SIDA sunt

în număr de patru:

- Criptosporidioza care antrenează la imunodependenţi

o diaree masivă responsabilă de o alterare a stării generale,

de o puternică deshidratare, şi este însoţită de febră şi de

dureri abdominale.

- Microsporidioza ar putea fi responsabilă de 20 până

la 30% din diareile inexplicabile.

- Pneumocistoza constituie infecţia inaugurală pentru

SIDA în 15 până la 50% dintre cazuri dacă nu a fost instituit

un tratament preventiv. Ea se manifestă printr-o tuse uscată

şi crescândă, şi poate conduce la insuficienţă respiratorie.

- Toxoplasmoza duce, în cursul SIDA, la reactivarea

unei infecţii vechi, care trece neobservată. Ea antrenează

tulburări neurologice majore în caz de localizare cerebrală.

• Infecţiile virale observate în cursul SIDA privesc în

special infecţiile cu virusuri latente, integrate în genomul

anumitor celule, care sunt reactivate din cauza deficitului

imunitar. Ele afectează 20 până la 50% dintre pacienţi.

• Tumorile care afectează bolnavii de SIDA sunt sarcomul

lui Kaposi şi limfoamele maligne.

- Sarcomul Iui Kaposi are o prevalentă mai ridicată la

pacienţii seropozitivi homosexuali comparabil cu alţi pacienţi,

ceea ce sugerează responsabilitatea unui agent transmisibil

pe cale sexuală. Forma cutanată, cu leziuni plane,

violacee, nedureroase, constituie expresia cea mai frecventă.

Sunt posibile localizările viscerale, mai ales în caz de imunodepresie

majoră.

- Limfoamele maligne sunt cauzate de o proliferare canceroasă

a precursorilor limfocitelor, limfocitele T şi B.

Diagnosticarea. Diagnosticarea infecţiei cu H.I.V. se face

prin punerea în evidenţă în sânge a anticorpilor îndreptaţi

împotriva virusului. Diagnosticul nu poate fi stabilit cu

certitudine decât după 3 luni de la momentul infectării

(perioadă mută în timpul căreia anticorpii sunt prezenţi în

cantitate prea mică, pentru a fi decelabili). Se face apel la

SIDA 562

r

două teste specifice, testele ELISA şi Western-Blot.

Testul ELISA - care este utilizat în primul rând - dând

uneori rezultate fals pozitive, este controlat cu ajjutorul

testului Western-Blot. Depistarea este obligatorie pentru

donatorii de sânge sau de organe. Testarea este în mod

deosebit recomandată femeilor gravide sau persoanelor care

doresc să conceapă un copil, precum şi subiecţilor expuşi

(toxicomani, prostituate etc.)

în majoritatea ţărilor, medicul este dator să declare autorităţilor

sanitare orice caz de SIDA de care are cunoştinţă.

Această declaraţie nu este nominativă, anonimatul

bolnavului fiind astfel respectat.

Tratamentul. Acesta cuprinde două capitole: tratamentele

de inhibiţie a virusului şi tratamentele preventive sau

curative ale diferitelor boli dezvoltate. De altfel, un oarecare

număr de reguli de viaţă sunt recomandate persoanelor

seropozitive, cu scopul de a frâna evoluţia spre SIDA

declarată şi transmisia bolii.

• Tratamentul împotriva virusului se bazează pe mecanismele

care inhibă replicarea virală, ca zidovudina

(AZ.T.) sau didanozina (D.D.I.). Se folosesc, de asemenea,

antiproteazele, proteazele fiind enzimele care permit

virusului să fabrice proteine necesare supravieţuirii sale.

Uneori, este util să fie asociate unele cu altele până la trei

astfel de medicamente (triterapie), cu scopul de a-i creşte

eficacitatea globală. Aceste diferite metode de tratament

antrenează o ameliorare provizorie a stării bolnavului. în

plus, după studii recente, luarea de A.Z.T. de către o femeie

gravidă contaminată ar diminua cu 50% riscul contaminării

fătului. Totuşi, nici o terapeutică nu permite actualmente

să se aibă în vedere o eradicare a virusului din organism,

deoarece el este integrat în genomul (totalitatea genelor

purtate de către cromozomi) limfocitelor pe care le infectează.

• Tratamentele preventive sau curative ale consecinţelor

deficitului imunitar (infecţii oportuniste, tumori) se bazează

pe administrarea de antibiotice, de antifungice şi de

antimitotice (chimioterapie, interferon), precum şi pe

radioterapie şi chirurgie.

• Sfaturile pentru igiena vieţii cuprind precauţiile care

trebuie să fie luate de o persoană seropozitivă pentru a nu

se recontamina. în fapt, contaminările multiple, prin

aporturile repetate de virus pe care le antrenează, precipită

evoluţia bolii, deci trecerea la faza de SIDA declarată

Seropozitivului i se mai recomandă să-şi asigure o urmărire

medicală regulată: medicamente administrate preventiv

sau precoce şi asociate cu o bună igienă a vieţii (alimentaţie

corectă, curăţenie corporală, odihnă, abţinerea de la

medicamente sau de la droguri care pot deprima suplimentar

imunitatea, abţinerea de la activităţi care riscă provocarea

unor răniri), întârzie deosebit de eficace evoluţia bolii.

Prevenirea. Prevenirea SIDA constă în prevenirea

contaminării cu H.I.V. Orice persoană contaminată poate

transmite imediat virusul, chiar în timpul perioadei care

precede seroconversia, adică atunci când contaminarea sa

nu poate fi constatată.

• Prevenirea infecţiei prin contaminare sangvina constă

în analizarea sistematică a produselor sangvine înainte de

utilizarea lor. Subzistă totuşi un risc legat de perioada mută

de 3 luni, risc evaluat la 1/300.000; este în consecinţă

recomandat să se limiteze indicaţiile de transfuzie şi, atunci

când lucrul acesta este posibil (intervenţie chirurgicală care

nu este realizată în regim de urgenţă), să se procedeze de

preferinţă la autotransfuzii (transfuzarea bolnavului cu

propriul lui sânge prelevat înainte de intervenţie). înţepăturile

şi tăieturile accidentale făcute cu instrumente contaminate

sau bănuite de a fi contaminate trebuie dezinfectate

imediat. Deşeurile medicale trebuie să fie ambalate în

recipiente etanşe şi incinerate.

Procentajul de contaminări noi crescând din ce în ce mai

mult la toxicomanii care-şi transmit seringile de la unul la

altul, măsurile de prevenire privesc însăşi toxicomania:

programe de droguri de substituţie, incitarea la dezinfectarea

seringilor, programe de furnizare de material nou: H.I.V.

este distrus sau inactivat după un contact de 15 minute cu

apa de Javel (soluţie 5-10% hipoclorit de potasiu în apă)

proaspătă cu alţi germeni, între care virusul hepatitei B.

• Prevenirea transmiterii pe cale sexuala constă, în cursul

raporturilor sexuale, în utilizarea prezervativului masculin.

Acesta constituie actualmente singura protecţie eficace

împotriva SIDA şi împotriva bolilor cu transmisie sexuală

în general. Prezervativul trebuie să fie utilizat indiferent de

tipul practicilor sexuale. Orice rabat făcut în folosirea

prezervativului favorizează extinderea bolii. Orice persoană

infectată care are relaţii sexuale neprotejate, fie că sunt

heterosexuale sau homosexuale, trebuie să fie conştientă

de riscurile la care îşi supune partenerii. înfăţişarea sau clasa

socială a partenerilor nu pot constitui indicaţii cu privire

la faptul că sunt sau nu purtători ai virusului.

Prezervativul trebuie să fie utilizat în conformitate cu

modul lui de întrebuinţare (aplicarea lui înainte de orice

penetrare, nefolosirea unui agent lubrifiant pe bază de

vaselină, retragere înaintea detumescenţei). Raporturile

bucogenitale sau bucoanale trebuie să fie evitate, deoarece

ele nu sunt fără risc. Utilizarea de creme sau de geluri

spermicide nu poate constitui decât o măsură complementară

faţă de prezervativ în cazul că el ar fi prost utilizat

(scăpări) sau că s-ar rupe.

• Prevenirea contaminării pe cale transplacentară constă

într-o mai bună informare a femeilor în cauză: concepţia

este contraindicată în cazul femeilor contaminate, care pot

transmite virusul copilului, dar şi în cazul bărbaţilor contaminaţi,

susceptibili să contamineze mama şi, în consecinţă,

copilul.

• Prevenirea contaminării prin laptele matern constă în

practicarea unei depistări a virusurilor H.I.V.1 şi H.I.V.2,

pe de o parte, la femeile gravide care doresc să-şi alăpteze

copilul (depistare efectuată cu câteva săptămâni înainte de