491 Proteză

dificil de eradicat. Pentru a evita recidivele, este recomandabil

să se evite alimentele condimentate şi alcoolul.

PROSTRAŢIE. Stare de stupoare şi de închidere în sine

care se traduce printr-o imobilitate.

Această stare se observă adesea în melancolie (formă

gravă de depresie), în stările catatonice (tulburări psihomotorii

caracteristice schizofreniei) şi în cursul formelor

grave ale febrelor tifoide, în care prostraţia este denumită

tuf os.

PROTEINA. Constituent esenţial al tuturor organismelor

vii.

Proteinele sunt lanţuri foarte lungi de acizi aminaţi

(lanţurile mai scurte nu sunt proteine, ci peptide), prinşi

unii de alţii printr-o legătură chimică, denumită legătură

peptidică.

Proteinele au roluri foarte diferite: unele fac parte dintr-o

structură de susţinere (membrană care înconjoară celulele,

trama osoasă, colagenul etc.) în timp ce altele (hormoni,

anticorpi,enzime etc.) intervin în diverse mecanisme fiziologice.

Proteinele alimentelor sunt fragmentate în tubul

digestiv în acizi aminaţi, absorbiţi în sânge, apoi în celule,

care se servesc de ele pentru a-şi elabora propriile proteine.

Un gram de proteine corespunde la 17 kilojouli, adică la

4kilocalorii. La adult, aportul energetic în proteine trebuie

sâ reprezinte în mod ideal între 12 şi 15% din aportul

energetic total (adică, în medie, un gram de proteine pe

kilogramul de greutate corporală a subiectului şi pe zi).

SURSE. Se deosebesc două surse principale alimentare de

proteine. Proteinele animale (furnizate de carne, peşte, ouă,

produse lactate) sunt cel mai bine echilibrate, deoarece ele

conţin toţi acizii aminaţi indispensabili, în proporţie bună,

ţi sunt, în plus, foarte digestibile. Proteinele vegetale (furnizate

de leguminoase, cereale, soia) au valoarea nutritivă

tea mai mică: ele sunt carenţate în unul sau mai mulţi acizi

aminaţi, conţinând sulf (între care metionina) pentru leguminoase.

Digestibilitatea lor este cea mai mică.

O alimentaţie echilibrată trebuie deci să asocieze proteine

animale (cel puţin 50% din totalul proteinelor) şi

proteine vegetale. Se va căuta, de asemenea, să se asocieze

proteine exclusiv vegetale, dar care se completează prin

«ceea că le lipsesc acizi aminaţi diferiţi (gris şi năut, orez

fi linte etc). -• HIPERPROTEINEMIE, HIPOPROTEINEMIE.

|ROTEINĂ C-REACTIVĂ. Glicoproteină a sângelui.

lintetizată de ficat ca răspuns la un antigen.

Rolul exact al proteinei C-reactive (în engleză C-reactive

'orotein, sau CRP) rămâne prost cunoscut. Se ştie totuşi

Aptul că ea activează mijloacele de apărare imunitară a

organismului.

UTILIZARE ÎN SCOP DIAGNOSTIC. Nivelul de proteină

jC*eactivă în sânge, în mod normal inferior valorii de 20 milipe

litru, creşte în caz de inflamaţie. Dozarea sa.

asociată de cele mai multe ori cu măsurarea vitezei de

sedimentare (V.S.), nu constituie totuşi decât un ajutor în

diagnosticare, deoarece ea nu dă informaţii asupra cauzei

inflamaţiei (infecţioasă, reumatismală etc); în plus, nivelul

sangvin al proteinei C-reactive creşte şi în caz de infarct

miocardic.

PROTEINURIE. Prezenţă a proteinelor în urină.

Nivelul proteinelor în urină este în mod normal foarte

mic, sub 50 miligrame pe 24 ore, şi nu poate fi detectat prin

metodele de cercetare convenţionale; de asemenea, se spune

că în stare normală nu există proteinurie.

CAUZE. Proteinuria dezvăluie numeroase cauze. De cele

mai multe ori, ea este cauzată de leziuni ale glomerulilor,

unităţile de filtrare ale rinichiului unde se elaborează urina

primitivă, care nu lasă în mod normal proteinele să treacă

în sânge.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Proteinuria, altădată denumită

impropriu albuminurie, se manifestă, atunci când este abundentă,

printr-un sindrom nefrotic (edeme ale gambelor şi

ale feţei, micşorarea nivelului de proteine în sânge). în alte

cazuri, ea nu se traduce prin nici un simptom.

TRATAMENT. O proteinurie, atunci când nu se încadrează

într-un sindrom nefrotic, nu necesită nici tratament, nici

regim: este inutil să se reducă aporturile alimentare în

proteine. în schimb, boala în cauză trebuie să fie îngrijită.

PROTEUS. Gen bacterian cuprinzând bacili Gram negativi

care aparţin familiei enterobacteriaceelor.

PROTEZA. Dispozitiv implantat în organism pentru a

înlocui un organ lipsă sau pentru restaurarea unei funcţii

compromise.

Proteza aparatului digestiv. Este o proteză amplasată

în cursul anumitor operaţii chirurgicale ale esofagului şi ale

căilor biliare.

INDICAŢII ŞI TEHNICĂ. Protezele esofagiene servesc,

în caz de cancer al esofagului, la suprimarea unei obstrucţii

şi ameliorarea disfagiei (dificultate de a înghiţi). Implantarea

lor constituie un tratament paliativ al cancerului; sub

anestezie locală şi sub control endoscopic şi radiologie, se

introduce un tub de plastic care forţează îngustarea tumorală

şi, lăsat pe loc, permite reluarea alimentaţiei.

Proteza auditivă. Este un aparat amplificator care permite

corectarea pierderii auditive. Majoritatea protezelor auditive

sunt aparate electrice constituite dintr-un ambou auricular,

un microfon (pentru a capta sunetele) şi un amplificator.

Bolnavul ajustează aparatul la condiţiile exterioare prin

intermediul unui buton de reglaj al sunetului.

Proteza dentară. Este un aparataj destinat să menţină sau

să restaureze arcadele dentare, atât din motive estetice, cât

şi funcţionale.

PROTID 492

DIFERITE TIPURI DE PROTEZE

• Proteza dentara mobila, amarată de suporţi dentari,

trebuie să fie scoasă pentru a fi spălată (simplu periaj sub

apă de robinet). Ea se numeşte parţială atunci când ea mai

lasă în gură dinţi pe care proteza se prinde prin intermediul

dispozitivelor de legătură mecanică (croşete, de exemplu),

totală atunci când nu mai există dinţi şi a cărei fixare nu

se poate face decât pe mucoasa bucală sau pe rădăcinile

restante. O proteză mobilă poate fi utilizată în caz de deteriorări

bucale congenitale sau cauzate de un cancer. Un alt

tip de proteză mobilă, gutiera, permite protejarea dinţilor

de diferite traumatisme (subiect care practică un sport

violent), de carii sau de o radioterapie, sau permite relaxarea

maxilarului în caz de leziune a articulaţiei temporomandibulare.

• Proteza dentara fixă poate fi închisă ermetic sau poate

fi lipită. Ea permite redarea aspectului şi funcţiei normale

unui dinte foarte deteriorat (onlay, inlay, coroană), înlocuirea

unuia sau mai multor dinţi, imobilizarea lor (aţele de

contenţie în caz de boală a ţesuturilor de susţinere ale

dintelui), chiar înlocuirea lor integrală (punţi). întreţinerea

sa nu diferă de cea a dinţilor naturali (periaj şi aţă dentară

pentru a curăţa spaţiile interdentare).

TEHNICA. Aparatajul, elaborat în laboratoare specializate,

necesită luarea de amprente ale arcadelor dentare; aceste

amprente trebuie să fie cât mai precise posibil (ele necesită

între 6 şi 12 şedinţe, în general), astfel încât proteza să fie

adaptată perfect la morfologia pacientului. Materialele

utilizate sunt răşinile acrilice, aliajele metalice (preţioase

sau nu), materialele zise estetice ca ceramica sau porţelanul.

Atunci când trebuie extras un dinte unui pacient care poartă

o proteză, aceasta este adaptată chiar în ziua intervenţiei,

în maniera de a uşura cicatrizarea.

Proteza oculară. Această proteză, denumită în mod

obişnuit ochi de sticlă, este fabricată din material sintetic

şi înlocuieşte ochiul enucleat sau atrofie.

Proteza ortopedică. Este o piesă de înlocuire a unei

articulaţii sau a unui membru.

Proteza peniană. Denumită şi implant penian, aceasta

este o proteză de silicon care permite, în caz de impotenţă

totală şi definitivă, să se obţină în mod artificial o erecţie

care face posibile raporturile sexuale. Ea este propusă

subiecţilor tineri care au astfel posibilitatea întreţinerii unor

raporturi sexuale regulate.

Proteza sfincteriană. Este o proteză de silicon utilizată

în caz de incontinenţă urinară totală şi rebelă Ia orice

tratament.

Proteza testiculară. Este un bulgăre de silicon destinat

să înlocuiască testiculul după orhidectomie (ablaţia unui

testicul). Funcţia sa este pur estetică.

PROTID. Orice substanţă constituită din unul sau mai

mulţi acizi aminaţi.

PROTONTERAPIE. Radioterapie care utilizează

protoni.

Protonterapia este o metodă radioterapică ce permite

furnizarea unor doze mari de protoni care merg în profunzimea

ţesuturilor scutind ţesuturile din jur, fie că ele sunt

situate deasupra sau dedesubtul zonei de tratat. Domeniul

ei privilegiat de aplicare este tratamentul tumorilor maligne

profunde situate alături de structuri fragile, tumorile ochiului

şi ale sistemului nervos în particular. După şedinţa de

tratament, bolnavul trebuie să rămână izolat timp de câteva

ore într-o încăpere cu pereţi de beton, care protejează anturajul

de radioactivitatea degajată temporar de corpul său.

Protonterapia este puţin utilizată, deoarece ea necesită transportul

pacienţilor la instalaţiile nucleare echipate special

pentru a-i primi.

PROTOZOAR. Organism al regnului animal, compus

dintr-o singură celulă.

PROTUBERANTĂ INELARĂ. Regiune a encefalului

situată între pedunculii cerebrali şi bulbul rachidian.

SINONIM: puntea lui Varolio.

PROVIRUS. Patrimoniu genetic al unui virus, care se

integrează în cel al celulei-gazdă.

PRURIGO. Boală cutanată caracterizată printr-o erupţie,

provocând o vie mâncărime, mici zone ridicate şi supraînălţate

cu vezicule care se rup repede când sunt scărpinate

şi se acoperă cu o crustă trecătoare.

Tratamentul este funcţie de afecţiunea în cauză: aplicarea

de medicamente şi substanţe antiparazitare pe piele

şi pe haine, tratament antialergic prin aplicarea de corticosteroizi

sau prin administrarea de antihistaminice pe cale

orală.

PRURIT. Senzaţie particulară la nivelul pielii sau/şi al

mucoaselor, care provoacă dorinţa de a se scărpina. SINONIM:

mâncărime.

Pruriturile se împart în două categorii după cum sunt

generalizate sau localizate.

Pruritul generalizat. Acesta este o mâncărime care

afectează totalitatea corpului. Ea poate fi provocată de

numeroase cauze.

Acest prurit poate fi cauzat de o boală de piele (psoriazis,

eczemă, lichen, infestare a pielii cu paraziţi), uneori într-un

stadiu în care boala nu este evidentă, îndeosebi în cazul

lichenului, micozisului sau scabiei. Luarea de medicamente

(antibiotice, aspirină, barbiturice, sulfamide etc.) ca şi foarte

multe afecţiuni, ca prezenţa unui obstacol pe căile biliare

(calcul, tumoră), o insuficienţă renală cronică, o afecţiune

493

hematologică (boala lui Hodgkin, poliglobulia), o boală

hormonală (diabet, hipertiroidie) sau un cancer al unui viscer

constituie tot atâţia factori care pot provoca un prurit. Atunci

când nici una dintre cauzele anterioare nu este găsită, se

evocă un prurit generat de o dereglare psihologică, un prurit

senil provocat de o deshidratare a pielii legată de vârstă,

sau un prurit gravidic, survenind în cursul celui de-al treilea

trimestru al unei sarcini.

TRATAMENT. înainte de toate, acesta este un tratament

al cauzei. Pruritul în sine este tratat pe cale orală (antihistaminice

şi, în anumite cazuri, anxiolitice) şi locală (băi

calmante, pomezi de înmuiere, mai rar corticosteroizi).

Pruritul gravidic cedează, în general, spontan după naştere.

Pruritul localizat. Acesta este o mâncărime care nu afectează

decât o parte a corpului.

Printre pruriturile localizate, unele se disting prin frecvenţa

lor:

- pruritul anal poate avea o cauză locală (abuz de

pomadă, infecţie cu o ciupercă sau o bacterie, hemoroizi,

fisură anală sau fistulă anală) sau generală (afecţiune

hematologică sau hormonală, cancer al anusului, diaree

cronică): la copil, originea sa este în mod frecvent oxiuroza

(infestarea cu un vierme parazit care îşi depune ouăle

pe marginea anusului);

- pruritul pielii capului trebuie să ducă în primul rând

la detectarea unei eventuale infestări cu păduchi, îndeosebi

la copil; de asemenea, poate fi vorba de o boală dermatologică

(psoriazis) sau de o infecţie cu o bacterie sau cu o

ciupercă (pitirosporoză);

- pruritul genital poate constitui o reacţie la anumite

produse utilizate pentru toaletă (săpunuri prea alcaline,

antiseptice prea agresive) sau pentru curăţatul hainelor, o

reacţie la latexul prezervativului, la lenjeria de corp din

materiale sintetice sau poate constitui semnul unei infecţii

(herpes, candidoză, infecţii cu chlamydia, cu tricomonas

etc.); la femeie pruritul genital este însoţit în acest caz cu

leucoree (pierderi albe); un prurit al vulvei poate să mai

fie cauzat de o boală localizată a pielii din această zonă sau

de o boală generală (diabet, hipertiroidie).

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Ca şi pentru pruritul

generalizat, tratamentul este mai întâi de toate cel al cauzei,

asociat la nevoie cu cel al pruritului în sine.

Unele prurituri anale şi genitale pot fi prevenite purtând

lenjerie de corp din bumbac spălată cu săpun uşor alcalin

şi prin folosirea pentru toaleta intimă a săpunurilor

nealcaline.

PSA. -+ PROSTATEI (antigen specific al).

PSEUDARTROZĂ. Absenţă completă a consolidării

unei fracturi într-un interval de una-două luni peste duratele

obişnuite.

PSEUDOKAPOSI

într-o pseudartroză, căluşul osos nu se formează sau se

formează defectuos, ceea ce creează o «pseudoarticulaţie»

între cele două fragmente osoase fracturate, care sunt mai

mult sau mai puţin mobile unul faţă de celălalt: se vorbeşte

de pseudartroză laxă sau de pseudartroză strânsă.

PSEUDOHERMAFRODISM. Anomalie congenitală

caracterizată prin prezenţa, la un subiect ai cărui cromozomi

sexuali şi gonade (ovare sau testicule) sunt normale, a unor

organe genitale care seamănă cu cele ale celuilalt sex.

CAUZE. Există două tipuri de pseudohermafrodism: feminin

(XX) şi masculin (XY).

• Pseudohermafrodismul feminin (subiecţi de gen feminin

din punct de vedere genetic) este, în general de origine

endocrină, fătul fiind impregnat în mod anormal cu androgeni.

în anumite cazuri, această impregnare are o origine

maternă (tumoră suprarenaliană sau ovariană virilizantă,

luarea de progestative în timpul sarcinii) dar, de cele mai

multe ori, ea rezultă dintr-o dereglare enzimatică a glandelor

suprarenale ale fătului (hiperplazie suprarenaliană

congenitală).

• Pseudohermafrodismul masculin (subiecţi de gen masculin

din punct de vedere genetic) poate fi provocat fie de

o anomalie precoce a funcţiei testiculare cu defect de secreţie

a hormonilor masculini, fie de o insensibilitate la androgeni

prin lipsa receptorilor celulari specifici sau prin lipsa

enzimelor.

TRATAMENT. Tratamentele hormonale sau chirurgicale

(plastia perineului), conduse de echipe medicale specializate,

pot fi puse în aplicare cu scopul de a face să concorde

sexul genetic şi sexul anatomic. Alegerea sexului definitiv

se dovedeşte a fi uneori foarte delicată. Dacă diagnosticul

este stabilit la naştere, această alegere se face pe baza cunoştinţelor

privind starea hormonală, anatomică şi cromozomică.

Astfel, alegerea sexului feminin este de dorit

întotdeauna atunci când este vorba de un pseudohermafrodism

feminin prin hiperplazie suprarenaliană; ea

se impune a fi făcută înainte de a împlini copilul vârsta de

3 ani cu condiţia să nu existe un refuz absolut din partea

familiei, confirmat după mai multe discuţii pe această temă.

în cazuri excepţionale, legate de un diagnostic tardiv, alegerea

se poate face la pubertate: atunci se preferă păstrarea

stării civile anterioare a copilului. în anumite cazuri,

tratamentul permite ca individul să aibă o viaţa sexuală

normală şi chiar să procreeze.

PSEUDOKAPOSI. Afecţiune de origine vasculară, care

provoacă leziuni cu aspect şi structură asemănătoare celor

ale leziunilor provocate de sarcomul lui Kaposi (cancer care

afectează în principal subiecţii imunodeprimaţi şi atinge

îndeosebi pielea sub forma unor plăci infiltrate roşii sau

violet-purpurii).

Tratamentul constă, după caz, în contenţia (faşă sau

ciorap elastic) sau într-o intervenţie chirurgicală (închiderea

PSEUDOLIMFOM CUTANAT 494

fistulei). Sunt posibile sechele (persistenţa leziunilor, dermita

ocre a gambelor).

PSEUDOLIMFOM CUTANAT. Leziune cutanată

constituită dintr-o infiltrare a pielii cu globule albe de tipul

limfocitelor, caracterizată prin evoluţia sa benignă, care

contrazice aspectul său histologic apropiat de cel al

cancerului.

PSEUDOMONAS. Gen bacterian de bacili Gram negativi,

care cuprinde un număr important de specii, majoritatea

prezente în stare naturală pe întreaga suprafaţă a globului,

în sol, ape şi plante.

Infecţiile cu Pseudomonas sunt tratate prin antibioterapie

adaptată la rezultatele antibiogramei.

PSEUDOMONAS AERUGINOSA. Bacii Gram nega

tiv, prezent în stare naturală în apă, uneori pe piele şi în

tubul digestiv. SINONIM: bacii piocianic.

Pseudomonas aeruginosa este responsabilă de grave

infecţii nozocomiale (dobândite în spital) la subiecţii imunodeprimaţi

sau suferind de o afecţiune gravă (cancer, diabet,

arsuri, mucoviscidioză).

PSEUDOPELADĂ. Boală a pielii capului caracterizată

printr-o cădere definitivă, prin plăci, a părului.

Pseudopeladele sunt ori provocate de o boală dermatologică

(lupus eritematos, lichen plan, sclerodermie), ori

nu au o cauză cunoscută; în acest al doilea caz se vorbeşte

de pseudopelada idiopatică a lui Brocq. Pierderii părului

îi corespunde şi o distrugere a foliculilor pilosebacei, responsabili

în mod normal de recreşterea părului; pseudopelada,

spre deosebire de peladă este ireversibilă. Evoluţia

se face în sensul extinderii treptate a zonelor de alopecie.

Pielea din aceste zone este netedă, strălucitoare, atrofică

şi formează cute cu mare greutate.

Tratamentul este cel al bolii în cauză când aceasta este

cunoscută, în particular cu corticosteroizi locali. în anumite

cazuri, este posibilă o grefă localizată de păr.

PSEUDOPOLIARTRITA RIZOMELICA. Boală

inflamatorie care atinge rădăcinile membrelor şi, într-o mai

mică măsură, gâtul, asociată cu o alterare însemnată a stării

generale. SINONIM: sindromul lui Forestrier.

Pseudopoliartrita rizomelică este o afecţiune a

subiectului vârstnic. Ea pare să se înrudească cu boala lui

Horton, arterita temporală caracterizată îndeosebi printr-o

atingere inflamatorie oculară gravă, o asociere a acestor

două boli fiind frecventă.

SIMPTOME. O pseudoartrită rizomelică se traduce prin

dureri şi redori, accentuate noaptea şi dimineaţa, ale regiunilor

gâtului, umerilor şi în partea de sus a coapselor. La

acestea se adaugă o stare de mare oboseală şi pierderea în

greutate.

TRATAMENT. Acesta constă în administrarea de corticosteroizi

şi trebuie urmat uneori timp de câţiva ani. în general,

vindecarea are loc fără sechele.

PSIHANALIZĂ. Metodă terapeutică ce constă în

investigarea proceselor inconştiente.

INDICAŢII. Psihanaliza se adresează mai ales stărilor

nevrotice, tulburărilor de sexualitate (impotenţă, frigiditate),

uneori afecţiunilor psihosomatice. Decizia de a întreprinde

o psihanaliză depinde mai întâi de toate de personalitatea

subiectului şi de dorinţa lui de a se vindeca (şi nu doar de

căutarea unei mulţumiri sufleteşti). Şansele de succes sunt

cu atât mai mari cu cât psihanaliza este întreprinsă înaintea

vârstei de 50 ani.

RISCURI. Psihanaliza nu este lipsită de riscuri (sinucidere,

apariţia unei psihoze, dificultăţi ivite din mediu); de asemenea,

orice psihanalist trebuie să fi urmat el însuşi o

psihanaliză şi să fie afiliat unui institut sau unei societăţi

psihanalitice acreditate.

DESFĂŞURARE. Cura psihanalitică, pe plan tehnic, are

mai multe reguli generale: pacientul alungit pe un divan

cu scopul de a uşura destinderea fizică; analistul în afara

razei vizuale a pacientului; trei şedinţe săptămânale în medie

cu orare şi onorarii fixate dinainte. O cură durează de la

doi la patru ani, uneori chiar şi mai mult.

Cheia de boltă a tratamentului este „transferul", relaţia

ambivalenţă ce se instaurează între subiect şi analistul său,

care trebuie să păstreze o „neutralitate binevoitoare". Bolnavul

vorbeşte cât mai liber posibil neascunzând nimic, nici

din gândurile sale (tehnica asocierilor libere), nici din visele

sale. Cu timpul se instaurează transferul, prin care reapar

conflictele infantile, atitudinile faţă de părinţi etc. Acest

transfer va fi interpretat puţin câte puţin de către analist,

de ale cărui reacţii faţă de pacient (contratransfer) trebuie

să se ţină cont. Psihanaliştii pentru copii au început activitatea

prin 1920, prin reprezentantele Anna Freud şi

Melanie Klein, care utilizau metoda de substituire a jocului

prin asociaţii verbale.

PSIHASTENIE. Dereglare funcţională a personalităţii,

care se traduce printr-o dificultate şi o teamă de a acţiona,

cu conştientizarea dureroasă a acestei tulburări.

Psihastenia strânge laolaltă diferite simptome ca acela

al impresiei de a fi obosit dimineaţa, o stare de spirit

depresivă, fobii şi obsesii, o tendinţă spre scrupulozitate,

interiorizare şi îndoială. Pacientul dovedeşte un sentiment

de insatisfacţie psihică şi o incoerenţă mintală care pot duce

până la depersonalizare. De obicei, inhibiţia cedează la efort

şi tulburările se atenuează adesea concomitent cu accesul

la responsabilităţi.

TRATAMENT. Asociind unei psihoterapii o chimioterapie

uşoară (antidepresoare, sedative) şi reguli de bună igienă

a vieţii, tratamentul vizează obţinerea, apoi dezvoltarea unui