509 Radioterapie

în cursul unei sarcini precedente. Radiopelvimetria permite de a administra cât mai devreme posibil iod neutru, care

să se stabilească dacă naşterea aşteptată se va putea face saturează tiroida şi împedică iodul radioactiv să se fixeze

fără riscuri pe căi naturale sau dacă trebuie să fie prevăzută în ea.

TEHNICĂ ŞI DESFĂŞURARE. Acest examen utilizează

radiaţii X şi se practică fie în modalitatea de radiologie

convenţională, fie cu ajutorul unui scaner cu radiaţii X. în

radiologia convenţională, examenul se realizează cât mai

târziu posibil, în luna a 8-a sau a 9-a de sarcină, fără

pregătire. Examenul durează zece minute. Vezica trebuie

să fie goală.

Pentru a evita o iradiere mai mare a fătului, radiologul

limitează numărul clişeelor la trei, într-o poziţie semişezândă,

un altul în picioare şi perfect din profil, ultimul

în poziţie culcată şi localizat pe spinele sciatice, urmărind

să se focalizeze la maximum radiaţiile X pe acestea din

urmă.

In cazul tomodensitometriei (scaner, cu radiaţii X),

pacienta este alungită pe spate, cu braţele în spatele capului.

Sunt realizate două clişee (faţă şi profil) după o tehnică de

numerizaţie şi completate cu una sau două secţiuni

scanografice efectuate în planul axial. Măsurătorile reale

se efectuează direct pe ecranul de comandă al scanerului.

RADIOPROTECŢIE. Protecţia persoanelor, bunurilor

I şi mediului faţă de radiaţiile ionizante.

I DIFERITE TIPURI DE RADIOPROTECŢIE

I WNormele legislative si regulamentare sunt stabilite la scară

I naţională şi internaţională pentru a proteja persoanele faţă

1 de radiaţii. Aceste norme sunt în legătură îndeosebi cu

I radiaţiile ionizante, cu instalaţiile (localuri, perimetre inter-

I lise), cu transportul substanţelor radioactive, cu limitarea

I iradierii populaţiei în ansamblul ci şi cu supravegherea

I persoanelor expuse profesional. Pot surveni leziuni atunci

I când doza totală de radiaţie pentru o expunere depăşeşte

I pragul de 1 sievert.

I MEvitarea expunerii constituie cea mai bună protecţie. în

I afara radiaţiei naturale, de origine telurică, solară şi cosmică

I fi de riscurile de iradiere legate de instalaţiile şi de expe-

• rimentele nucleare civile şi militare, există o iradiere legată

I de utilizarea medicală a radiaţiilor ionizante. în acest

K domeniu, măsurile de radioprotecţie constau în controlul

B aptului că instalaţiile şi localurile sunt conforme cu normele

I în vigoare şi în reducerea numărului de examene radiologicc

• inutile sau puţin utile. Alte măsuri, de ordin incitativ, sunt

K destinate să orienteze prescripţia de examene care limitează

• iradierea sau permit evitarea ei (scanerul cu radiaţii X mai

• curând decât tomografia, de exemplu, sau încadrarea părţii

• Ac corp expuse).

• 'PREVENIRE. în caz de accident nuclear sau de expunere

• ih gaze conţinând izotopi radioactivi, cea mai bună

• prevenire faţă de riscul de captare a iodului radioactiv este

SUPRAVEGHERE. Persoanele expuse accidenta] sau

profesional unei iradieri excesive trebuie să fie îndepărtate

fără întârziere, mai mulţi ani, de locul de expunere la

iradieri. Dacă există contaminare, se întreprind măsurile de

decontaminare în blocul medical prevăzut în acest scop.

Apoi este practicat, chiar imediat un examen clinic şi

biologic, care este repetat după o perioadă scurtă şi apoi

după una mai lungă.

RADIOSCOPIE. Examen radiologie în care imaginea

produsă de radiaţiile X este proiectată şi observată pe un

ecran fluorescent.

Radioscopia este mult mai puţin iradiantă azi datorită

îmbunătăţirii tehnicilor materialului utilizat. Tehnică modernizată,

radioscopia permite de exemplu, prin utilizarea unui

amplificator de strălucire, să controleze într-un bloc operator

reducerea unei fracturi.

RADIOTERAPIE. Utilizare a radiaţiilor ionizante în

tratamentul anumitor boli, îndeosebi al cancerelor.

Termenul de radioterapie întrebuinţat singur se referă

mai ales la radioterapia externă, denumită încă şi radioterapie

transcutanată sau teleradioterapie, în care sursa

radiaţiilor este exterioară bolnavului şi produce un fascicul

care atinge ţesuturile profunde după ce a traversat pielea

şi ţesuturile superficiale. Radioterapia externă face apel la

două tipuri de radiaţii ionizante: radiaţii electromagnetice

(radiaţii X, radiaţii y) şi radiaţii constituite din particule

elementare infime (electroni, protoni, neutroni). Ea utilizează

două surse de radiaţii: fie radioelemente în sine

(cobalt 60), care sunt adesea izotopi radioactivi ai unei

substanţe; fie aparate (acceleratori de particule) care pun

în mişcare particulele elementare şi trimit spre bolnav ori

aceste particule, ori radiaţia pe care acestea o produc.

INDICAŢII. La doze slabe, radioterapia are un efect

antiinflamator utilizat uneori în tratamentul zonei zoster sau

al keloidelor (cicatricele patologice).

Totuşi, indicaţia principală a radioterapiei este cancerul.

O radioterapie are drept obiectiv furnizarea unei doze suficiente

pentru a trata tumora protejând organele învecinate.

Doza absorbită este exprimată în gray. Radiaţiile ionizante

acţionează distrugând structurile cromozomice responsabile

de diviziunea celulară, ceea ce antrenează moartea celulelor

canceroase. Celulele sănătoase sunt atacate şi ele, dar ele

au o capacitate de restaurare mai mare. Acţiunea anticanceroasă

a radiaţiilor este utilizată în mod izolat sau asociată

cu o altă metodă (chirurgie, chimioterapie). Astfel, radiochimioterapia

(administrarea simultană a radiaţiilor şi a

medicamentelor) este utilizată în caz de carcinom epidermoid

al faringelui, bronhiilor, esofagului şi canalului

RADIOTERAPIE METABOLICĂ 510

anal; radioterapia peroperatorie constă în iradierea unei

tumori profunde (rectală, pancreatică etc.) cu electroni în

cursul unei intervenţii chirurgicale după ce au fost date

deoparte organele învecinate (intestine, rinichi etc).

Radioterapia are numeroase alte aplicaţii: radioterapia

corporală totală este destinată pregătirii unei grefe de

măduvă osoasă pentru a trata anumite forme de leucemie

sau de hematopatii; radioterapia cutanată totală utilizează

electroni de slabă intensitale în tratamentul limfoamclor

cutanate.

DIFERITE TIPURI DE APARATE. Tuburile tradiţionale

care produc radiaţii X de joasă energie nu mai sunt întrebuinţate

decât în tratamentul cancerelor cutanate. Acceleratorii

lineari sunt aparatele cel mai frecvent folosite; ei

produc fie electroni, activi la suprafaţă şi indicaţi în

tratamentul tumorilor superficiale, fie radiaţii X de înaltă

energie, care pătrund în profunzime, sub piele, şi sunt

adaptate tratamentului cancerelor profunde ale toracelui sau

abdomenului. O altă varietate de acceleratori de particule,

ciclotroanele, care produc neutroni sau protoni, este rezervată

unor forme rare de cancer şi cu un tratament foarte

delicat (melanomul ochiului, sarcomul bazei craniului). în

sfârşit, aparatele conţinând cobalt 60, care emite radiaţii y,

tratează ţesuturile profunde, dar nu afectează pielea, fiind

adaptate cancerelor de cap şi de gât, de sân şi ale membrelor.

TEHNICA. Radioterapia modernă presupune un mediu

tehnic costisitor. Un examen prealabil la scaner permite să

se repereze amplasarea organului sau organelor de iradiat.

Este realizată o simulare prin radiografie simplă pentru a

permite o poziţionare bună a fasciculului. Doza de radiaţie

necesară distrugerii celulelor canceroase este calculată prin

dozimetrie. Pentru a creşte eficacitatea radiaţiei fără a leza

ţesuturile sănătoase, este folosită adesea tehnica fasciculelor

convergente; un fascicul iradiază faţa anterioară a părţii

bolnave, al doilea faţa posterioară, al treilea din partea

dreaptă şi ultimul din partea stângă. Fiecare fascicul are o

intensitate prea slabă pentru a putea leza ţesuturile sănătoase

de pe traiectul lui, dar suma intensităţilor celor patru

fascicule are un efect însemnat asupra tumorii. Fasciculele,

rectangulare, pot adopta o formă complexă mulţumită unor

piese de un anumit fel. O altă tehnică, radioterapia prin

minifascicule (iradiere prin multiple minifascicule convergente),

este utilizată în tratamentul malformaţiilor arteriovenoase

sau al tumorilor cerebrale limitate, dar inoperabile.

DESFĂŞURARE. Bolnavul este dezbrăcat, culcat într-o

poziţie care permite iradierea şi ţinut nemişcat. Tratamentul

este nedureros şi nu durează mai mult de câteva minute.

Repere desenate sau tatuate pe piele, permit să se poziţioneze

de fiecare dată aparatele pentru o nouă şedinţă.

Tratamentul cu doze mici este, în general, zilnic sau chiar

de mai multe ori pe zi pentru a-i ameliora eficacitatea în

anumite cancere (de faringe, de laringe). Tratamentul

durează 4-8 săptămâni aproximativ, fără ca spitalizarea să

fie indispensabilă.

EFECTE NEDORITE. Acestea sunt cauzate de atingerea

celulelor sănătoase. Reacţiile precoce sunt reversibile în

câteva săptămâni; radiodermită acută (roşeaţă cutanată,

depilare), radiomucită acută (înroşire a mucoaselor şi dureri

bucale), hipoplazie medulară (distrugere a celulelor sangvine

ale măduvei osoase). Reacţii tardive, care se produc

uneori după mai mulţi ani, sunt mai greu reversibile: radiodermită

cronică (piele fină, uscată, cuperoasă), fibroză

pulmonară (invadare a plămânilor de ţesut fibros), întârziere

a creşterii la copil, apariţia altor cancere, tulburări genitale

(menopauză precoce, sterilitate), anomalii ale gârneţilor mai

mult sau mai puţin transmisibile urmaşilor.

Prevenirea, de eficacitate sigură dar parţială, se bazează

pe precauţiile tehnice: doza de radiaţie şi volumul corporal

iradiat să fie cele mai mici posibile, diminuarea dozelor de

administrat pe şedinţă şi creşterea, în schimb, a numărului

de şedinţe. -> COBALTOTERAPIE, ClIRIETERAPIE, NEUTRONTERAPIE.

PROTONTERAPIE.

RADIOTERAPIE METABOLICĂ. Metodă terapeutică

ce constă în administrarea unui medicament care

conţine un element radioactiv destinat fixării lui într-un ţesut

sau într-un organ care trebuie iradiat selectiv în scop

terapeutic.

Iodul radioactiv (iod 131) este utilizat de vreo cincizeci

de ani în tratamentul bolilor glandei tiroide.

Fosforul 32 este utilizat în tratamentul sindroamelor

mieloproliferative (producere excesivă de celule sangvine

de către măduva osoasă), îndeosebi a poliglobuliei primitive

(boala lui Vaquez). Stronţiul 89, fosfonaţii marcaţi cu

reniu 186 sau cu samariu 153 sunt utilizaţi pentru atenuarea

durerilor din cadrul metastazelor osoase ale cancerelor

de prostată, atunci când hormonoterapia nu mai este eficace.

Ytriul 90, reniul 186 sau erbiul 169 sunt injectaţi sub forma

unor soluţii coloidale în articulaţii cu scopul de a evita

distrugerea lor prin fenomene inflamatorii severe: este vorba

de sinoviorteza radioactivă, utilizată, în principal, în tratamentul

poliartritei reumatoide. în sfârşit, metaiodobenzilguanidina

marcată cu iod 131 este întrebuinţată în

tratamentul paliativ al unor feocromocitoame (tumori ale

glandei medulosuprarenale) de natură malignă, cu metastaze

viscerale sau osoase, precum şi în cel al neuroblastoamelor

inoperabile sau rezistente la chimioterapie.

RADIUS. Os care constituie, împreună cu cubitusul,

scheletul antebraţului.

Radiusul este situat în partea externă a antebraţului,în

prelungirea policelui. Acesta este un os lung de formă uşor

spiralată, ceea ce permite rotaţia sa în jurul cubitusului în

cursul mişcărilor de pronaţie-supinaţie (care permit

orientarea palmei în sus sau în jos, în faţă sau în spate, în

interior sau în exterior). Extremitatea inferioară a radiusului

se articulează cu cubitusul şi cu carpul. Extremitatea sa

superioară schiţează un mic cap articulat cu humerusul şi

cubitusul.

PATOLOGIE. în afara bolilor osoase (tumori şi infecţii),

radiusul este de cele mai multe ori sediul fracturilor; de fapt,

în cazul căderii pe încheietura mâinii sau pe palmă, radiusul

este cel care suportă cea mai mare parte a şocului.

j aFracturile în „lemn verde", specifice copilului, nu afec-

[ tează radiusul în totalitatea diametrului său. Tratamentul

6 lor este ortopedic: imobilizarea gipsată timp de 3 săptămâni

f până la 3 luni, după vârsta copilului,

t aFraclurile diafizei radiale (partea mediană a radiusului)

t pot fi izolate sau asociate unei fracturi a cubitusului. Depla-

I sarea osoasă este adesea importantă, făcând necesară o

j fixare chirurgicală a fragmentelor osoase prin osteosinteză

[ (cu ajutorul unei plăci cu şuruburi, de exemplu).

E a Fracturile extremităţii inferioare a radiusului sunt mai

| frecvente la subiectul vârstnic (fractura lui Pouteau-Colles)

j şi favorizate de osteoporoză (rarefierea osoasă). Tratamentul

| lor este de cele mai multe ori ortopedic (gips).

[ aFracturile extremităţii superioare a radiusului, frecvente

la sportivi, ating de cele mai multe ori cupula radiusului

[ (articulaţia cu humerusul); tratamentul lor este, în general,

f ortopedic (gips imobilizator, timpul cel mai scurt posibil

j -între 8 şi 15 zile maximum -, cotul în unghi drept), dar,

[ dacă este spart capul radiusului în mai multe fragmente sau

t în caz de deplasare mare, poate fi necesară o intervenţie

t chirurgicală.

[ aFracturile în „turtild de unt", specifice copilului, sunt

• caracterizate printr-o simplă tasare a osului fără deplasare.

• Ele pot atinge cartilagiile de conjugare (zonele situate la

B extremităţile osului, permiţând creşterea sa în lungime).

B Tratamentul lor este ortopedic: imobilizarea gipsată pe o

B durată de 3 săptămâni până la 3 luni, după vârsta copilului.

Bj RAHIANESTEZIE. Anestezie regională a abdomenului

B (i membrelor inferioare prin injectarea unui anestezic în

K canalul rahidian.

Bj Rahianestezia este utilizată în chirurgia aparatului urinar

Bj jos (vezică), a aparatului genital feminin, a anusului şi a

B membrelor inferioare. Rahianestezia are un efect mult mai

Bl rapid decât anestezia peridurală, dar, spre deosebire de ea,

Bt hu poate fi practicată pentru operaţii cu durată mai mare

• de 2,5 ore.

B PRINCIPIU. Se injectează un anestezic local în lichidul

B cefalorahidian, la înălţimea rădăcinilor nervoase ale cozii

B de cal. După câteva minute se instalează un blocaj senzitiv

B şi motor complet al părţii de jos a corpului, întinzându-se

B pe o regiune mai mare sau mai mică, neurcând mai sus de

B putea inferioară a abdomenului.

B DESFĂŞURARE. Rahianestezia este realizată după insti-

BJ Blirea unei perfuzii intravenoase. Bolnavul este aşezat pe

B wrginea mesei de operaţie sau culcat pe o parte. După ce

Bj t*introdus prin piele, între două vertebre lombare, un trocar

BJ (te gros tubular destinat să ghideze traiectul) se înfige uşor

BJ prin trocar un ac fin până când lichidul cefalorahidian

RAŢIE ALIMENTARĂ

reflucază, apoi se injectează anestezicul prin acul fin cu

ajutorul unei seringi.

EFECTE NEDORITE. Acestea sunt foarte rare şi pot

surveni în timpul anestezici sau în orele următoare: greţuri

şi vărsături, scăderea tensiunii arteriale, retenţia pasageră

a urinei, dureri de cap.

RAHITISM. Boală a copilăriei şi a adolescenţei provocată

de cele mai multe ori de o carenţă în vitamina D, care se

traduce printr-o mineralizare incompletă a oaselor.

CAUZE. Carenţa în vitamina D poate fi provocată de un

deficit alimentar, mai ales în ţările în curs de dezvoltare,

dar şi de un deficit de expunere la soare.

S1MPTOME. Rahitismul se traduce prin deformaţii variabile

ale scheletului: oasele membrelor inferioare curbate

în mod anormal, îngroşarea extremităţilor oaselor, perceptibilă

la încheietura mâinilor şi la gleznă, craniul reacţionând

la presiune ca o minge de celuloid, cu închiderea întârziată

a fontanelei anterioare, proeminenţe la nivelul coastelor.

Pentru sugar, diagnosticul este stabilit între 5 şi 12 luni.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul constă în

administrarea de vitamină D. Administrarea sistematică, la

prescripţia medicului, de vitamină D sugarilor, precum şi

suplimentarea în vitamină D a laptelui pentru copii permit

în zilele noastre să se asigure o prevenire eficace a bolii.

RAL. Zgomot respirator anormal auzit de către medic la

auscultarea plămânilor.

El este provocat de trecerea aerului prin bronhii.

RAMOLISMENT CEREBRAL. -» ACCIDENT VASCULAR

CEREBRAL.

RANULĂ. Tumoră benignă a planşeului bucal, sub limbă.

SINONIM: broscuţă.

O ranulă este cauzată, în general, de retenţia de secreţii

ale unei glande salivare în mucoasa bucală. Cauzele acestui

fenomen rămân necunoscute. O ranulă se prezintă sub forma

unui mic bulgăre neted. Tratamentul constă în incizarea

tumorii, sub anestezie locală, pentru a permite evacuarea

lichidului pe care-l conţine.

RAPTUS. Criză nervoasă violentă însoţită de pierderea

controlului de sine.

RAŞ. Erupţie cutanată de scurtă durată survenind în cursul

unei boli febrile, fie că este de origine infecţioasă (virală,

de exemplu), fie parazitară, sau în cursul unei intoxicaţii

medicamentoase. (Din engleză, rash însemnând erupţie

cutanată).

RAŢIE ALIMENTARĂ. Cantitate de alimente care permite

satisfacerea necesităţilor energetice, în macronutrimente

(proteine, lipide, glucide), în micronutrimente

RAYNAUD 512

(vitamine, minerale) şi în apă, ale unui individ sau ale unui

grup de persoane.

Stabilirea unei raţii alimentare ţine cont de repartiţia de

dorita macronutrimentelor: 12% aproximativ din aportul

energetic trebuie să fie furnizat de proteine (carne, peşte,

lactate, soia, legume uscate), 30-35% de către lipide (unt,

margarina, ulei) şi 53-58% de către glucide, din care

maximum 10% glucide rapide (alimente zaharate). Raţiile

alimentare sunt stabilite plecând de la diferite grupe de

alimente (fructe şi legume, corpi graşi, produse lactate,

cereale, legume uscate şi cartofi, carne, peşte, ouă etc.) şi

contabilizează eventualul aport furnizat de către băuturile

alcoolice (10% maximum din aportul energetic total). Ele

mai trebuie să ţină cont şi de obiceiurile de consum (porţie,

frecvenţă, preferinţe, repartiţia între mese), de eventualele

constrângeri (buget, aprovizionare) şi sunt susceptibile de

modificări şi de adaptări în funcţie îndeosebi de activitatea

fizică a subiecţilor în cauză.

RAYNAUD (boală a lui). Afecţiune a vaselor sangvine,

care survine fără cauze decelabile, afectând extremităţile

şi fiind caracterizată printr-o constricţie brutală a arteriolelor

de la nivelul degetelor de la mâini şi picioare, antrenând o

paloare, o răcire şi o durere a degetelor în cauză. SINONIM:

fenomenul Raynaud primitiv.

Această dereglare vasomotorie atinge îndeosebi degetele

de la mâini, în manieră bilaterală şi simetrică.

Boala lui Raynaud poate fi ereditară. Ea este cauzată

uneori de prezenţa în sânge a unei substanţe anormale,

numită crioglobulină.

SIMPTOME Şl SEMNE. Toate arteriorele degetelor se

contractă, adesea sub acţiunea frigului, uneori sub efectul

unui şoc emoţional, ceea ce duce la întreruperea sosirii

sângelui. Extremitatea degetelor (primele două-trei degete

ale fiecărei mâini sau toate degetele) devine palidă, rece şi

dureroasă (senzaţie de înţepătură , de amorţire sau de

arsură). Atunci când subiectul revine într-un loc în care

temperatura este mai ridicată, criza încetează şi extremităţile

se cianozează (se colorează în albastru); atunci durerile se

accentuează pentru câteva minute.

EVOLUŢIE. Boala lui Raynaud este, de obicei, o afecţiune

benignă. Dar, în formele ei mai grave, atunci când îngroşarea

pereţilor arteriali reduce în permanenţă circulaţia

sangvină, ea poate ocaziona ulceraţii localizate care se

cicatrizează cu dificultate. Ea mai poate constitui, dar foarte

rar, începutul unei boli de sistem, sclerodermia, care se

traduce printr-o îngroşare marcată a învelişului cutanat la

nivelul degetelor şi al feţei.

TRATAMENT. Acesta constă în luarea de medicamente

denumite inhibitori calcici (care frânează intrarea calciului

în celule), care provoacă o dilatare a arteriolelor.

RAYNAUD (fenomen al lui). Afecţiune a vaselor

sangvine care atinge extremităţile, se traduce prin simptome

identice cu cele ale bolii cu acelaşi nume (constricţie bruscă

a micilor artere care antrenează paloare, răcire şi dureri în

degetele de la mâini şi de la picioare), dar provocată de o

cauză determinată. SINONIME: fenomen al lui Raynaud

secundar, sindrom al lui Raynaud.

în plus, în fenomenul lui Raynaud, dereglările circulatorii

care afectează degetele sunt unilaterale, pe când în

boala lui Raynaud tulburarea atinge, de obicei în mod

simetric, degetele ambelor mâini.

CAUZE. O succesiune de mici traumatisme ce afectează

degetele persoanelor care utilizează maşinile vibrante

pentru exercitarea meseriei lor, predispune la fenomenul lui

Raynaud secundar. Tăietorii de lemne şi muncitorii care

utilizează picamerul sunt cei mai afectaţi şi, în mai mica

măsură, dactilografele şi pianiştii.

Unele condiţii anatomice sunt, de asemenea, susceptibile

să joace un rol declanşant: existenţa unei coaste cervicale

sau compresia arterei subclaviculare pot sta la originea unui

fenomen al lui Raynaud secundar.

Vasoconstricţia care îl caracterizează poate fi consecutivă

luării anumitor medicamente vasoconstrictoare (betablocante,

ergotamină, metisergid).

TRATAMENT. în afara cauzelor medicamentoase, tratamentul

este chirurgical: secţionarea fibrelor nervoase care

controlează calibrul arterelor, la nivelul extremităţilor.

Acesta mai constă şi în suprimarea cauzelor fenomenului.

Vindecarea este treptată.

RAZE X sau RADIAŢII X. Unde electromagnetice care

nu aparţin spectrului vizibil, a căror lungime de undă este

de ordinul de mărime al angstromului (Â), utilizate în

medicină pentru proprietăţile lor de pătrundere prin materia

vie şi pentru proprietăţile lor terapeutice.

UTILIZARE ÎN SCOP DIAGNOSTIC. Aplicaţiile medicale

ale razelor X sunt de domeniul radiologiei convenţionale

şi al tomodensitometriei (scaner cu raze X); ele au

drept scop vizualizarea organelor.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Radiaţiile X mai sunt utilizate

în radioterapia externă, dar, capacitatea lor ionizanta

fiind redusă, sunt preferate radiaţii mai energetice, ca radiaţia

y, care utilizează cobaltoterapia. -» RADIAŢIE IONIZANTA,

RADIOLOGIE. RADIOPROTECŢIE.

RĂDĂCINĂ DENTARĂ. Parte a dintelui inclusă în

alveola dentară a osului maxilarului.

Soliditatea dintelui depinde de buna sa implantare şi de

starea bună a rădăcinii sale. Incisivii şi caninii au o singurii

rădăcină, premolarii pot avea una sau două, iar molariidoui

sau trei.

PATOLOGIE. Resorbţia rădăcinilor dinţilor de lapte «t

un fenomen fiziologic care face parte din procesul în curmi

căruia dispar primii dinţi. în schimb, resorbţia rădăcinii uni

dinte definitiv este întotdeauna patologică, cauzată de 01