41 Anhidroză

total obturat. Injectarea unui produs de contrast iodat,

reperabil prin radiografie, permite localizarea zonei

îngustate şi controlul în ce priveşte poziţionarea sondei.

Aceasta este introdusă în vasul bolnav pe ocolite, printr-un

vas periferic (de exemplu, artera femurală); balonaşul, plasat

la nivelul îngustării arteriale, este apoi umflat pentru a dilata

segmentul atins. După obţinerea unui rezultat satisfăcător

(dispariţia completă a stenozei sau persistenţa unei stenoze

minime nu deranjează curgerea sângelui), sonda şi

balonaşul sunt retrase.

COMPLICAŢII ŞI PROGNOZĂ. Complicaţiile grave ale

angioplastiei pe cale transcutanată (obturarea arterei prin

clivajul peretelui său, hematom, hemoragie) sunt rare. După

o vreme, poate uneori să reapară o nouă îngustare (restenoză):

ea este atunci tratată, în mod obişnuit cu succes,

printr-o nouă angioplastie. în cazurile de restenoze coronare,

relativ frecvente, tehnicile de reparare s-au diversificat

azi: utilizarea laserului, a unui rotoblator (freză pivotantă

de mare viteză) sau amplasarea unui stent (armătură

intraarterială).

ANGOASĂ. -» ANXIETATE.

ANGOR. Durere toracică ce poate iradia spre gât, maxilarul

inferior sau braţe, consecinţă a unei proaste irigări a

inimii. SINONIM: angina pectorala.

Angorul este o afecţiune frecventă în ţările dezvoltate,

unde reprezintă una dintre principalele probleme ale

sănătăţii publice.

CAUZE. Angorul se explică prin îngustarea anormală a

uneia sau mai multor artere ale inimii, coronarele. în

majoritatea cazurilor de angor stabil cronic şi de angor

instabil, aceste diminuări de calibru se manifestă în cursul

efortului, când necesităţile cardiace de oxigen sunt crescute.

Atingerea arterelor coronare este, ca regulă generală,

consecutivă unui aterom (depozit lipidic pe pereţii arteriali),

ai cărui principali factori de apariţie sunt vârsta, sexul

(angorul e mai tardiv la femei), hipertensiunea arterială,

diabetul, obezitatea, hipercolesterolemia, tabagismul şi

ereditatea.

Angorul spastic este legat de contracţia spasmodică a

unei artere coronare fără ca să existe în mod necesar o

îngustare a arterei în stare normală.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Angorul se manifestă în

timpul unui efort printr-o senzaţie de strângere în spatele

sternului, putând iradia spre gât, maxilarul inferior, spate,

braţe (mai ales stângul). Complicaţia angorului constă în

infarctul de miocard: artera îngustată se astupă. Infarctul

se traduce printr-o criză dureroasă, intensă şi prelungită,

cu transpiraţii, greţuri sau vomă şi stare de rău (hipotensiune

arterială); această situaţie impune transportarea fără

întârziere cu o ambulanţă specială la un serviciu de urgenţă

cardiologică.

DIAGNOSTIC. în esenţă clinic,diagnosticul se bazează pe

caracteristicile şi durata durerii survenite la un pacient care

prezintă unul sau mai mulţi factori de risc al ateromului.

Modificări ale electrocardiogramei apar în timpul durerii.

Alte examene sunt utilizate pentru a cerceta leziunile

arterelor coronare şi pentru a ghida tratamentul: proba la

efort pe bicicletă sau pe covorul rulant (care poate

declanşa simptomul dureros), scintigrafia miocardică şi

coronarografia.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Angorul stabil se tratează

prin medicamente (betablocante, trinitrină, inhibitori

calcici, aspirină), în timp ce forma instabilă impune o

spitalizare pentru a diminua riscul de apariţie a unui infarct.

Alte două soluţii terapeutice pot fi avute în vedere:

angioplastia coronariană sau chirurgia (pontaj aortocoronar),

indicaţiile lor fiind funcţie de rezultatele coronarografiei

şi de eficienţa medicamentelor. Tratamentul angorului

spastic face apel la vasodilatatoare din familia inhibitorilor

calcici. Cea mai bună prevenire constă în lupta împotriva

factorilor de risc ai ateromului: regim alimentar sărac în

grăsimi, practicarea unui sport adecvat, încetarea fumatului,

o viaţă ordonată.

ANGRENARE. Interpenetrare a fragmentelor unui os în

timpul unei fracturi.

ANGUILULOZĂ. Boală parazitară cauzată de infestarea

cu anguilule. SINONIM: strongiloidozd.

Anguilulă, Stronxyloides stercoralis, este un mic

vierme din clasa nematodelor, de 2-3 milimetri lungime.

Viermele se implantează în intestinul subţire, în particular

în duoden. El se întâlneşte, în principal, pe solurile calde

şi umede unde sunt deversate materiile fecale umane, în

ţările tropicale şi în perimetrul Mediteranei.

CONTAMINARE. Larvele de anguilulă se depun pe sol

odată cu scaunele şi se dezvoltă aici. Când se merge cu

picioarele goale pe solul contaminat, ele pătrund în organism

trecând prin piele şi, prin circulaţia sangvină şi

limfatică, ajung în plămâni şi apoi în intestinul subţire.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Infecţia se traduce mai întâi prin

tuse, prin dificultate de a respira, apoi prin dureri şi arsuri

epigastrice, o diaree cu repetiţie, pusee de urticarie, mâncărimi

şi o inflamaţie a dermului.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Anguiluloza este combătută

prin administrarea de antihelmintice ca tiabendazolul

sau, din ce în ce mai frecvent, ivermectina, medicament

deosebit de eficace şi de bine tolerat. Se previne infestarea

în regiunile tropicale evitând mersul cu picioarele goale şi

interzicând folosirea dejecţiilor umane ca îngrăşământ.

ANHIDROZĂ sau ANIDROZĂ. Absenţă a secreţiei

sudorale.

în caz de diminuare a secreţiei sudorale, se vorbeşte de

hipohidroză.

ANIRIDIE 42

• Anhidroza congenitala, sau boala lui Christ-Siemens, este

rară.

• Anhidrozele dobândite pot fi consecinţa utilizării de

medicamente care diminuează secreţia sudorală (anticolinergice,

simpatolitice) sau unor tulburări endocrine (hipotiroidie)

sau nervoase (leziuni ale hipotalamusului). Unele

dermatoze (lichenul scleros, sclerodermie, radiodermite) pot

de asemenea, distrugând aparatul sudoral, să cauzeze o

anhidroza.

Anhidroza antrenează o uscăciune a pielii, care este

tratată cu lapte emolient, şi uneori tulburări ale reglării

termice (risc de insolaţie vara). ~> TRANSPIRAŢIE.

ANIRIDIE. Absenţa irisului, de origine congenitală sau

traumatică.

Absenţa irisului are drept consecinţă o puternică diminuare

a acuităţii vizuale şi o jenă resimţită la lumină, irisul

nefiind prezent pentru a filtra razele luminoase.

ANISAKIAZA. Boală parazitară rară cauzată de infestarea

cu larve de anisakis.

Anisakiile (mai ales Anisakis simplex) sunt viermi din

clasa nematodclor care trăiesc în stare larvară în cavitatea

abdominală şi în muşchii peştilor de apă de mare ca

heringul, morunul şi macroul.

CONTAMINARE ŞI SIMPTOME. Ingerată prin intermediul

peştilor infestaţi, larva ajunge în stomac sau în

intestin, apoi se cuibăreşte în peretele lor. Prezenţa sa se

manifestă printr-o durere abdominală uneori violentă şi prin

semne alergice (urticarie, prurit, edem etc).

Când boala nu este tratată, la câteva săptămâni după

infestare se declanşează o ocluzie intestinală, provocată de

formarea unei tumori care înglobează larva (granulom

eozinofil al intestinului).

TRATAMENT. Tratamentul anisakiazei constă în extragerea

chirurgicală a larvei. Anisakiaza se previne asigurând

congelarea peştelui oceanic în momentul pescuirii lui (el

trebuie să fie eviscerat şi apoi congelat la - 20°C) şi gătindu-1

pe foc înainte de a-1 consuma.

ANITA. Inflamaţie a regiunii anale.

O anită este cauzată de prezenţa hemoroizilor sau a unei

infecţii cutanate. Ea se traduce prin senzaţii de arsură, prin

mâncărimi. Diagnosticul este stabilit prin anuscopie.

Tratamentul face apel la pomezile antiinflamatorii.

ANODONŢIE. Absenţă totală sau parţială a dezvoltării

dinţilor.

Anodonţia este cauzată fie de un factor ereditar, fie de

o boală a mamei (în timpul sarcinii) sau a copilului (în prima

parte a copilăriei) împiedicând formarea germenilor

dentari. Ea mai poate să fie legată de un proces natural de

evoluţie a danturii (pierderea incisivului lateral maxilar şi

a dinţilor de minte). Descoperirea precoce a anodonţiei la

copil, adesea prin clişee radiografice, permite instituirea

unui tratament ortodontic vizând umplerea zonei edentate

sau pregătirea punerii ulterioare a unei punţi.

ANOFTALMIE. Malformaţie congenitală caracterizată

prin absenţa unuia dintre globii oculari sau a ambilor.

ANORECTITĂ. Inflamaţie a anusului şi rectului.

O anorectită se manifestă printr-o iritaţie anală, printr-o

senzaţie de tensiune rectală, prin nevoia falsă de a defeca,

printr-o emisie frecventă de mucozităţi şi de sânge. Identificarea

cauzei se face plecând de la un examen bacteriologic

sau parazitologic al prelevatelor, de la biopsii. Diagnosticul

se face prin anuscopie, iar tratamentul recurge la medicamente

administrate pe cale generală sau locală (spălaturi,

supozitoare).

ANOREXIE. Diminuare sau încetare a alimentării, prin

pierdere a poftei de mâncare sau prin refuzul de a se

alimenta.

Anorexia poate avea o origine organică, psihică sau

poate fi legată de un abuz de medicamente, în special de

amfetamine.

ANOREXIE MINTALĂ. Refuzul mai mult sau mai

puţin sistematic de a se alimenta.

Anorexia mintală, care apare cel mai des în timpul

adolescenţei, atinge în majoritate sexul feminin (80% dintre

cazuri). Anorexica, numită şi anorectică, este adesea sclipitoare

şi foarte activă putând fi perfect integrată în viaţa

profesională. Dacă uneori îi este foame, ea neagă că i-ar

fi. Obsedată de greutatea sa corporală, ea poate abuza de

laxative sau de diuretice cu intenţia de a slăbi şi poate avea

perioade de bulimie mai mult sau mai puţin asociate cu

vomă provocată.

CAUZE. Acestea sunt controversate. Anorexia mintală

traduce aproape întotdeauna conflicte afective, familiale (cel

mai adesea cu mama) sau profesionale. Se pare, de asemenea,

că postind cu obstinaţie pacienta se străduie să-şi

controleze modificările fizice şi fiziologice legate de

feminitate şi de viaţa sexuală (pubertate, ciclu, legătură

amoroasă, sarcină). Alţi cercetători explică anorexia mintală

printr-o fobie faţă de împlinire a trupului sau printr-o

dereglare a hipotalamusului.

SIMPTOME ŞI SEMNE. în afara pierderii de greutate care

poate ajunge până la o slăbire extremă, adesea negată de

către bolnavă, amenoreea (oprirea ciclului) este un simptom

caracteristic al anorexiei. Ea se asociază foarte des cu o

constipaţie rebelă şi cu tulburări biochimice consecutive

privaţiunilor.

TRATAMENT. Trebuie să fie flexibil şi bine adaptat. El

impune o separare de familie, cu scopul de a nu dramatiza

situaţia, cu spitalizare într-un serviciu specializat care

asociază psihiatri, psihologi şi nutriţionişti. Reluarea în

greutate, care nu este un scop în sine, depinde de reuşita

ANTIAGREGANT PLACHETAR

tratamentului psihoterapie şi a măsurilor dietetice

întreprinse. în caz de angoasă şi de depresie, anxioliticele

şi antidepresivele pot fi prescrise. O dată greutatea

stabilizată, subiectul anorexie, pentru a evita o recădere,

trebuie să continue terapia psihică timp de mai multe luni,

chiar de mai mulţi ani.

Anorexia sugarului. Frecventă, anorexia sugarului este

dereglarea alimentară cel mai des constatată la copilul în

vârstă de la 3 luni la 24 luni. De o intensitate şi o durată

limitate, ea trece cel mai des neobservată.

Anorexie Obişnuită.Este o formă accentuată a refuzului

alimentar. Ea este cel mai des urmarea unui răspuns

neadecvat al anturajului faţă de acest refuz neaşteptat.

Anorexia obişnuită este adesea legată de un eveniment al

vieţii copilului: apariţia dinţilor, înţărcarea, o boală infecţioasă

(rinofaringită, de exemplu), naşterea unui frate sau a

unei surori, reluarea lucrului de către unul din părinţi, conflicte

familiale. Sugarul anorexie dacă refuză să mănânce

la mese, ronţăie totuşi ceva în timpul zilei şi acceptă întotdeauna

să bea. Părinţii tind adesea să îl forţeze să mănânce,

utilizând tot felul de metode: jocuri, povestiri, promisiuni.

intimidare. Conflictul se înteţeşte cu atât mai mult că nu

este rar faptul ca sugarul să se alimenteze normal atunci când

intervin alte persoane (doica, bunicii sau personalul creşei).

După un examen clinic care să elimine eventualitatea

unei boli organice curabile, medicul îi ajută pe părinţi să

detensioneze situaţia şi le oferă sfaturi adaptate mediului

familial sau stadiului de dezvoltare a copilului: să-i prezinte

alimentele şi să i le ia înapoi în caz de refuz, să-1 lase pe

sugar să mănânce cu degetele, să admită un orar mai liber

al meselor, să se joace mai mult cu el etc. Majoritatea anorexiilor

obişnuite nu durează şi sunt tratate rapid. Luarea

în greutate rămâne mică, dar va creşte. Totuşi, diagnosticul

trebuie repus în discuţie în cazul unei slăbiri persistente.

Anorexie severă. Mai rară, ea poate apărea la câteva zile

după naştere. Sugarul prezintă o importantă întârziere

ponderală, iar curba greutăţii sale este „tăiată". Dezvoltarea

sa psihomotorie şi cognitivă (dobândirea de cunoştinţe) este

încetinită. Pot fi evocate trei diagnostice:

— o anorexie obişnuită prost tratată se poate deplasa

spre o anorexie severă dacă relaţia părinte-copil devine

puternic perturbată;

— anorexia severă poate li consecinţa unei boli organice.

Refuzul alimentar nu se încadrează atunci în tulburările

de comportament, ci mai curând în situaţia

dispariţiei senzaţiei de foame, legată de o patologie:

— anorexia severă poate, în fine, să dezvăluie dereglări

psihopatologice. Ea este atunci asociată altor simptome ca

tulburările de somn, neregularitatea progreselor psihomotorii

şi cognitive ale copilului, comportamente anormale

(apatie şi agresivitate), comunicare şi socializare perturbate.

Anorexia severă a sugarului poate necesita o supraveghere

somatică sau psihopatologică.

ANOREXIGEN. Medicament destinat să diminueze

pofta de mâncare.

ANOSMIE. Pierdere totală sau parţială (atunci se

vorbeşte de hiposmie) a mirosului.

Anosmia, care uneori nu se manifestă decât faţă de

anumite mirosuri, trece neobservată de pacient sau este luată

drept o tulburare a simţului gustativ. Când nu este afectată

decât o singură parte a nasului, se vorbeşte de hemianosmie.

ANTALGIC. -> ANALGEZIC.

ANTEBRAŢ. Parte a membrului superior situată între

cot şi încheietura pumnului.

Radiusul în afară, cubitusul înăuntru, reunite prin ligamentul

interosos, delimitează două regiuni ale antebraţului:

regiunea antebrahială anterioară şi regiunea antebrahială

posterioară.

ANTIACNEIC. Medicament utilizat în tratamentul

acneei.

Antiacneicele se prezintă sub două forme: produse de

uz extern şi medicamente administrabile pe cale orală.

Retinoidele, peroxidul de benzoil, acidul salicilic, rezorcina

şi unele antibiotice sunt comercializate sub formă de creme,

geluri, loţiuni (aplicaţii locale). Retinoidele şi antibioticele

sunt prezente, de asemenea, sub formă orală, precum şi

antiandrogenii pentru femei (acetatul de ciproteronă care

se opune acţiunii la nivelul pielii a hormonilor androgeni).

în toate cazurile de acnee, sunt recomandate îngrijirile

care ţin de igiena locală: curăţarea cu săpun nealcalin şi cu

lapte de toaletă, clătirea cu atenţie. Dacă aceste măsuri sunt

insuficiente, aplicaţiile locale de antiacneice, urmate

adesea timp de 2-3 luni, constituie cea mai bună opţiune

iniţială. Formele de acnee care rezistă la tratament sau care

devin severe dintr-o dată justifică un tratament suplimentar

pe cale orală.

EFECTE NEDORITE. Efectele nedorite ale tratamentelor

locale sunt rare şi sunt constituite dintr-o iritaţie, o fotosensibilizare

(reacţie cutanată la soare). Riscul este mult mai

mare în cazul retinoidelor administrate pe cale orală, care

pot antrena malformaţii fetale şi trebuie în consecinţă

asociate cu o contracepţie eficace la femeile de vârstă fertilă.

ANTIAGREGANT PLACHETAR. Medicament care

reduce capacitatea de agregare a plachetelor sangvine.

Antiagregantele plachetare (aspirina în doze mici,

ticlopidina.sulfinpirazonul.dipiridamolul) inhibă funcţiile

plachetare care participă la hemostază (oprirea hemoragiilor).

Ele sunt administrate pe cale orală.

Antiagregantele plachetare sunt indicate pentru a

preveni formarea de cheaguri şi apariţia emboliilor (migrările

de cheaguri) după un infarct de miocard, un accident

vascular cerebral (hemiplegie, de exemplu), sau în cursul

hemodializelor (curăţirile artificiale ale sângelui). Ele sunt

ANTIANGINOS 44

contraindicate — mai puţin totuşi decât anticoagulantele —

în caz de risc hemoragie. Interacţiile cu alte substanţe (antiinflamatoare,

anticoagulante) creşte riscul de sângerări.

Efectele nedorite sunt tulburările digestive, reacţiile

alergice, hemoragiile, distrugerile de celule sangvine (căderea

dramatică a nivelului plachetelor sau al gobulelor albe).

ANTIANGINOS. Medicament utilizat în tratamentul

insuficienţei coronariene (defect de irigare a muşchiului

cardiac de către arterele coronare). SINONIM: aniiangoric.

ANTIARITMIC. Medicament destinat corectării unor

tulburări ale ritmului cardiac, mai ales ale contracţiilor prea

rapide sau ineficace.

ANTIBIOGRAMĂ. Examen bacteriologic care permite

să se aprecieze sensibilitatea sau rezistenţa unei bacterii la

mai multe antibiotice.

O antibiogramă permite determinarea concentraţiilor

minime inhibitorii (C.M.I.), adică a cantităţilor de antibiotice

necesare pentru a împiedica creşterea bacteriană. Procedeul

constă în cultivarea bacteriilor prezente într-un prelevat

(sânge, urină etc.) cu scopul de a le identifica şi de a testa

pe coloniile obţinute eficacitatea diferitelor antibiotice.

ANTIBIOTERAPIE. Terapeutică utilizând unul sau mai

multe medicamente antiinfectioase din clasa antibioticelor,

a căror activitate se exercită asupra bacteriilor.

Antibioterapia poate fi preventivă sau profilactică (se

vorbeşte atunci de antibioprofilaxie); ea mai poate fi

curativă, destinată să combată o infecţie deja instalată,

evidentă sau nu (în acest ultim caz, este vorba de o antibioterapie

curativă precoce).

în funcţie de antibioticul ales, de modul său de administrare

şi de gravitatea cazului se poate impune o

spitalizare.

Problema cea mai mare a antibioterapiei este apariţia,

în creştere fără încetare, suşelor bacteriene rezistente la

antibioticele utilizate. O antibioterapie trebuie deci justificată

pentru a fi prescrisă şi trebuie dusă până la capăt.

ANTIBIOTIC. Substanţă de origine naturală sau

sintetică, utilizată contra infecţiilor cauzate de bacterii.

Se dispune de mai multe zeci de antibiotice, grupate în

mai mult de zece familii.

CARACTERISTICI ŞI ADMINISTRARE. Fiecare antibiotic

posedă mai multe caracteristici.

• Spectrul de acţiune este lista bacteriilor asupra cărora

antibioticul este activ. Spectrul poate să fie larg sau îngust

după numărul de tipuri de germeni sensibili la acest

antibiotic. Alte bacterii se numesc „rezistente" (rezistenţă

naturală). După necesităţi, un prelevat local conţinând

bacterii este trimis la un laborator, care realizează o

antibiogramă (studiul eficacităţii alegerii unor antibiotice

pentru bacteria în cauză) în scopul adaptării tratamentului.

• Caracterul bacteriostatic .sau cel bactericid al antibioticului

corespunde opririi proliferării sau, respectiv,

distrugerii bacteriilor.

• Devenirea lui în organism determină căile de administrare

posibile (locală, orală, injectabilă) în funcţie de repartiţia

preparatului în ţesuturi, de puterea sa de penetrare în celule,

de organul prin care se elimină (rinichi sau ficat).

• Toleranta depinde de toxicitatea preparatului şi de probabilitatea

de alergie a bolnavului faţă de medicament.

Alegerea unui antibiotic depinde, de asemenea, de natura

infecţiei (localizare, gravitate) şi de starea bolnavului

(antecedente de alergie, boală renală sau hepatică). Uneori

este necesar să se asocieze mai multe preparate în timpul

unui tratament, de exemplu în cazul infecţiilor grave.

EFECTE NEDORITE. Majoritatea antibioticelor poate

provoca greţuri, o diaree (prin modificarea florei intestinale)

sau chiar reacţii alergice (cutanate sau mai severe), care

interzic folosirea ulterioară a oricărui antibiotic din aceeaşi

familie. Ele pot, de asemenea, să favorizeze apariţia unei

micoze (în principal, candidoza).

Pe de altă parte, există un risc mai general: apariţia la

o bacterie a unei rezistenţe la un antibiotic faţă de care ea

era anterior sensibilă (rezistenţă dobândită), prin secretarea

unei enzime care se opune acţiunii medicamentului (de

exemplu, betalactamaza se opune acţiunii betalactaminelor).

O rezistenţă apărută la unele suşe şi la un bolnav dat poate,

în anumite cazuri, să se extindă de o manieră epidemică în

sânul florelor bacteriene ale bolnavului şi ale anturajului

său. Acest efect este favorizat de o utilizare prea frecventă

şi inadecvată a antibioticelor.

ANTICANCEROS. Medicament utilizat în tratamentul

chimioterapie al unorcancere. SINONIME: antimitolic, antineoplazic,

citoslatic.

Anticanceroasele vizează distrugerea celui mai mare

număr posibil de celule canceroase sau împiedicarea multiplicării

lor, cruţând în acelaşi timp majoritatea celulelor

sănătoase ale organismului. Fiecare varietate de cancer este

sensibilă la anumite produse şi rezistentă la altele. Medicamentele

sunt adesea asociate, ceea ce permite micşorarea

dozelor lor. ->• CHIMIOTERAPIE ANTICANCEROASĂ.

ANTICOAGULANT. Substanţă medicamentoasă sau

naturală care se opune coagulării sângelui.

FORME PRINCIPALE

• Heparinele acţionează direct asupra coagulării, într-o

manieră rapidă, şi sunt injectate pe cale subcutană sau

intravenoasă.

• Antivitaminele K, derivaţi de cumarină sau de indanedionă,

împiedică sintetizarea de către ficat a factorilor

activi ai coagulării; ele sunt administrate pe cale orală şi

au o întârziere mai mare în exercitarea acţiunii.