517 Regim

arhaice pot persista sau pot reapărea în anumite stări

patologice care afectează sistemul nervos central.

REFLUX GASTROESOFAGIAN. Regurgitare a

conţinutului acid al stomacului în esofag.

CAUZE. Un reflux gastroesofagian este provocat de o

incontinenţă a sfincterului inferior al esofagului, a cărei

cauză o constituie cel mai frecvent o hernie hiatală, adică

trecerea, prin diafragm, a unei părţi de stomac în torace.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Refluxul gastroesofagian provoacă

în mod obişnuit o senzaţie de arsură în golul stomacului,

iradiind în spatele sternului. Durerea survine după

masă; ea este declanşată de flexia corpului în faţă şi dispare

atunci când subiectul se îndreaptă: este semnul numit al

„şiretului de pantof. în caz de hernie hiatală, arsurile apar

de asemenea în poziţie culcată sau în cursul eforturilor de

împingere abdominală.

TRATAMENT. Tratamentul constă mai întâi de toate în

evitarea meselor copioase, a băuturilor efervescente, în

reducerea - dacă este necesar - a obezităţii existente şi în

combaterea acidităţii gastrice cu medicamente antiacide.

Dacă, în pofida tratamentului medical, refluxul persistă şi

mai ales dacă este foarte deranjant, este posibil să se recurgă

la o tehnică chirurgicală, fundoplicatura.Aceasta constă în

înfăşurarea fundusului, partea superioară a stomacului

situată imediat sub diafragm, în jurul esofagului inferior

pentru a crea o valvă antireflux între esofag şi stomac.

REFLUX GASTROESOFAGIAN AL SUGARULUI.

Regurgitare a conţinutului stomacului în esofag ce

survine la sugar şi este legată, de cele mai multe ori, de

maturarea neîncheiată a tubului său digestiv (beanţă a

sfincterului inferior al esofagului).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Manifestările obişnuite ale

refluxului gastroesofagian sunt aruncări în afară de materii

grase sau vărsături, uneori abundente, survenind spre sfârşitul

mesei şi declanşate de cea mai mică mişcare. Aceste

manifestări trebuie diferenţiate de micile regurgitări care

însoţesc eructaţia,care sunt absolut normale la sugari după

mese.

COMPLICAŢII. Esofagita (inflamaţia esofagului) este

complicaţia cea mai deranjantă a refluxului gastroesofagian.

Ea este legată de agresarea esofagului de lichidele acide

din stomac. Această inflamaţie antrenează uneori vărsături

de lapte, conţinând filete de sânge, şi duce la o anemie.

Planşetele, răsucirile copilului în timpul meselor, luarea

biberonului fără plăcere, asociate sau nu cu vărsături,

constituie semne evocatoare.

Refluxul gastroesofagian este bănuit, de asemenea, că

intervine în apariţia unor indispoziţii grave ale sugarului

cu oprirea respiraţiei, cianoză şi pierderea tonusului muscular.

Astfel de semne, mai ales dacă survin la ore regulate

faţă de mese sau la un copil care deja prezintă un reflux

gastroesofagian, trebuie să conducă la consultarea unui

pediatru, care va prescrie, la nevoie, examene complementare

într-un serviciu de specialitate.

EVOLUŢIE Şl TRATAMENT. Refluxul gastroesofagian

evoluează spontan spre vindecare, facilitată atunci când

copilul începe să meargă; cele mai multe dintre refluxurile

gastroesofagiene sunt vindecate la această vârstă. Totuşi,

este necesar un tratament pentru a reduce simptomele,

complicaţiile şi pentru a facilita maturarea fiziologică a

sfincterului esofagului inferior. în afara medicamentelor

utilizate pentru a creşte presiunea acestui sfincter, se mai

recurge la culcarea copilului în poziţie înclinată (la 30 de

grade faţă de orizontală) la administrarea unei alimentaţii

mai îngroşate (pudre care măresc vâscozitatea, amestecate

cu lapte), la fracţionarea porţiilor, la evitarea hainelor prea

strâmte care strâng ventrul şi a expunerii la atmosferă cu

fum.

Dacă acest tratament se dovedeşte insuficient sau dacă

există temeri în legătură cu complicaţii, trebuie efectuate

examene complementare într-un serviciu de pediatrie.

REFLUX VEZICO-URETERO-RENAL. Urcare a

urinei din vezică înspre ureteră şi spre rinichi.

Un reflux vezico-uretero-renal, denumit în mod curent

reflux de urină, este cauzat de o malformaţie a dispozitivului

antireflux ureterovezical, un fel de valvă situată pe orificiul

vezical al ureterei, care permite în mod normal ca urina

conţinută în vezică să nu reflueze înspre ureteră.

Un reflux vezico-uretero-renal se traduce prin dureri

lombare ascendente în cursul micţiunii; el predispune la

infecţii urinare (cistite, pielonefrite etc).

TRATAMENT. Tratamentul este de cele mai multe ori cel

chirurgical.

REFUZ. Refuz inconştient de a recunoaşte o realitate

exterioară traumatizantă.

REGIM. Modificare a alimentaţiei obişnuite în scopuri

terapeutice (în caz de ateroscleroză, de diabet, de gută, de

obezitate etc.) sau pentru a satisface nevoile fiziologice

specifice (femei gravide, sportivi, persoane în vârstă etc).

INDICAŢII. Mulţumită progreselor realizate în cunoaşterea

bolilor şi în farmacologie, prescrierea de regimuri terapeutice

a evoluat: numărul de afecţiuni pentru care ele sunt

realmente necesare a scăzut şi numeroase regimuri cândva

foarte severe, precum cel fără sare sau regimul diabeticului,

sunt mai maleabile. Actualmente, cel mai frecvent prescrise

sunt regimurile hipocalorice (sau hipoenergetice) pentru

tratamentul obezităţii, regimurile pentru dislipidemii (hipercolesterolemie,

hipertrigliceridemie) şi cel al diabetului.

Anumite afecţiuni renale (sindromul nefrotic, insuficienţa

renală etc.) impun, de asemenea, un control al anumitor

nutrimente ca apa, proteinele, sarea, potasiul etc.

REGIUNE AXILARĂ 518

DESFĂŞURARE ŞI EFECTE NEDORITE. în orice

împrejurare, regimul, care face parte din tratamentul medical

global,rămâne sub responsabilitatea medicului. Orice regim

trebuie să constituie, mai întâi, obiectul unui bilanţ: dacă

regimurile aduc, în general, un ajutor eficace în tratamentul

bolilor, ele pot uneori să fie mai periculoase decât utile (risc

potenţial de denutriţie la o persoană în vârstă, de exemplu).

Trebuie să menţionăm, de asemenea, că foarte multe femei

sunt deosebit de atente la numărul de calorii pe care le ingeră

şi că ajung să absoarbă zilnic mai puţin de 1 500 calorii,

chiar mai puţin de 1 200 calorii pe zi. Dacă aceste regimuri

se prelungesc, apar carenţe în anumite nutrimente; mai mult,

slăbirea avută în vedere nu este obţinută, organismul adaptându-

se la aporturi energetice mai mici.

REGIUNE AXILARĂ. Regiune de trecere dintre

trunchi şi membrul superior. SINONIM: axila, subsuoara.

Adenopatiile axilare (umflarea ganglionilor) pot fi

dovada fie a unui cancer de sân, fie a unei inflamaţii a

membrului superior (limfangită), fie a unei afecţiuni ganglionare

generalizate. în caz de cancer al sânului, atingerea

ganglionară poate face obiectul unei evidări ganglionare

axilare. Subsuoara este uneori şi sediul unei hidroadenite

(inflamaţie a unei glande sebacee) sau al unei luxaţii de

umăr.

REGIUNE INGHINALĂ. Regiune situată de fiecare

parte a corpului, la joncţiunea dintre coapsă şi trunchi.

SINONIM: vintre.

Regiunea inghinală poate constitui sediul tumefacţiilor

cauzate de hernii, de o dilatare a vaselor sau de o umflare

a ganglionilor (adenopatie inghinală). Această regiune, ca

şi regiunea axilară, poate fi sediul unei hidroadenite (infecţie

cronică a glandelor sebacee).

REGULAMENT SANITAR INTERNATIONAL.

Regulament promulgat de către Organizaţia Mondială a

Sănătăţii (O.M.S.), privind declararea anumitor boli

contagioase (holeră, febră galbenă, pestă) şi măsurile de luat

pentru a evita propagarea de la o ţară la alta.

Măsurile prescrise de regulamentul sanitar internaţional

(prezentarea obligatorie a unui certificat de vaccinare

împotriva febrei galbene, dezinfecţia, izolarea, cvicţia şcolară

etc.) au înlocuit măsurile de carantină (izolare strictă)

în majoritatea cazurilor. Aceste măsuri de izolare strictă nu

privesc decât cazurile în care boala s-a declarat: pentru

pestă, izolarea întregului grup (călători) chiar dacă nu este

atinsă decât o singură persoană; pentru febra galbenă şi

holeră, izolarea doar a persoanei atinse.

REGURGITARE. Scoatere spontană de conţinut

alimentar din stomac pe gură fără a fi vorba de un efort de

a voma.

Regurgitarea este deosebită de refluxul zis gastroesofagian

de lichide acide spre esofag, din cauza unei incontinenţe

a sfincterului inferior al acestuia.

Normală în primele luni de viaţă, în care ea este uneori

însoţită de emisia de aer care urmează mesei, regurgitarea

traduce la adult prezenţa unui obstacol la înaintarea aii- '

mentelor la nivelul esofagului sau al stomacului. Ea este <

cauzată cel mai frecvent de o îngustare a conductului i

digestiv, de o tulburare motorie a esofagului sau de o tumoră >

a stomacului. Regurgitarea dispare după tratarea cauzei. |

REIMPLANTARE. Intervenţie chirurgicală constând în

repunerea la locul lui a unui organ (ureteră, muşchi) sau a

unei părţi de corp secţionate (mână, picior) sau extrase f

(dinte). ,

Reimplantarea unui dinte. Reimplantarea unui dinte )

extras accidental din alveola lui constă în reaşezarea acestuia t

în alveolă şi în apăsarea uşoară asupra lui, fără a forţa. |

Această reimplantare trebuie practicată în decurs de o |

jumătate de oră care urmează extracţiei, în caz contrar i

reuşita operaţiei este deosebit de aleatorie. Aşteptând să se i

ajungă la dentist, rădăcina dintelui nu trebuie nici curăţată, ,

nici dezinfectată, doar clătită cu apă călduţă. Dintele trebuie

să fie ţinut în gura victimei sau, dacă este vorba de un copil,

în gura unui adult pentru a fi, la propriu, irigat şi conservat

de salivă; el mai poate fi pus într-un pahar cu apă, cu lapte

sau cu ser fiziologic. |

Reimplantarea unui membru. Aceasta se practică în

caz de amputaţie accidentală a unei porţiuni mai mult sau )

mai puţin lungi a unui membru sau a unei părţi de membru ,

(deget). Segmentul secţionat trebuie să fie manipulat cât ,

mai puţin posibil, înconjurat de o compresă sterilă şi pus

într-un sac de plastic, ţinut pe gheaţă în aşteptarea sosirii

la spital; el poate fi conservat aproximativ 6 ore. I

RELAXARE. Metodă vizând obţinerea unei destinderi I

prin controlul conştient al tonusului fizic şi mintal cu scopul

de a calma tensiunile interne şi de a consolida echilibrul |

mintal al subiectului. |

Relaxarea face apel fie la tehnicile derivate din hipnoză j

şi din sugestie, fie în învăţarea destinderii musculare apropiată

de yoga. Ea permite, utilizând interacţiile fizicului şi i

psihicului, să se atingă o situaţie de bunăstare şi plenitudine.

Medicina a recurs din ce în ce mai mult la această metodă.

Anxietatea, fobiile, nevrozele, stresul, durerile, tulburările

psihosomatice, sarcina, pregătirea sportivă au devenit astăzi

tot atâtea indicaţii ale relaxării.

REMISIUNE. Atenuare sau dispariţie temporară a

simptomelor unei boli.

RENDU-OSLER (boală a lui). Boală ereditară caracterizată

prin mici malformaţii vasculare diseminate.

r 519 RESPIRAŢIE

SINONIME: angioinatozâ hemorapcă, telanpectazie hemoragiei

ereditară.

Boala debutează, în general, între 10 şi 20 de ani prin

sângerări repetate ale nasului şi gingiilor. După pubertate

apar telangiectaziile, care predomină pe pielea feţei, pe

spatele mâinilor şi pe mucoasele gurii, nasului şi faringelui.

Evoluţia se face prin pusee, însoţite uneori de hemoragii

repetate, responsabile de anemie prin carenţă în fier.

Tratamentul este doar paliativ şi cuprinde, în afara tratamentului

de urgenţă al hemoragiilor digestive şi cerebrale,

corectarea anemiei prin prescrierea de fier şi distrugerea

leziunilor hemoragice, pe măsură ce acestea apar, prin

electrocoagulare. Prognosticul este în esenţă funcţie de

localizarea hemoragiilor.

RENINA. Enzimă secretată de o zonă a rinichiului situată

în apropierea glomerulilor şi denumită aparat juxtaglomerular.

PATOLOGIE. Nivelul reninei în sânge creşte în cursul

anumitor hipertensiuni, în cursul insuficienţelor renale sau

cardiace. Din contra, nivelul său scade în cursul unor

dereglări hormonale de origine suprarenaliană (hipercorticism,

sindromul lui Conn).

RESPIRATOR. Aparat care insuflă un amestec de aer

şi oxigen în plămânii pacientului care, din cauza unei

insuficienţe respiratorii, nu mai poate să inspire singur

I suficient aer din exterior.

I Respiratoarele cuprind diferite tipuri de aparate, dar

E principiul lor este întotdeauna identic. O sursă furnizează

E un gaz al cărui debit este fracţionat în volume elementare

1 prestabilite. Fiecare volum elementar este administrat, prin

I intermediul unei sonde de intubaţie (tub introdus în trahee),

I cu o presiune suficientă pentru a dilata pieptul pacientului

i şi a provoca o inspiraţie; expiraţia este spontană, deoarece

I elasticitatea cuştii toracice îi permite să-şi reia volumul

I iniţial. Volumul plămânilor este menţinut apropiat de cel

• normal printr-o presiune respiratorie pozitivă (egală sau mai

m mare decât presiunea atmosferică).

I Există aparate deosebit de elaborate, rezervate uzului

• spitalicesc, şi aparate mai simple, adaptate transportului în

• «mbulanţă sau utilizării la domiciliu (bolnavi suferind de

K insuficienţă respiratorie cronică). Respiratorul poate fi

• utilizat în permanenţă sau doar o parte din timp (noaptea.

I de exemplu).

• RESPIRATOR (aparat). Totalitatea organelor care asi-

• gură primele etape ale respiraţiei, adică ventilaţia (mişcarea

• aerului în plămâni) şi hematoză (transformarea sângelui

I venos încărcat cu dioxid de carbon în sânge arterial încărcat

•: in oxigen).

H' STRUCTURĂ. Aparatul respirator cuprinde căile respira-

B lorii (adică este vorba de căile respiratorii superioare - fose

B .aizale, cavitate bucală, faringe, laringe -, de trahee şi de

bronhii) şi plămânii, înveliţi în pleură. Toracele, prin cuşca

sa osoasă şi prin muşchi, participă, de asemenea, la funcţionarea

aparatului respirator.

PATOLOGIE. Imensa suprafaţă de contact a aparatului

respirator cu mediul exterior şi situaţia sa de adevărată intersecţie

explică frecvenţa şi varietatea patologiilor observate.

• Afecţiunile tumorale sunt cancerul bronhopulmonar

primitiv secundar, cauzat de o metastază a unui cancer situat

în altă regiune a organismului, care poate atinge plămânii,

pleura sau, mai rar, bronhiile. Tumorile primitive ale pleurei

şi ale mediastinului sunt mai rare.

• Imunopatolopa adună laolaltă afecţiuni atât de variate

ca astmul, alveolitele alergice, sarcoidoza sau manifestările

pulmonare ale conectivitelor.

• Bolile infectioa.se sunt tuberculoza, infecţiile căilor aeriene

superioare (rinită, sinuzită, faringită, angină, laringită), bronşita,

bronhopneumonia, pneumonia, pneumopatiile atipice,

supuraţiile pulmonare sau pleurale legate de pătrunderea

în organism a unui agent microbian etc.

• Patologia vasculara cuprinde edemul şi embolia pulmo-

RESPIRATIE. Ansamblu al funcţiilor care asigură schimburile

de oxigen şi de dioxid de carbon între atmosferă şi

celulele organismului.

Plămânii sunt cei care permit globulelor roşii din sânge

să recupereze oxigenul din aer. Respiraţia pulmonară se află

sub controlul centrilor respiratori situaţi în creier: nu sunt

necesare eforturi conştiente pentru a inspira şi expira aerul,

în schimb, profunzimea şi ritmul respiraţiei pot fi modificate

sub controlul voinţei.

Respiraţia se desfăşoară în mai mulţi timpi. Oxigenul

din aerul inspirat pătrunde în alveolele pulmonare (ventilaţie),

apoi difuzează în vasele sangvine care le înconjoară

(hematoză). Sângele astfel îmbogăţit în oxigen este transportat

de la plămâni spre partea stângă a inimii şi apoi, prin

marea circulaţie, spre diferitele ţesuturi ale organismului,

unde furnizează oxigenul său celulelor. Atunci începe

respiraţia celulară: celulele se servesc de oxigenul adus de

sânge pentru a furniza prin oxidare energia necesară lor,

dar mai produc şi deşeuri (dioxid de carbon, apă) care sunt,

la rândul lor, eliminate în sânge. Acesta, prin vene, ajunge

în cavităţile cardiace drepte, care îl propulsează spre

plămâni, unde este debarasat de dioxidul de carbon în exces,

care este eliminat prin expiraţie.

TULBURĂRILE RESPIRATORII. Principalele afecţiuni

care pot antrena tulburări respiratorii sunt bronşita cronică

obstructivă astmul, enfizemul, dilataţia bronhiilor, mucoviscidioza,

bolile infecţioase (tuberculoză), bolile pereţilor

alveolelor (fibroză, sarcoidoza, pneumoconioză, pneumopatie

de hipersensibilitate), deformaţiile toracice, bolile neuromusculare

(miopatie, poliomielită), embolie sau edem

pulmonar, cancer bronhopulmonar şi apneea de somn.

RESPONSABILITATE MEDICALĂ 520

RESPONSABILITATE MEDICALĂ. Obligaţie ce

revine medicului de a evita orice daună bolnavului său şi,

în caz că aceasta se întâmplă, de a o remedia.

Responsabilitatea medicală este morală şi juridică, contractul

care îl leagă pe medic de bolnavul său comportând

obligaţia nu a rezultatelor, ci a mijloacelor utilizate.

REŞUTĂ sau RECĂDERE. Reluare evolutivă a unei

boli care era pe cale de vindecare.

în caz de boală infecţioasă, se vorbeşte de o reşută atunci

când simptomele reapar fără a fi consecutive unei noi

infectări.

RETENTIE. Persistenţă în organism a unui produs solid,

lichid sau gazos care în mod normal ar trebui eliminat.

RETENTIE DE URINĂ. Imposibilitate de a satisface

necesitatea de golire a vezicii proprii.

DIFERITE TIPURI DE RETENTIE DE URINĂ. Retenţia

de urină este completă sau incompletă după cum evacuarea

vezicală este imposibilă sau parţială.

• Retenfia completa de urină este provocată de cele mai

multe ori, la bărbat, de un adenom al prostatei şi, la femeie,

de o tulburare neurologică sau sfincteriană. Ea se dezvăluie

brutal: nevoia de a urina este imperioasă, vezica este tensionată,

dureroasă şi palpabilă (glob vezical). Această retenţie

impune un sondaj vezical evacuator pe cale uretrală sau prin

aplicarea unui cateter vezical suprapubian, apoi căutarea

cauzei prin diferite examene.

• Retenţia incompletă de urină are uneori o origine neurologică

(legată de un diabet sau consecutivă unei rahianestezii),

de cele mai multe ori obstructivă (îngustare a

colului vezical, un calcul sau un cancer al prostatei, un

fibrom uterin). Ea se dezvăluie în mod treptat prin tulburări

de micţiune: micţiuni apropiate în timp unele de altele, jet

slab al urinei, senzaţie de golire vezicală incompletă, uneori

incontinenţă sau infecţie urinară. Vezica este de cele mai

multe ori relaxată, domul ei fiind palpabil deasupra

pubisului.

TRATAMENT. Tratamentul este cel al cauzei retenţiei de

urină, care duce la dispariţia acesteia.

RETENTIE INTRAUTERINĂ. Reţinere în uter, după

o falsă naştere sau după o întrerupere voluntară a sarcinii

(I.V.S.), sau după naştere, a unor resturi ovulare sau a

anexelor embrionare în totalitate sau parţial (placenta,

vezicula ombilicală, amniosul, alantoida).

în cazul unei false naşteri, se mai vorbeşte şi de retenţie

ovulară, iar după o naştere de retenţie placentară. O retenţie

placentară necesită o delivrenţă artificială prin revizie

uterină. Totuşi, dacă retenţia este parţială, prezenţa resturilor

placentare nu este decelată întotdeauna. Ea împiedică

atunci uterul să se contracte complet şi poate antrena hemoragii

(metroragii) şi uneori o infecţie (endometrită, salpingită),

provocând febră şi dureri.

Tratamentul unei retenţii intrauterine este de cele mai

multe ori chirurgical (chiuretaj aspirativ), dar mai poate face

apel şi la medicamente care provoacă contracţiile uterine

şi permit atunci expulzia resturilor uterine.

RETICULOCIT. Globul roşu tânăr.

RETINĂ. Membrană care tapetează faţa internă a ochiului,

conţinând celulele ce permit captarea semnalului

luminos.

Retina este o membrană subţire şi transparentă a cărei

faţă posterioară se află în contact cu coroida, prin intermediul

epiteliului pigmentar, iar faţa anterioară cu corpul

vitros. Vascularizarea retinei este asigurată de către artera

centrală a retinei, care pătrunde în globul ocular prin papilă

(locul de plecare al nervului optic).

STRUCTURĂ. Retina este constituită din mai multe tipuri

de celule, celulele vederii fiind dispuse în trei straturi

suprapuse, care sunt, începând din spatele până în faţa

ochiului, celulele fotoreceptoare (conuri şi bastonaşe),

celulele bipolare şi celulele ganglionare.

EXAMENE. Explorarea retinei se face prin examinarea

fundului de ochi, asociată sau nu cu dilataţia pupilară. Unele

examene complementare permit să se studieze funcţionarea

retinei (electroretinografie, electrooculografie) sau structura

sa (angiografie oculară).

PATOLOGIE. Bolile retinei pot avea diferite origini.

• Dezlipirea de retină este relativ frecventă, mai ales la

miopi sau la subiecţii vârstnici pentru care există antecedente

familiale.

• Bolile degenerative ale retinei, adesea ereditare, afectează

îndeosebi celulele fotoreceptoare şi/sau epiteliul pigmentar

(retinopatie pigmentară, degenerescentă tapetoretiniană).

• Bolile inflamatorii ale retinei sunt rare. Ele sunt provocate

mai ales de inflamaţia coroidei (corioretinită cauzată

de toxoplasme, în special).

• Bolile vasculare ale retinei sunt ocluziile arteriale sau

venoase provocate de oprirea circulaţiei sângelui în artera

centrală sau în vena centrală a retinei. Microcirculaţia poate

fi afectată, de asemenea, în cursul diabetului sau al hipertensiunii

arteriale.

• Tumorile retinei sunt dominate de retinoblastom (tumoră

malignă), care afectează copiii foarte mici.

RETINITĂ. Inflamaţie a retinei, cauzată de o infecţie sau

o inflamaţie a ţesuturilor învecinate (coroida).

Retinitele de origine infecţioasă. Aceste inflamaţii ale

retinei sunt rare. Microorganismul în cauză poate fi o

bacterie, un virus sau o ciupercă microscopică.

• O infecţie hacteriană (tuberculoza, îndeosebi miliaria,

boala lui Osler) poate produce microabcese retiniene, care

se manifestă printr-o scădere a acuităţii vizuale dacă

r 521 RETINOPATIE

i

I TRATAMENT. Tratamentul unei corioretinite este cel al

I cauzei sale (administrarea de substanţe antiparazitare în caz

I de toxoplasmoză). Antiinflamatoarele corticosteroidiene pot

I fi apoi utilizate în doze forte.

I REUNITĂ PIGMENTARĂ. -> RETINOPATIE PIGMEN-

1 TARA.

I RETINOBLASTOM. Tumoră malignă dezvoltată pe

I seama retinoblastelor, celule precursoare ale fotoreceptorilor

I retinei. SINONIM: gliom al retinei.

• Retinoblastomul este o tumoră rară, cu toate că se află

I pe locul doi al tumorilor intraoculare, după melanomul coro-

I idei. El afectează îndeosebi copiii către vârsta de 18 luni

1 (in raport de 1 la 20 000 aproximativ).

I CAUZE. Un retinoblastom poate fi sporadic (fără teren

I familial) sau de origine ereditară.

I SMPTOME ŞI SEMNE. Un retinoblastom se manifestă

• adesea printr-o leucocorie (pupilă albă) care dovedeşte că

• tumora, foarte întinsă, a suprimat vederea. Mai rar, el

• provoacă un strabism sau o buftalmie (creşterea în volum

• 1 ochiului).

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul constă în

îndepărtarea ochiului afectat (enucleare), dacă tumora este

mare, şi înlocuirea lui cu o proteză oculară. Radioterapia

poate fi utilizată fie pentru evitarea unei enucleeri a ambilor

ochi, fie în completarea tratamentului dacă tumora a invadat

papila. Chimioterapia nu este indicată decât dacă este

invadată coroida. Acest cancer are un prognostic bun.

RETINOGRAFIE. Fotografie, în general în culori, a

fundului de ochi şi, îndeosebi, a retinei.

O retinografie permite supravegherea anumitor leziuni

ale fundului de ochi. Acest examen poate, dacă este necesar,

să fie completat cu o angiografie oculară (examen radiologie

al vaselor retinei).

Retinografia este efectuată în cursul unui examen al

fundului de ochi după dilatarea pupilei, cu ajutorul unor

colire zise midriatice. Clişeele sunt luate cu ajutorul unor

aparate fotografice fixate pe un biomicroscop sau portative.

RETINOID. Medicament derivat de la retinol (vitamina

A), utilizat în tratamentul unor boli cutanate.

INDICAŢII. Retinoidele sunt indicate în formele grave de

acnee şi de psoriazis.

CONTRAINDICAŢII ŞI PRECAUŢII. Aceste medicamente

sunt categoric contraindicate la femeia gravidă din

cauza efectului lor teratogen (care provoacă malformaţii

fătului) important. Prescrierea de retinoid unei femei în

perioada de activitate genitală necesită un test prealabil de

sarcină, care trebuie să fie negativ, luarea de pilule contraceptive

să fie începută cu o lună înainte de tratament şi să v

fie urmată multă vreme după încetarea tratamentului: cel

puţin încă două luni atunci când medicamentul prescris este

izotretinoina sau cel puţin doi ani atunci când este vorba

de etretinat.

EFECTE NEDORITE. Acestea depind de doza şi durata

tratamentului. Principalele efecte sunt tulburările hepatice

şi lipidice, tulburările osoase (osteoporoza [sudura cartilagiilor

de conjugare]), o calcificare a ligamentelor, tulburări

cutanate şi mucoase ca o cheilită (inflamaţia buzelor)

sau o uscăciune a gurii, o oprire a creşterii la copil etc.

RETINOL. ^VITAMINA A.

RETINOPATIE. Orice afecţiune a retinei, indiferent de

cauza ei.

Retinopatia diabetică. Această afecţiune este cauzată

de o degenerescentă a capilarelor care irigă retina persoanelor

atinse de diabet de cel puţin zece ani. Boala este

favorizată de hipertensiunea arterială. Ea se manifestă prin

diferite semne: microanevrisme (mici dilataţii ale capilarelor

care iau forma unor mici puncte roşii); hemoragii de

intensitate şi de forme variabile; exsudate albe pufoase, mari

şi de suprafaţă sau exsudate uscate, galbene, mai mici şi

abcesele sunt localizate la polul posterior. Tratamentul face

apel la antibiotice antituberculoa.se în doze mari pe cale

generală. Totuşi, pot subzista sechele vizuale.

• Retinita cu citomegalovirus, care afectează, de obicei,

subiecţii imunodeprimaţi, se manifestă prin focare retiniene

albe înconjurate de hemoragii, responsabile de o scădere

a vederii doar atunci când afectează macula. Administrarea

de antivirale pe cale generală permite stăvilirea înaintării

infecţiei.

• Retinita micozica cu Candida albicans se observă la

subiecţii imunodeprimaţi, la toxicomani sau la purtătorii de

catetere intravenoase pe durate lungi. Tratamentul antifungic

este, în general, eficace, asociat cu o vitrectomie (ablaţia

chirurgicală a corpului vitros), pentru a jugula definitiv

focarul infecţios.

BRetinita rubeolică, cauzată de virusul rubeolei contractat

de mamă în timpul sarcinii se manifestă la copil la naştere

prin zone de modificare pigmentară, dar nu antrenează, în

general, scăderea acuităţii vizuale. Alte anomalii oculare

îi mai sunt asociate acestei retinite: microftalmie, uveită,

cataractă. Nu există un tratament al acestei retinite.

Retinitele consecutive unei inflamaţii a coroidei.

Aceste inflamaţii ale retinei, denumite corioretinite, sunt

destul de frecvente. Ele sunt cauzate, în principal, de

toxoplasmoză, boală parazitară contractată de mamă în

timpul sarcinii, care afectează copilul. Corioretinitele

toxoplasmice dobândite sunt mai rare şi se întâlnesc la

subiecţii imunodeprimaţi (SIDA). Principalul simptom este

o scădere a acuităţii vizuale, care apare adesea la pubertate

în cazul toxoplasmozei.

RETINOPATIE A PREMATURILOR 522

mai profunde. O scădere a vederii poate surveni în formele

evoluate.

TRATAMENT. Tratamentul face apel la echilibrarea diabetului

şi la fotocoagularea cu laser a unor leziuni retiniene.

Totuşi, în pofida acestor tratamente, scăderea vederii

poate persista.

Retinopatia hipertensivă. Această afecţiune a retinei

este cauzată de o hipertensiune arterială care atinge

circulaţia retiniana. Arterele au un calibru îngustat, pe când

venele sunt adesea dilatate. în cea mai mare parte a timpului,

nu există nici un simptom. Uneori, o sângerare în corpul

vitros antrenează apariţia unor muşte în zbor în câmpul

vizual. Complicaţia acestei retinopatii constă într-un edem

retinian sau papilar.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se bazează

pe examenul fundului de ochi, completat eventual cu angiografia

oculară. Tratamentul constă în normalizarea tensiunii

arteriale prin antihipertensoare.

RETINOPATIE A PREMATURILOR. Afecţiune a

retinei nou-născutului prematur supus unei oxigenoterapii

intensive şi prelungite. S\NONM: fîbroplazje retrolentala.

CAUZE ŞI SIMPTOME. La copilul prematur, arterele

retinei nu sunt încă în întregime dezvoltate şi sunt foarte

sensibile la o creştere a concentraţiei de oxigen din sânge.

în aceste condiţii poate apărea o retinopatie.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Procesul se poate opri de

la sine în caz de întrerupere a oxigenoterapiei şi poate evolua

spre o cicatrizare fără sechele vizuale. Proliferarea vălurilor

fibroase poate fi oprită prin crioterapie (tratament prin frig).

în schimb, stadiul de retinopatie declarată oferă puţine posibilităţi

de tratament. Concluzia: se impune ca un nou-născut

supus unei oxigenoterapii importante să fie supravegheat

cu atenţie. Se impun controlul concentraţiei de oxigen

furnizat nou-născutului, practicarea examenului fundului

de ochi al copilului pe toată durata tratamentului. Administrarea

de vitamină E mai poate juca un rol preventiv, dar

actualmente nu există nici o metodă sigură de prevenire a

acestei boli.

RETINOPATIE PIGMENTARĂ. Boală degenerativă

ereditară a celulelor vizuale receptoare ale luminii (conuri

şi bastonaşe). SINONIM: retinilă pigmentară.

Retinopatia pigmentară este o boală care afectează

copilul.

SIMPTOME ŞI SEMNE. O retinopatie pigmentară se manifestă

printr-un defect de adaptare la întuneric şi printr-o

îngustare a câmpului vizual, care se accentuează cu trecerea

anilor. O scădere a acuităţii vizuale este adesea observată

după câţiva ani, putând evolua până la o vedere slabă şi la

o îngustare a câmpului vizual.

DIAGNOSTIC Şl TRATAMENT. Examenul fundului de

ochi pune în evidenţă o atrofie a papilei, a arterelor foarte

subţiri şi a îngrămădirilor de pigmenţi negricioşi care corespund

zonelor retiniene atinse. Electroretinograma, stinsă

(înregistrare plată), confirmă diagnosticul. Actualmente, nu

există un tratament al acestei boli.

RETROCONTROL. Tehnică datorită căreia un subiect

ia cunoştinţă de modalităţile de funcţionare ale uneia sau

mai multor funcţii ale corpului său şi învaţă să le stăpânească.

SINONIME: mroacţiune, retroreglare. în engleză:

biofeedback.

Un retrocontrol permite să se acţioneze conştient asupra

funcţiilor inconştiente ca: frecvenţa bătăilor inimii (marcată

prin puls) sau tensiunea arterială.

INDICAŢII. Tehnica retrocontrolului este utilizată în tratamentul

bolilor legate de stres, ca unele forme de hipertensiune

arterială, de exemplu.

TEHNICA. Stăpânirea retrocontrolului se obţine mulţumită

unei aparaturi care înregistrează şi transcrie (pe un ecran,

de exemplu) funcţiile care trebuie controlate şi modificate:

tensiunea arterială, pulsul, tonusul muscular, undele cerebrale

etc. La folosire, subiectul asociază senzaţiile cu indicaţiile

primite, ceea ce îi permite, puţin câte puţin, să-şi

cunoască şi să-şi stăpânească funcţiile de controlat. La

sfârşitul instruirii, subiectul va putea acţiona asupra acestor

funcţii fără ajutorul aparaturii.

RETROCONTROL HORMONAL. Mecanism natural

de reglare a hormonilor chiar prin sistemul hormonal.

SINONIM: mroacţiune hormonala.

Retrocontrolul hormonal este procesul prin care hormonii

circulanţi acţionează asupra ţesuturilor glandelor care

îi elaborează sau stimulează producerea lor. Astfel,

hipofiza este capabilă să măsoare nivelul sangvin al unui

hormon şi, în schimb, să acţioneze asupra glandei responsabile

de secreţia hormonului în cauză pentru a ajusta

producerea la nevoile momentului.

RETROLISTEZIS. Alunecare înapoi a unei vertebre în

raport cu vertebra subiacentă.

Un retrolistezis, atunci când comprimă măduva spinării

sau o rădăcină nervoasă, poate antrena o paralizie.

TRATAMENT. După cauza retrolistezisului, tratamentul

este medical (kineziterapie, tratament medical al afecţiunii

cauzale) sau chirurgical (realinierea vertebrelor cu fixare

fie prin proteză, fie prin grefă osoasă). Tratamentul unei

compresii, mai ales, este chirurgical).

RETROTRANSCRIPŢIE. Fenomen natural al fabricării

unei molecule de A.D.N., zisă complementară, prin

copierea informaţiei conţinute în molecula de A.R.N.

RETROVIRUS. Virus cu A.R.N. din familia retroviride.

Această familie cuprinde oncovirusurile, lentivirusurile

şi spumavirusurile. Denumirea de retrovirus vine de la faptul

REUMATISM ARTICULAR ACUT

că aceste virusuri utilizează o enzimă, numită transcriptază

inversă (sau reverstranscriptază), pentru a transforma

A.R.N.ul lor în A.D.N. şi, astfel, se multiplică în celule.

• Lentivirusurile sunt cele care provoacă atât la om, cât şi

la animale, boli cu evoluţie lentă ca SIDA (HIV 1 şi HIV 2,

adică virusul imunodeficienţei umane 1 şi 2).

• Oncovirusurile, numite aşa deoarece poartă o oncogenă,

genă care favorizează apariţia unui cancer, sunt responsabile,

la om şi la animale, de cancere ca leucemia (VLTH

1 şi VLTH 2, adică virusurile limfotropice ale celulelor T

umane 1 şi 2).

• Spumavirusurile sunt, în general, considerate virusuri

nepatogene, dar se evocă rolul lor eventual în anumite

patologii, îndeosebi în boala lui Basedow,

BETT (sindrom al lui). Ansamblu de tulburări neurologice

autistice care afectează exclusiv copilul de sex feminin.

Sindromul lui Rett este probabil de origine genetică. El

este caracterizat prin apariţia, uneori brutală, spre vârsta de

8 până la 18 luni, a unui sindrom autistic (atitudine de repliere

în sine) însoţit rapid de stereotipii manuale constante

(repetarea aceloraşi gesturi, îndeosebi cel de a-şi freca

mâinile); în continuare survine regresia achiziţiilor

psihomotorii. Spre vârsta de trei sau patru ani apar semnele

epilepsiei.

REUMATISM. Orice afecţiune dureroasă, acută sau -

de cele mai multe ori - cronică, care stânjeneşte buna

funcţionare a aparatului locomotor.

DIFERITE TIPURI DE REUMATISM. în exprimarea

curentă, dar şi în limbajul medical, acest termen acoperă

boli foarte diverse. Reumatismele pot fi împărţite în 6 grupe

principale:

• Reumatismele infecţioase sunt cauzate de prezenţa unui

germene în articulaţie: artrita gonococică sau artrita

tuberculoasă, de exemplu.

^Reumatismele inflamatorii se observă, în general, în cadrul

bolilor de sistem ca reumatismul articular acut, poliartrita

reumatoidă, spondilartropatia, artrita psoriazică, lupusul

eritematos diseminat, pseudopoliartrita rizomelică, sindromul

lui Schbnlein-Henoch, angeitele.

• Reumatismele microcristaline sunt cauzate de prezenţa

cristalelor în articulaţie sau în tendoane: gută, condrocalcinoză

articulară, boala calcificărilor tendinoase.

• Reumatismele degenerative sunt provocate fie de degenerescenta

şi uzura unei articulaţii (artroza membrelor), fie

unor cauze mecanice (de exemplu un efort exagerat pentru

a ridica o greutate, în caz de hernie discală), fie unei

combinaţii a acestor factori (sindromul de îngustare a

canalului carpian).

U Atingerile inflamatoriiperiarticulare cele mai frecvente

sunt tendinitele, bursitele şi periartritele.

% Afecţiunile hematologice sau tumorale care se exprimă

prin dureri ale aparatului locomotor sunt reprezentate, în

principal, prin mielomul multiplu şi prin metastazele canceroase

osoase. ~> CALCIFICĂRILOR TENDINOASE (boală a),

CANALULUI RAHIDIAN (sindrom de îngustare a), CONDROCALCINOZĂ

ARTICULARĂ, GUTĂ, HERNIE DISCALĂ, PERIARTRITĂ,

POLIARTRITA REUMATOIDĂ, SPONDILOARTROPATIE.

REUMATISM ARTICULAR ACUT. Boală infla

matorie provocată de acţiunea toxinelor unui streptococ,

care provoacă o infiamaţie a articulaţiilor mari şi a inimii.

SINONIM: boala lui Bouillaud.

Reumatismul articular acut (R.A.A.) se observă la copiii

între 4 şi 15 ani. El survine întotdeauna după o angină cu

streptococ de grup A, netratată cu antibiotice, şi este încă

frecvent în unele ţări în curs de dezvoltare. Virulenţa

germenelui nu este responsabilă de leziunile ce survin în

cursul bolii, în care nu a fost găsit vreodată; se incriminează

un proces autoimun.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Reumatismul articular acut

survine la 2 până la 3 săptămâni după apariţia unei angine

de cele mai multe ori nediagnosticată şi, în consecinţă,

netratată. El se traduce printr-o poliartrita (reumatism care

atinge mai multe articulaţii) şi printr-o febră ridicată.

Articulaţiile atinse sunt cele mari (genunchi, coate); ele sunt

calde, dureroase şi mărite în volum. Aceste artrite sunt

caracterizate prin aspectul lor trecător şi schimbător; ele

regresează fără a lăsa sechele. Semnele cutanate ca maculopapulele

(pete uşor înălţate) sau nodozităţile lui Meynet

(noduli subcutanaţi care apar în zona articulaţiilor atinse)

sunt posibile, dar rare. O atingere cardiacă, denumită cardită

reumatismală, survine în 75% din cazuri în cursul primei

săptămâni. Aceasta ia forma unei inflamaţii a pericardului,

miocardului şi endocardului (valve). Această infiamaţie

poate antrena formarea de ţesut cicatriceal, responsabilă

după multă vreme de o stenoză sau de o insuficienţă valvulară,

mitrală sau, mai rar, aortică.

COMPLICAŢII. Acestea pot surveni la mult timp după

instalarea bolii. Bolnavul poate prezenta atunci o debilitate

hemodinamică cu insuficienţă cardiacă. Uneori se asistă la

migrarea germenilor, cu ocazia unei infecţii, pe valvulele

inimii (deoarece acestea au fost lezate), ceea ce antrenează

o endocardită, şi uneori reluarea puseului reumatismal.

Formele actuale ale bolii se manifestă mai ales prin

artrite localizate la o singură articulaţie sau prin inflamaţii

izolate ale inimii.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul necesită

repaus la pat, o antibioterapie prelungită şi o corticoterapie.

Prevenirea recidivelor se realizează prin administrarea de

antibiotice Ia intervale regulate (o injecţie pe lună) timp de

cel puţin 5 ani.

Prevenirea reumatismului articular acut constă în

administrarea de antibiotice oricărui subiect tânăr care are

o angină eritematoasă.

REUMATISM PSORIAZIC 524

REUMATISM PSORIAZIC. - ARTRITĂ

REUMATOLOGIE. Disciplină consacrată bolilor

reumatismale şi osteoarticulare.

REVENIRE A CICLULUI. Apariţia primelor scurgeri

menstruale după naştere,

Acest lucru se întâmplă, în general, într-un interval de

una-două luni la femeile care nu alăptează şi de una-trei

luni la cele care alăptează. Totuşi, se observă şi intervale

mai lungi la unele femei (până la 4-5 luni fără flux

menstrual).

Un ciclu ovulator poate preceda apariţia scurgerilor

menstruale, chiar şi în cazul femeilor care alăptează. Astfel,

ovulaţia se produce uneori în a 25-a zi după naştere. De

aceea, este necesar să se ia precauţii contraceptive începând

din acest moment: luarea de estroprogestative începând din

a 15-a zi, utilizarea de prezervative masculine, punerea unui

sterilet nefiind recomandată decât după revenirea fluxului

menstrual.

REYE (sindrom al lui). Boală caracterizată printr-o atingere

cerebrală neinflamatorie şi o atingere hepatică ce

survine în continuarea unui episod viral acut.

Sindromul lui Reye afectează îndeosebi copiii, de cele

mai multe ori spre vârsta de 3 ani.

CAUZE. Cauzele acestui sindspm sunt încă necunoscute.

Totuşi, maj multe studii realizate în Statele Unite au pus

în evidenţă o legătură între luarea de aspirină şi apariţia

acestui sindrom la copiii care au avut o boală virală (gripă,

infecţie respiratorie, varicelă).

SIMPTOME ŞI SEMNE. La început, semnele (febră, deprimare)

pot fi confundate cu cele ale bolii virale iniţiale. După

câteva zile de latenţă, apar brusc vărsături frecvente şi abundente

după care vin tulburări de comportament (somnolenţă,

apatie, iritabilitate), tulburări ale tonusului sau ale conştientei,

putând merge până la comă. Sunt frecvente

convulsiile.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul bolii în

formele ei grave necesită o spitalizare într-un serviciu de

reanimare. Prevenirea constă, îndeosebi în SUA şi Marea

Britanie, prin punerea în gardă la prescrierea aspirinei ca

medicament antipiretic la copii sau chiar prin suprimarea

acestei prescripţii. în alte ţări, ca Franţa, în care sindromul

lui Reye este foarte rar, administrarea acestui medicament

este menţinută cu excepţia, ca o măsură de prudenţă,

tratamentului copiilor care au avut de curând varicelă.

REZISTENŢA LA MEDICAMENTELE ANTIINFECTIOASE.

Capacitate pe care o posedă un agent

infecţios patogen (bacterie, virus, parazit) de a se opune

acţiunii unui medicament (antibiotic, antiviral sau antiparazitar).

Prin definiţie, o suşă bacteriană se numeşte rezistentă

la un antibiotic dacă o concentraţie minimă din acest

antibiotic - capabilă să inhibe creşterea bacteriei - este mai

mare decât concentraţiile obţinute în serul unui bolnav tratat

cu doze standard de acest antibiotic.

Mecanismele de rezistenţă la medicamente sunt variate

şi pot coexista în acelaşi germene suprapunându-şi efectele:

secreţia unei enzime care inactivează medicamentul, absenţa

sau modificarea ţintei asupra căreia acţionează medicamentul,

absenţa sau modificarea pătrunderii medicamentului

în agentul infecţios.

REZONANŢA MAGNETICĂ NUCLEARĂ. * IMA

GERIA PRIN REZONANŢĂ MAGNETICĂ.

REZORBTIE sau RESORBŢIE DENTARĂ. Dispariţia

treptată, fiziologică sau patologică, a coroanei şi/sau

a rădăcinii unui dinte.

Resorbţia coroanei unui dinte. Aceasta este realizată

de carie, atingerea evolutivă a constituenţilor duri ai dintelui

(smalţ şi dentină).

Resorbţia rădăcinii unui dinte. Atunci când afectează

rădăcina unui dinte de lapte, resorbţia este un fenomen

fiziologic care duce la dispariţia acesteia şi înlocuirea cu

un dinte definitiv. Atunci când atinge rădăcina unui dinte

definitiv, este un fenomen patologic consecutiv unui şoc

violent sau unei carii netratate. Diagnosticul se face pe baza

radiografiei, care arată lacunele ce dezvăluie zonele în care

rădăcina dintelui se resoarbe. Când aceste lacune se întind

din aproape în aproape, este necesar, în general, ca dintele

să fie scos. La un stadiu mai puţin avansat, încă se mai poate

opri procesul de resorbţie devitalizând dintele şi, apoi

introducând în canalele radiculare hidroxid de calciu pe o

durată de 6 luni până la un an; în continuare, după scoaterea

acestei substanţe, se obturează definitiv dintele.

Rh (factor). ->• RHESUS (sistem).

RHESUS (sistem). Sistem de grupuri sangvine compus

din diferite antigene.

Sistemul Rhesus este, împreună cu sistemul ABO,

principalul sistem al grupurilor sangvine.

Antigenele aparţinând sistemului Rhesus, denumite

uneori în mod greşit „factori Rhesus", sunt numeroase dar,

în practică doar 5 dintre ele sunt realmente importante

(susceptibile să antreneze formarea de anticorpi atunci când

sunt transfuzate unui subiect care nu posedă antigenul în

cauză): antigenele D, C, c, E şi e.

Subiecţii care posedă antigenul D se numesc Rhesus pozitivi,

cei care nu-1 posedă sunt numiţi Rhesus negativi. Anumite

persoane prezintă o formă atenuată a antigenuiui D,

numită D slab. în plus, globulele roşii sunt purtătoare ale

r 525 RID

antigenelor C, E, c, şi e, asociate în mod diferit după legi

stabilite: orice globul roşu care nu este purtător al antigenului

C este inevitabil purtător al antigenului c şi reciproc.

La fel se întâmplă şi cu antigenele E şi e. în schimb, nu

există un antigen d: un individ care nu este purtător al

antigenului D nu poartă nimic în loc.

FORMAREA ANTICORPILOR. în anumite împrejurări,

corpul omenesc fabrică anticorpi îndreptaţi împotriva

antigenelor sistemului Rhesus.

• în cursul unei transfuzii, anticorpii apar în două cazuri.

Fie când un subiect cu sânge Rh pozitiv donează sânge unui

subiect cu Rh negativ, de exemplu în situaţie de urgenţă

sau de penurie: în acest caz, anticorpul în cauză este

îndreptat împotriva antigenului D. Fie, şi acesta este cazul

cel mai curent, ca urmare a unei transfuzii de sânge nu

perfect compatibil cu celelalte antigene ale sistemului

Rhesus. Anticorpii sunt atunci îndreptaţi împotriva altor

antigene: E, c, e sau C. Formarea de anticorpi nu antrenează

nici un simptom deosebit, dar o a doua transfuzie de sânge

de acelaşi tip poate provoca pacientului un accident

transfuzional de gravitate variabilă (febră, frisoane, stare

de şoc, icter etc).

• în cursul unei sarcini, fătul poate purta antigene ale

sistemului Rhesus diferite de cele ale mamei sale. Se întâmplă

atunci, în anumite împrejurări (traumatism, hemoragie

etc.) ca aceasta să producă anticorpi (anticorpi anti-Rhesus)

îndreptaţi împotriva antigenelor (antigene Rhesus) copilului

pe care-1 poartă, care distrug globulele roşii ale acestuia.

Acest fenomen stă la originea bolii hemolitice a nou-născutului,

care nu afectează primul copil (această imunizare nu

survine decât la sfârşitul perioadei de sarcină), dar poate

afecta copiii următori dacă aceştia sunt purtători ai aceloraşi

antigene. -• INCOMPATIBILITATE RHESUS, INCOMPATIBILITATE

TRANSFUZIONALĂ.

RIBOFLAVINĂ. - VITAMINĂ B2

RIBOZOM. Mică formaţiune sferică bogată în A.R.N.,

care constituie un element esenţial al citoplasmei celulei.

RICHTER (Sindrom al lui). Afecţiune caracterizată prin

apariţia unui limfom ne-hodgkinian (tumoră malignă a

ganglionilor limfatici) de tip „cu celule mari imunoblastice"

în cursul unei leucemii limfoide cronice sau ai unei boli a

lui Waldenstrom.

CAUZE. Sindromul lui Richter este o complicaţie rară a

leucemiei limfoide cronice şi a bolii lui Waldenstrom.

Aceste două boli rezultă, şi una şi alta, dintr-o proliferare

lentă a celulelor-suşe din care provin limfocitele, globulele

albe specializate în anumite mecanisme ale apărării

imunitare.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Sindromul lui Richter se manifestă

adesea prin apariţia unei febre mari, creşterea

dimensiunilor ganglionilor limfatici şi prin creşterea nivelului

unei enzime sangvine, lacticodehidrogenaza, care este

atunci secretată în exces.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Proliferarea celulară fiind

mai rapidă în sindromul lui Richter decât cea din cadrul

celor două boli în cursul cărora survine acest sindrom,

tratamentul este şi el mai intensiv. Este vorba de o polichimioterapie,

adică de o asociere a mai multor medicamente

inhibitoare ale multiplicării celulare (anticanceroase).

RICKETTSIA. Gen bacterian ce cuprinde bacili

foarte mici, Gram negativi, a căror reproducere necesită o

celulă-gazdă în interiorul căreia se multiplică, bacterii

responsabile de bolile infecţioase denumite rickettsioze.

RICKETTSIOZĂ. Boală infecţioasă, provocată de o

bacterie din genul Rickettsia, bacterie denumită rickettsie.

Rickettsiile trăiesc ca paraziţi ai anumitor insecte şi

arahnide (păduchi, pureci, căpuşe, acarieni) şi sunt transmise

omului prin intermediul salivei (înţepătură, muşcătură)

sau al excreţiilor unui animal vector, specific fiecărei specii,

în majoritate, rickettsiozele sunt localizate geografic şi apar

sub forma unor cazuri izolate; unele (îndeosebi tifosul

exantematic) pot afecta colectivităţi mari. Rickettsiozele

sunt boli cu evoluţie adesea gravă, putând antrena decesul

în absenţa tratamentului.

SIMPTOME ŞI TRATAMENT. Rickettsiozele se caracterizează,

în general, prin debutul lor brutal şi printr-o febră

mare asociată cu dureri de cap şi cu o stare de prostraţie.

Survine rapid o erupţie cutanată caracteristică asociată cu

o înroşire a pielii (leziunile sunt maculopapuloase Ipete

plane, semănând cu cele de rujeolă|, care sunt o expresie

a vascularitei (inflamaţie a vaselor sangvine). Febra durează

de la câteva zile la câteva săptămâni. în absenţa tratamentului,

o rickettsioză poate evolua spre o septicemie, o

insuficienţă cardiacă sau renală, sau spre o pneumonie.

Aceste afecţiuni sunt tratate prin antibioterapie.

Prognosticul este foarte bun dacă tratamentul este administrat

destul de precoce. Prevenirea constă în distrugerea

păduchilor şi căpuşelor.

RID. Crevasă cutanată.

DIFERITE TIPURI DE RIDURI. Există două tipuri de

riduri.

• Ridurile de expresie apar foarte devreme. Ele sunt legate

de activitatea muşchilor mimici prinşi de piele (muşchi cu

cel puţin o inserţie pe piele).

• Ridurile de îmbătrânire care apar după 50 ani.

CAUZE. Un rid este provocat de ruperea fibrelor elastice

ale dermului şi de o atingere a restului de ţesut conjunctiv

sub influenţa îmbătrânirii, a slăbirii sau a încreţirii expresive

a pielii. El poate să se accentueze sub influenţa soarelui,

a vântului şi a tutunului.

RIFTULUI 526

TRATAMENT. Există diferite tratamente pentru riduri.

• O dermubraziune se efectuează cu ajutorul unui disc

abraziv sau al unui glaspapir foarte fin, care permite atenuarea

reliefurilor de o parte şi de alta a ridurilor.

• Un liftina poate face să dispară ridurile, mai ales cele de

pe frunte, prin „întinderea" cutelor formate de structurile

cutanate lăsate.

• Un peeling este realizat cu ajutorul unor substanţe ca

zăpada carbonică, azotul lichid, rezorcina, acidul tricloracetic,

fenolul sau acidul glicocolic.

• O ridicare a ridulelor (riduri mici) se face fie cu ajutorul

incluziilor în profunzime a unor fragmente dermice, scoase

de cele mai multe ori din partea superioară şi interioară a

coapsei (plică inghinală), fie cu ajutorul colagenului injectabil

destinat să ridice ridulele. Injecţiile cu silicon sunt mai

rar întrebuinţate din cauza riscului de migrare a siliconului,

care, sub efectul gravităţii, se acumulează frecvent la

marginea buzei pe care o îngroaşă. Pomezile cu penetrare

transcutanată sunt actualmente în curs de experimentare.

PREVENIRE. Numărul şi amplitudinea ridurilor cresc cu

vârsta. Evoluţia ridurilor este însoţită de subţierea epidermului

şi de fracţionarea fibrelor elastice ale dermului. Doar

o excelentă igienă a vieţii poate întârzia apariţia ridurilor.

-+ DERMABRAZIUNE, LIFTING, PEELING.

RIFTULUI (febră din valea). Boală infecţioasă, de

origine virală, provocată de un virus din familia arbovirusurilor,

care face ravagii în Africa Orientală şi în Egipt.

R.M.N. -> REZONANŢĂ MAGNETICĂ NUCLEARĂ.

RINICHI. Organ care elaborează urina.

Rinichii, în număr de doi, sunt amplasaţi în fosele

lombare Ia înălţimea primelor vertebre lombare şi a ultimelor

două coaste - sub ficat pentru rinichiul drept, lângă

splină pentru rinichiul stâng -, în spatele cavităţii peritoneale.

FIZIOLOGIE. Principalele funcţii ale rinichiului sunt:

-elaborarea urinei pornind de la sânge,ceea ce permite

eliminarea deşeurilor şi menţinerea constantă a mediului

interior al corpului (echilibrul acidobazic al sângelui);

- secreţia eritropoietinei, un hormon care permite

maturarea globulelor roşii din măduva osoasă;

- secreţia reninei, o cnzimă care serveşte la reglarea

presiunii arteriale;

- transformarea vitaminei D în forma ei activă.

Un singur rinichi, cu condiţia să fie sănătos, este suficient

pentru a asigura funcţia renală, ceea ce explică faptul

că subiecţii care au suferit o nefrectomie (ablaţia unui

rinichi) pot duce o viaţă normală.

PATOLOGIE. Rinichii pot constitui sediul malformaţiilor

(malrotaţie renală, duplicitate renală, hidronefroză congenitală,

rinichi în potcoavă), precum şi al numeroaselor

afecţiuni: boli ale parenchimului renal (glomerulonefrită,

periarterită nodoasă), litiază, infecţii (pielonefrită, tuberculoză),

tumori benigne (chist, boală polichistică a rinichilor)

sau maligne (adenocarcinom, nefroblastom). Oprirea

funcţionării ambilor rinichi provoacă o insuficienţă renală

acută sau cronică ce poate necesita o dializă.

RINICHI ARTIFICIAL. Aparat care, în locul rinichilor,

epurează sângele de deşeurile sale, în caz de insuficienţă

renală. -> HEMODIALIZĂ.

RINICHI ÎN POTCOAVĂ. Malformaţie caracterizată

printr-o fuziune a celor doi rinichi.

Această anomalie, atunci când este izolată, nu are consecinţe

patologice şi nu necesită un tratament.

RINICHIULUI (cancer al). Tumoră malignă a rinichiului

dezvoltată plecând de la ţesutul renal. SINONIME:

adenocarcinom a! rinichiului, hipernefrom, nefrocarcinom,

nefroepiieliom.

Cancerul rinichiului survine la adult.de cele mai multe

ori după vârsta de 50 ani.

S1MPTOME ŞI SEMNE. Cancerul rinichiului se dezvăluie

prin prezenţa sângelui în urină, uneori printr-o durere a

rinichiului atins de tumoră. Mai rar, el se traduce printr-o

oboseală cu pierdere în greutate, o febră şi/sau o poliglobulie

(exces de globule roşii).

Evoluţia este uneori foarte lentă, chiar în caz de metastaze.

Acestea sunt,în general, osoase, venoase, pulmonare

sau hepatice.

TRATAMENT. în absenţa metastazelor, cel mai bun tratament

al cancerului de rinichi este nefrectomia lărgită (ablaţia

rinichiului, a lojei sale şi a ganglionilor limfatici adiacenţi).

Metastazele pot necesita un tratament specific: ablaţia

chirurgicală dacă metastaza este unică; imunoterapia,

asociată sau nu cu o chimioterapie, în caz contrar.

Prognosticul cancerului de rinichi, atunci când este tratat

înainte de apariţia metastazelor, este de obicei favorabil.

Totuşi, este necesară o supraveghere regulată a bolnavilor.

RINICHIULUI (chist al). Cavitate patologică situată în

rinichi, de consistenţă fluidă, limitată printr-un perete care

îi este propriu.

Chisturile pot să fie observate în cadrul unei boli genetice,

ca boala polichistică a rinichilor sau nefronoftizia, sau

poate surveni de manieră izolată: denumite atunci chisturi

simple, ele pot fi unice sau multiple, iar mecanismul lor

de apariţie este necunoscut.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Chisturile rinichilor pot să nu se

traducă prin nici un simptom sau, atunci când sunt foarte

voluminoase, pot provoca dureri lombare. Atunci când intră

în cadrul unei boli genetice, chisturile sunt foarte numeroase,

cresc treptat în volum şi distrug ţesutul renal provocând

o insuficienţă renală cronică.

527 RINOFIBROSCOPIE

TRATAMENT. Chisturile simple nu necesită nici un tratament

decât în caz că sunt deosebit de voluminoase; în acest

ultim caz, se poate proceda fie la ablaţia chirurgicală a

chistului, fie la puncţionarea lui pe cale transcutanată pentru

a-1 goli (dar recidivele sunt atunci frecvente).

RINITA. Inflamaţie a mucoasei foselor nazale.

Există două forme de rinită: rinita acută, denumită în

mod obişnuit coriză, şi rinita cronică, care cuprinde rinita

nealergică şi rinita alergică.

Rinita acută. Este vorba de o inflamaţie infecţioasă a

foselor nazale ce survine în epidemii.

CAUZE ŞI SIMPTOME. Este o boală, în general, virală

într-un prim moment, dar se complică adesea cu o infecţie

bacteriană. După o incubaţie de câteva zile, nasul începe

să curgă. Scurgerea este limpede şi fluidă: în caz de complicaţie

(suprainfecţie), scurgerea devine groasă şi galbenă.

Arunci nasul se înfundă; persoana strănută şi simte o senzaţie

de arsură în fosele nazale.

TRATAMENT. Nu există un tratament care să permită

oprirea evoluţiei bolii; aceasta se vindecă de cele mai multe

ori spontan în câteva zile. Tratamentul nu serveşte decât

la calmarea simptomelor şi rămâne adesea local: spălaturi

ale foselor nazale cu ser fiziologic, pulverizări de vasoconstrictoare

(medicamente care îngustează vasele sangvine

ale mucoasei) în nas.

Rinita cronică. Este vorba de o inflamaţie recidivantă sau

mai mult ori mai puţin permanentă a foselor nazale.

Originea sa poate fi alergică sau nu.

URinila cronica nealergica nu are o cauză bine definită.

Ea este favorizată de diverşi factori: fragilizarca mucoasei

prin rinite acute cu repetiţie, tabagism, expunere la poluare

aeriană, abuz de medicamente locale vasoconstrictoare.

Printre diferitele varietăţi, se deosebesc rinitele atrofice,

încă frecvente în ţările în curs de dezvoltare şi în particular

în Africa de Nord: unele sunt consecutive unei alte boli

(sifilis, tuberculoză, sindromul lui Gougerot-Sjogren), altele

nu, ca ozena (rinita atrofică primitivă) caracterizată prin

apariţia unor cruste şi percepţia de către bolnav a unui miros

fetid.

Tratamentul rinitelor cronice nealergice este dificil. El

cuprinde luarea de medicamente locale, alese cu grijă în

funcţie de varietatea rinitei - în anumite cazuri, vasoconstrictoarele

sunt contraindicate -, aplicaţii de substanţe

pe mucoasă de către medicul specialist şi cure termale.

MRinila cronică alergica se manifestă prin scurgere nazală,

printr-o obstrucţie nazală şi ropote de strănuturi care survin

în crize.

Se deosebesc rinitele sezoniere - între care o varietate

o constituie coriza spasmodică sau febra fânului -, care se

produc în fiecare an la aceeaşi dată şi sunt cauzate de

polenuri, rinitele peranuale (influenţa anotimpului fiind nulă

sau puţin marcată), provocate de acarieni şi de praful de casă

sau de fanere (peri, pene etc.) ale animalelor domestice.

Diagnosticul poate fi confirmat prin dozările de anticorpi

sangvini şi prin teste cutanate denumite epidermoteste.

Tratamentul constă, dacă este posibil, în suprimarea oricărui

contact cu alergenul, în luarea de medicamente antihistaminice

pe cale orală şi uneori în desensibilizarea la

alergenul respectiv.

RINNE (probă a lui). Test auditiv care permite evaluarea

gradului de afectare a urechii medii sau interne prin compararea

auzului pe calea osoasă cu auzul pe calea aeriană.

Acest test face parte din acumetrie, ansamblu de examene

care permit testarea auzului unui subiect fără a utiliza

un material sofisticat; el este realizabil în cursul unei

consultaţii.

DESFĂŞURARE. Medicul pune în vibraţie un diapazon

la câţiva centimetri de urechea pacientului cu scopul de a-1

face să aprecieze transmisia sunetelor pe cale aeriană, apoi

pune diapazonul pe osul mastoid al pacientului cu scopul

de a testa transmisia osoasă şi întreabă de fiecare dată

bolnavul dacă percepe sunetul.

REZULTATE. în stare normală, proba se numeşte pozitivă.

Transmisia aeriană este mai lungă decât transmisia osoasă:

subiectul nu mai percepe sunetul diapazonului pus pe craniu,

în timp ce el îl mai aude încă atunci când diapazonul se

află în faţa conductului auditiv.

RINOFARINGITĂ. Inflamaţie a părţii superioare a

faringelui.

Este o boală care afectează mai ales copilul mic, de

vârste între 6 luni şi 4 ani. O rinofaringită este adesea de

origine virală şi se manifestă printr-o rinoree (scurgere

nazală) purulentă, o obstrucţie nazală şi o febră în jur de

38,5"C. Evoluţia este în mod obişnuit favorabilă într-o

săptămână. Totuşi, o rinofaringită poate avea complicaţii:

otită, laringită, bronşită.

Tratamentul este cel al simptomelor şi cuprinde îngrijiri

locale ca instilaţii nazale cu ser fiziologic şi un medicament

împotriva febrei (paracetamol, aspirină). în caz de recidive

prea frecvente, medicul poate propune o adenoidcctomie

(ablaţia chirurgicală a vegetaţiilor),deoarece vegetaţiile pot

constitui un focar de infecţie cronică.

RINOFIBROSCOPIE. Examen al foselor nazale, faringelui

şi laringelui cu ajutorul unui fibroscop.

INDICAŢII. Rinofibroscopia este indicată în unele afecţiuni

ale foselor nazale atunci când nu sunt permise alte metode

pentru stabilirea unui diagnostic. Ea este realizată, atât

pentru copii, cât şi pentru adulţi în cadrul unei consultaţii

ambulatorii.

DESFĂŞURARE. Medicul introduce în nara pacientului

aşezat în faţa lui un fibroscop nazal (un tub scurt dotat cu

RINOFIMĂ 528

un sistem optic şi fibre de sticlă care constituie tubul de

iluminare) pe care îl face să înainteze în fosele nazale. Acest

examen nu durează decât câteva minute. Atunci când

fibroscopul atinge peretele posterior al cavumului (nazofaringe)

pacientul poate resimţi o senzaţie dureroasă, însoţită

de greţuri care dispar rapid.

RINOFIMĂ. Afecţiune dermatologică a nasului, caracteristică

pentru rozacee (acnee care se traduce prin dilatarea

micilor vase cutanate şi formarea de papulopustule pe faţă).

SIMPTOME ŞI SEMNE. O rinofimă se traduce printr-o

hipertrofiere a nasului, uneori de amploare, neregulată şi

deformantă. Ea poate, de asemenea, să antreneze o îngroşare

a pielii, asociată cu o dilatare a porilor, care conţin

sebum (rinofimă sebacee), sau poate provoca o coloraţie

roşie-violacee a pielii, care este parcursă de mici vase

sangvine (rinofimă vasculară).

TRATAMENT. Este cel al rozaceei (antiseptice locale,

anbioterapie locală şi/sau generală). O rinofimă de amploare

poate necesita, de altfel, o intervenţie de chirurgie estetică

(ablaţia de ţesuturi moi practicată cu bisturiul sau cu laserul

cu dioxid de carbon).

RINOLALIE DESCHISĂ. • NAZALIZARE

RINOLALIE ÎNCHISĂ. - NAZALIZARE

RINOPLASTIE. Operaţie chirurgicală constând în modificarea

formei nasului.

O rinoplastie se poate face în acelaşi timp cu o septoplastie

(operaţie a septului nazal) sau cu o genioplastie

(remodelarea bărbiei). Asocierea unei genioplastii cu o

rinoplastie constituie o profiloplastie.

PREGĂTIRE. Un bilanţ psihologic (chiar psihiatric) este

esenţial înainte de a proceda la o operaţie a nasului în scop

estetic. Operaţia trebuie să fie hotărâtă cu prudenţă, deoarece

ea modifică aspectul feţei într-un mod greu de imaginat

înainte de operaţie, de unde rezultă utilitatea fotografiilor

şi videosintezelor, care ajută să se prevadă rezultatele.

DESFĂŞURARE. Durata spitalizării este de 48 ore. Intervenţia

se face sub anestezie generală, bolnavul fiind intubat.

Operaţia este realizată prin nări. Chirurgul procedează, după

caz, la suprimarea bosei nazale, la apropierea oaselor, la

subţierea vârfului nasului.de exemplu. Mucoasa este ajustată

la sfârşitul intervenţiei. La sfârşitul operaţiei, sunt plasate

meşe speciale în interiorul nasului pentru a tampona

plaga. Ele rămân pe loc timp de 4 zile. în anumite cazuri,

sunt utilizate tuburi de silicon pentru a menţine septul nazal

în locul său, pentru a evita ca nările să se închidă şi pentru

a facilita respiraţia. Un gips sau o atelă exterioară se pun

apoi pentru o durată de zece zile.

EVOLUŢIE. După retragerea gipsului sau atelei este vizibil

un edem postoperator. Nasul operat rămâne sensibil pe o

perioadă de 21 zile şi ia aspectul său natural după 2 luni,

dar aspectul său definitiv nu se stabileşte decât după un an.

COMPLICAŢII. Mai puţin de 1% din operaţiile efectuate

dau loc unor complicaţii: nas coroiat (proeminarea părţii

joase a nasului); nas prea scurt provocat de o ablaţie prea

mare a ţesutului osos; deviaţie reziduală a nasului; obstrucţie

a nasului, deranjantă pentru respiraţie, prin sinechii

mucoase (aderenţe ale septului nazal cu un cornet [lamelă

osoasă a scheletului foselor nazalei) sau printr-o hipertrofie

a cornetelor. Defectele sunt reperabile la aproximativ două

luni după operaţie, dar o nouă intervenţie nu poate avea loc

decât după un anumit interval de timp (de la 6 luni la un

an), adică la încheierea procesului de cicatrizare.

RINOPOIEZĂ. Operaţie de chirurgie reparatorie care

constă în refacerea în totalitate a nasului.

INDICAŢII. O rinopoieză se practică de cele mai multe ori

în urma unui traumatism, a unei arsuri, a unei muşcături,

a unei degeraturi sau a unei mutilări, atunci când nasul este

distrus, amputat parţial sau total.

RINOREE. Scurgere de lichid provenind din fosele nazale

sau din sinusuri.

Lichidul poate fi limpede şi fluid, dar tot aşa de bine

poate fi mucos sau purulent, făcut din secreţii mai groase,

gălbui sau verzui.

DIFERITE TIPURI DE RINOREE. Se deosebesc două

tipuri de rinoree: rinoreea anterioară şi rinoreea posterioară.

• Rinoreea anterioara se caracterizează printr-o scurgere

spre nări, făcând necesară suflarea nasului.

• Rinoreea posterioară se recunoaşte printr-o scurgere care

merge în spatele foselor nazale. în acest caz, lichidul este

fie înghiţit, fie expectorat. în cazul în care lichidul este

înghiţit, prezenţa acestuia nu este sesizată întotdeauna, dar

medicul poate vedea scurgerea dacă examinează fundul

gâtlejului.

CAUZE ŞI TRATAMENT. O rinoree este adesea de origine

infecţioasă. Ea apare în cursul unei rinite (inflamaţie a

foselor nazale) sau al unei sinuzite (inflamaţie a sinusurilor).

Alte semne şi tratamentul depind de varietatea exactă a

afecţiunii.

RINOSCOPIE. Examen al foselor nazale şi al faringelui,

realizat cu ajutorul instrumentelor.

Rinoscopia se practică în cursul unei atingeri a foselor

nazale şi a sinusurilor (rinită, sinuzită, polipoză nazosinusiană

etc.) după două metode: rinoscopia anterioară şi

rinoscopia posterioară.

• Rinoscopia anterioara constă în plasarea succesivă în

fiecare nară a unui specul în formă de con scobit, format

adesea din două valve depărtabile cu ajutorul unui şurub,

care permite să se observe partea anterioară a foselor nazale.