467 Placentă

pitiriazis versicolor acromic care dispare după expunerea

la soare, pielea regăsindu-şi atunci culoarea sa normală.

PIURIE. Prezenţă de puroi în urină.

O piurie este dovada unei infecţii a căilor urinare

excretoare (pielonefrită, cisută, uretrită, prostatiă acută etc).

Urina este tulbure şi de cele mai multe ori urât mirositoare.

Tratamentul constă întotdeauna în administrarea de

antibiotice.

P.L. -• PUNCŢIE LOMBARĂ.

PLACA. 1. Element metalic servind la imobilizarea unui

os fracturat, după reducerea fracturii, pe perioada de timp

necesară consolidării osului. Actualmente, reacţiile alergice

sunt excepţionale şi de o gravitate limitată. 2. Zonă de ţesut,

piele sau mucoasă, cu aspect anormal. 3. Cutie plată de sticlă

sau din material plastic, transparentă, destinată cultivării

microbilor pe medii de cultură.

PLACĂ DENTARĂ. Depunere lipicioasă şi albicioasă

pe suprafaţa dinţilor şi gingiilor.

Placa dentară se află la originea tuturor atingerilor ţesuturilor

parodonţiale (cement, ligament, os alveolar, gingie);

ea constituie, de asemenea, principala cauză a cariilor.

Atunci când placa dentară persistă prea multă vreme la

suprafaţa dinţilor, ea se calcifică constituind tartrul.

Periajul după fiecare masă, efectuat corect (dinspre gingie

către dinte), permite eliminarea plăcii dentare.

PLACEBO. Preparat lipsit de orice principiu activ, utilizat

în locul unui medicament pentru efectul lui psihologic, zis

„efect placebo".

în practica obişnuită, nu se prescriu preparate placebo,

din motive etice: aceasta ar duce la înşelarea bolnavului,

care ar lua în acest mod un medicament „fals". Dar,

adesea medicamentele adevărate îşi datorează ceva din

activitatea lor efectului placebo, în măsura în care bolnavul

crede în ele.

în schimb, cercetarea medicală este adesea adusă în

situaţia să utilizeze preparatele placebo pentru a testa noile

medicamente. Metoda constă în administrarea medicamentului

de studiat unui grup de bolnavi şi a unui placebo de

acelaşi aspect unui alt grup. Astfel, se poate şti, comparând

evoluţia tulburărilor din cadrul celor două grupuri, dacă

substanţa studiată are sau nu o eficacitate. Bolnavii,

întotdeauna informaţi asupra metodei de experimentare şi

asupra naturii experienţei, nu ştiu un singur lucru: căruia

din cele două grupuri îi aparţin. Experimentarea este

întreprinsă cu acordul lor.

PLACENTA PRAEVIA. Anomalie de inserţie a placentei,

situată prea jos în uter.

Se deosebesc placenta praevia centrală, care obstruează

complet orificiul intern al colului uterin şi împiedică

naşterea pe căi naturale, şi placenta praevia marginală, în

care placenta ajunge la nivelul orificiului intern al colului

uterin şi permite, cu o supraveghere crescută, naşterea pe

căi naturale.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. O placenta praevia poate

antrena sângerări de abundenţă variabilă în cursul celui de-al

treilea trimestru de sarcină. Dar, în majoritatea cazurilor,

diagnosticul este stabilit plecând de la luna a patra de

sarcină, cu prilejul unei ecografii.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. în cea mai mare parte a

cazurilor, inserţia placentei se modifică spontan în cursul

celui de-al treilea trimestru de sarcină: placenta urcă treptat

spre fundul uterului. Totuşi, atunci când placenta rămâne

inserată în partea de jos a uterului, măsurile preventive ca

odihna şi reducera volumului activităţilor zilnice, permit

evitarea contracţiilor uterine premature şi a hemoragiilor.

Naşterea, atunci când este prevăzută prin cezariană, este

declanşată de cele mai multe ori cu 3 săptămâni înainte de

termen.

PLACENTĂ. Organ prin care se efectuează schimburile

între făt şi mamă, expulzat după naştere în cursul

delivrenţei.

Placenta este complet formată în a 5-a lună de sarcină,

dată de la care ea nu va face altceva decât să crească fără

a-şi modifica structura. Atunci când termenul sarcinii este

depăşit, placenta îşi îndeplineşte funcţiile în mod imperfect,

iar fătul este mai puţin bine hrănit sau mai puţin oxigenat.

La termen, placenta normală are forma unui disc cu

diametrul de 15-20 centimetri, cu grosimea de 2-3 centimetri.

Ea cântăreşte între 400 şi 600 grame, adică o şesime

din greutatea fătului. Ea se prelungeşte în părţi cu membranele

ovulare (corionul, amniosul).

FUNCŢIE. Rolul placentei este triplu: ea reglează schimburile

fetomaterne, secretă hormoni şi protejează fătul.

• Schimburile fetomaterne se fac prin intermediul pereţilor

vaselor şi al vilozităţilor; astfel, nu există o comunicaţie

directă între circulaţia sangvină a mamei şi cea a fătului:

sângele lor nu se amestecă. Rolul placentei este, totodată,

respirator şi nutriţional.

• Secreţia hormonala a placentei se produce de la începutul

sarcinii: trofoblastul secretă hormon corionic gonadotrofic

(h. C. G.), necesar bunei evoluţii a sarcinii şi a cărui dozare

permite diagnosticarea ei precoce. Un alt hormon, hormonul

corionic somatotrofic (h. C. S.) sau hormonul placentar

lactogen (h. P. L.), joacă rol în nutriţia fătului şi pregătesc

lactaţia. Placenta mai secretă şi hormoni steroidieni

(estrogeni şi progesteron) şi preia ştafeta de la ovar.

• Rolul protector al placentei este inegal. Dacă ea lasă să

treacă virusurile până spre luna a 5-a de sarcină, dată la care

fătul începe să fabrice proprii săi anticorpi, ea se opune în

schimb multă vreme trecerii a numeroase bacterii. Ea lasă

să treacă unii anticorpi materni care protejează fătul

PLACHETĂ

împotriva unui mare număr de boli, această protecţie persistând

la copil pe o durată de aproximativ 6 luni după

naştere. Unele medicamente traversează, de asemenea,

bariera placentară, cu efecte uneori nocive asupra fătului.

PATOLOGIE. Placenta este inserată în general la fundul

uterului. Atunci când este inserată mai jos, între făt şi col

(placenta praevia), ea face contraindicată naşterea pe căi

naturale şi impune practicarea unei cezariene.

O altă patologie, gravă, este dezlipirea placentei în

timpul sarcinii (hematom retroplacentar).

PLACHETĂ. Celulă sangvină fără nucleu, care joacă un

rol important în fenomenele coagulării sângelui şi ale

inflamaţiei. SINONIM: trombocil.

Numărul de plachete este cuprins în mod normal între

150 000 şi 450 (XX) pe milimetrul cub de sânge. Plachetele

provin din fragmentarea citoplasmei celulelor mari ale

măduvei osoase, megacariocitele. Longevitatea lor este de

7-10 zile. Plachetele sangvine sunt distruse în splină.

FUNCŢIE. Primul stadiu al opririi unei hemoragii (hemostaza

primară) debutează cu aderarea plachetelor la

peretele vasului lezat, cu agregarea şi eliberarea conţinutului

lor. Aceasta conduce la formarea unei aglomerări de plachete

care colmatează breşa vasului. în fenomenul

coagulării, membrana plachetelor favorizează interacţiunea

factorilor coagulării.

în reacţia inflamatorie, plachetele ingeră anumite particule

şi pot să-şi elibereze conţinutul în prezenţa bacteriilor

şi a virusurilor, crescând astfel permeabilitatea vasculară.

PATOLOGIE. în principal, se disting trei tipuri de patologie

a plachetelor: trombopenia (micşorarea numărului lor),

trombocitoza (creşterea numărului lor) şi trombopatia

(anomalia funcţionării lor), la originea diverselor tulburări

ale hemostazei primare.

PLAGĂ. Ruptură a ţesuturilor provocată de un accident

(rănire, arsură) sau de o intervenţie chirurgicală.

Plăgile accidentale trebuie să fie examinate cu atenţie,

deoarece ele pot fi pline de corpi străini (pământ, fragmente

de sticlă) şi, în acest caz, pot fi contaminate cu agenţi

infecţioşi (risc de tetanos). Acest examen permite, de asemenea,

evaluarea abundenţei sângerării şi mai ales nu lasă

să scape neobservată o leziune profundă, ca de exemplu una

provocată de un instrument subţire şi lung, ca o armă albă.

Plaga superficială. O plagă se numeşte superficială

atunci când nu afectează decât învelişul cutanat sau ţesuturile

imediat subiacente. Sângerarea poate fi abundentă

dacă zona atinsă este bogată în vase mici superficiale (pielea

capului). Atunci când plaga nu este infectată cu vreun corp

străin, se poate opri sângerarea prin comprimarea uşoară

cu ajutorul unei pânze curate sau, mai bine cu o compresă

sterilă. Plăgile superficiale, înainte de eventuala lor suturare,

sunt curăţate cu ajutorul unui antiseptic şi al unei

comprese, dacă e posibil sterilă, frecând uşor plaga de la

centru spre periferie (şi nu invers, deoarece aceasta ar duce

microbii spre centrul plăgii); apoi, se pune o compresă

menţinută cu un adeziv sau cu un bandaj.

Plaga profundă. O plagă se numeşte profundă atunci când

ea cuprinde structurile „nobile" (artere, nervi, viscere).

Sângerarea trebuie atunci să fie oprită pe cale chirurgicală

(prin electrocoagulare, ligaturare a micilor vase care sângerează

etc). Dacă plaga este foarte gravă, ea este curăţată

chirurgical şi eventual suturată, sub anestezie locală,chiar

sub anestezie generală. Totuşi, dacă pacientul se prezintă

la medic prea târziu (cu o întârziere de aproximativ 6 ore),

plaga este deja foarte contaminată şi medicul sau chirurgul

riscă să n-o poată închide, sub sutură putându-se dezvolta

o infecţie; atunci medicul se mulţumeşte cu curăţarea şi

pansarea plăgii. în cazurile cele mai grave, complicaţiile

infecţioase sunt prevenite cu antibiotice.

PLANTĂ MEDICINALĂ. > FlTOTERAPlE.

PLASMAFEREZA. Tehnică transfuzională care permite

prelevarea doar a plasmei de la un donator de sânge sau

de la un bolnav.

• La un donator de sânge, plasmafereza constă în prelevarea

sângelui prin intermediul unui aparat care separă plasma,

restul fiind reinjectat donatorului. Plasma serveşte apoi la

tratarea bolilor fie ca atare, fie purificată, adică după ce a

fost tratată pentru scoaterea din componenţa ei a albuminei

sau a factorilor coagulării.

• La un bolnav, plasmafereza are drept scop un schimb

plasmatic care permite reducerea concentraţiei în sânge a

clementelor toxice (proteine, lipide, anticorpi şi complexe

imune circulante). Această tehnică este utilizată în tratamentul

unor boli neurologice (miastenia, de exemplu), al

cazurilor de hipervâscozitate sangvină sau al bolilor autoimune

(lupus eritematos diseminat, de exemplu), precum

şi în hipercolesterolemia familială. Operaţia, care durează'

în jur de două ore, constă în scoaterea sângelui bolnavului

şi în restituirea globulelor sale roşii suspendate într-un

produs de substituţie de origine umană (plasma donatorului

sau albumina obţinută plecând de la plasma purificată) sau

artificială.

PLASMĂ. Parte lichidă a sângelui în care se scaldi

celulele sangvine (globule roşii, globule albe şi plachete).

Plasma este un mediu bogat în hormoni şi în substanţe .1

nutritive - săruri minerale, vitamine, acizi aminaţi, proteine, j

glucide, lipide. Se recurge la plasmă în diferite tratamente, I

Ca şi pentru oricare alt produs sangvin, prelevarea sa de I

la donatorii de sânge, conservarea sa şi indicaţiile de distti; ;«

buire sunt strict reglementate. m

• Plasma lichidă poate fi conservată timp de maximumul M

an, la -30° C şi cu condiţia să fie congelată nu mai târzw M

r

469

de 6 ore de la prelevarea ei (de la un singur donator). Ea

trebuie să fie utilizată imediat după o decongelare rapidă.

• Plasma uscata este obţinută prin liofilizare (deshidratare

prin sublimare direct din stare congelată, sub vid) a unui

amestec de plasme de la 12 donatori cel mult, prelevate în

mai puţin de 6 zile.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Plasma, administrată prin

perfuzie, este utilizată pentru creşterea volumului sangvin

în unele feluri de colaps (scăderea rapidă şi de durată a

presiunii arteriale) sau pentru rehidratarea arşilor şi asigurarea,

pentru ei, a unui aport de proteine. Utilizarea plasmei este

actualmente limitată din cauza riscurilor - chiar mici - de

transmitere a unor virusuri, în particular cel al hepatitei C.

PLASTIE. Intervenţie chirurgicală care constă în modificarea

şi în restabilirea formei, înfăţişării şi funcţiei unui

ţesut, unui organ sau a unei părţi a corpului.

Plastia propriu-zisă utilizează ţesuturile învecinate regiunii

tratate, dar trebuie uneori să fie completată printr-o altă

tehnică (grefă, proteză).

PLASTURE. Bandă adezivă de ţesut, de hârtie sau de

material plastic, utilizată ca pansament sau pentru menţinerea

unui pansament.

DIFERITE TIPURI DE PLASTURE

• Plasturele clasic este constituit dintr-un amestec de oxid

de zinc şi de produs adeziv aplicat pe o fâşie de ţesut.

Impermeabil, el protejează plaga, dar poate, în acelaşi timp,

să favorizeze maceraţia sau iritarea pielii sensibile.

• Plasturele elastic este format dintr-o bandă de tricot. El

este destinat să menţină un pansament, dar întinderea sa nu

trebuie să fie modificată în cursul mişcărilor.

• Plasturele microporos, analergic (ori hipoalergic), permite

evitarea oricărei iritaţii şi maceraţii a plăgii datorită

permeabilităţii sale la aer. El este constituit din fibre artificiale.

Este convenabil pentru toate tipurile de piele şi în

particular pentru epidermul fragil al sugarilor.

PLĂMÂN. Organ al respiraţiei care furnizează oxigen

întregului corp şi elimină dioxidul de carbon din sânge.

STRUCTURA. Plămânii, situaţi în cuşca toracică, se sprijină

pe diafragm şi sunt înconjuraţi fiecare de o membrană,

pleura. Plămânul drept este format din 3 lobi legaţi unul

de altul, iar cel stâng din 2 lobi. Aerul pătrunde prin trahee,

apoi prin bronhii, care se divid în bronhii din ce în ce mai

mici, apoi în bronhiole (bronşiole); la extremitatea lor se

află foarte numeroşi saci microscopici, alveolele; prin

peretele extrem de fin al acestora, tapisat cu o reţea de

capilare sangvine, se produce hematoza: transferul oxigenului

din aer către sânge, eliminarea în sens invers a

dioxidului de carbon sangvin.

Un singur plămân este suficient pentru a asigura schimburile

gazoase necesare vieţii, aşa cum o dovedeşte

PLĂMÂNULUI DE FERMIER

menţinerea funcţiei respiratorii la subiecţii care au suferit

o pneumonectomie (ablaţia chirurgicală a unui plămân).

PATOLOGIE. Afecţiunile plămânului propriu-zis sunt

denumite pneumopatii (pneumonie, tuberculoză pulmonară,

abces, embolie pulmonară, pneumoconioză, fibroză,

alveolită etc). Uneori se vorbeşte de bronhopneumopatie

atunci când atingerea este difuză şi când este asociată cu

leziuni ale bronhiilor (bronşită, astm, emfizem pulmonar),

în sfârşit, plămânul poate fi sediul tumorilor benigne

(chisturi, abcese) sau maligne (cancer bronhopulmonar).

PLĂMÂNULUI (abces al). Colecţie de puroi în plămân.

CAUZE ŞI SIMPTOME. Un abces al plămânului este

cauzat de o infecţie provocată de o bacterie, de cele mai

multe ori anaerobă, sau, mai rar, de prezenţa unui corp străin

inhalat în arborele respirator sau legat de un focar infecţios

situat în altă parte a corpului (abces dentar). Existenţa

abcesului se traduce printr-o durere toracică localizată,

printr-o alterare importantă a stării generale (febră, pierdere

în greutate, oboseală) şi prin expectoraţii purulente.

TRATAMENT. Acesta constă în administrarea de antibiotice,

mai întâi pe cale venoasă şi în cadrul spitalului, apoi

pe cale orală, cel puţin 6 săptămâni cu totul. în cazurile cele

mai grave, se practică ablaţia chirurgicală sau drenarea

abcesului.

PLĂMÂNULUI (cancer al). -» BRONHOPULMONAR

(cancer).

PLĂMÂNULUI (chist aerian al). Cavitate gazoasă

amplasată în parenchimul (ţesutul funcţional) plămânului.

Chisturile aeriene pot fi congenitale sau dobândite şi sunt

cauzate de o supuraţie pulmonară, de bulele unui emfizem

sau de dilataţia bronhiilor în formă de chisturi. Ele sunt

apriori puţin invalidante.

Tratamentul constă în practicarea unei ablaţii chirurgicale

a unui chist unic atunci când acesta este voluminos.

PLĂMÂNULUI CRESCĂTORILOR DE PĂSĂRI

(boală a). Afecţiune pulmonară de origine alergică provocată

de inhalarea bacteriilor conţinute în dejecţiile păsărilor,

mai ales ale celor din familia porumbeilor. SINONIM:

boala a crescătorilor de păsări.

Această boală este o alveolită (inflamaţie a alveolelor)

de hipersensibilzare, care se traduce prin accese de ferbă

şi prin jenă respiratorie, simptome declanşate de contactul

cu alergenele. Tratamentul constă în suprimarea oricărui

contact cu alergenele, atunci când este posibil, şi în administrarea

de corticosteroizi pe cale generală.

PLĂMÂNULUI DE FERMIER (boală a). Afecţiune

pulmonară alergică cauzată de inhalarea bacteriilor

PLEOAPĂ 470

conţinute în grâul mucegăit. SINONIM: boala a treieralorilor

de hambar.

Boală a plămânului fermierilor, care face parte din

alveolitele (inflamaţie a alveolelor) de hipersensibilizare şi

se traduce prin accese de febră şi jenă respiratorie, simptome

declanşate prin contactul cu alergenele. Tratamentul vizează

înainte de toate, atunci când este posibil, să se suprime

orice contact cu alergenele; în plus, se recurge adesea la

corticosteroizi pe cale generală.

PLEOAPĂ. Văl musculomembranos care acoperă parţial

în sus şi în jos fiecare dintre cei doi ochi, destinat să-i

protejeze.

FUNCŢIE. Pleoapele asigură protecţia ochilor. Genele

împiedică praful să intre în ochi, iar un clipit reflex foarte

rapid se produce de îndată ce un obiect se apropie de ochi

sau în caz de căldură foarte mare. Un clipit permanent

întinde şi reînnoieşte filmul lacrimal pe suprafaţa ochiului.

PLEURAL, -Ă. Care se referă la pleură (membrana care

înveleşte plămânii.

PLEURĂ. Membrană care acoperă aproape complet

plămânul, cu excepţia hilului (mică regiune a feţei sale

interne pe unde trec vasele şi arborele bronhie).

Pleura cuprinde două foiţe care se unesc la nivelul

hilului: pleura viscerală, care tapetează plămânul, şi pleura

parietală, care tapetează peretele toracic. Aceste foiţe sunt

separate printr-un spaţiu denumit cavitate pleurală, care

conţine un film lichidian.

Bolile pleurei, atunci când cauza lor este cunoscută, sunt

mai ales infecţioase (tuberculoză, în particular) sau tumorale

(mezoteliom, metastaze ale unui cancer din altă parte

a corpului). Cavitatea pleurală poate dispărea prin lipirea

foiţelor (simfiză pleurală) sau, din contra, poate creşte în

volum din cauza unei efuziuni de lichid (pleurezie) sau de

aer (pneumotorax).

PLEURECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unei mici părţi

din pleura parietală (membrana care tapetează peretele

toracic).

PLEUREI (cancer al). Proliferare de celule tumorale în

ţesutul pleural.

Cancerul primitiv al pleurei. Acesta este mezoteliomul

pleural, tumoră malignă a cărei frecvenţă este în creştere.

El provine în 70% dintre cazuri din inhalarea amiantului

(azbestoză), la care sunt supuşi subiecţii care lucrează în

numeroase sectoare industriale (extragerea şi împletirea

amiantului, construcţii navale, izolarea clădirilor). Primele

semne apar după aproximativ 35 de ani după expunere, care

este uneori foarte scurtă (câteva luni): dureri într-o parte a

toracelui, pleurezie (efuziune de lichid între cele două foiţe

ale pleurei). Nu există vreun tratament cu adevărat eficace

al mezoteliomului, care invadează treptat peretele toracelui

şi plămânului. O depistare precoce a subiecţilor expuşi

riscului, care ar permite utilizarea rapidă a noilor medicamente

ca interferonul, ar duce, în viitor la încetinirea

evoluţiei acestei boli.

Cancerul secundar al pleurei. Acesta este cauzat, în

general, de metastazele unui cancer al bronhiilor, al sânului,

al uterului, al ovarului sau al tubului digestiv. El se

manifestă aproape întotdeauna printr-o pleurezie (care se

traduce printr-o gâfâială la efort) şi printr-o alterare a stării

generale a bolnavului.

Tratamentul constă, pe de o parte, în tratarea cancerului

primitiv (chimioterapie, hormonoterapie), pe de altă parte

în evacuarea lichidului pleural prin puncţie.

PLEUREZIE. Inflamaţie acută sau cronică a pleurei

(membrana care înveleşte plămânii).

O pleurezie este de cele mai multe ori cauzată de o

infecţie cu o bacterie sau de un cancer provenind fie de la

însăşi pleură (mezoepiteliom), fie dintr-o altă parte a

corpului, prin metastază. Se întâmplă totuşi, în mai puţin

de 10% din cazuri, să nu se găsească nici o cauză. 0

pleurezie poate fi uscată (atunci se vorbeşte de o pleurită,

uneori) sau se poate traduce, în cavitatea pleurală, printr-o

efuziune lichidiană localizată sau difuză. Acest lichid poate

fi limpede (pleurezie serofibrinoasă), hemoragie sau

purulent.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. O pleurezie se manifestă

printr-o jenă respiratorie, o durere pe o parte a toracelui, o

tuse uscată şi o febră în caz de infecţie. Diagnosticul este

confirmat de radiografia plămânilor şi de examenul

histologic şi bacteriologic al unei mici cantităţi de lichid

prelevat printr-o puncţionare cu acul. Pleurezia poate regresa

spontan, dar bolnavul trebuie să fie supravegheat îndeaproape

în eventualitatea că boala în cauză ar progresa

şi ar deveni decelabilă clinic sau radiologie.

TRATAMENT. Acesta face apel, după cauza pleureziei,

la antibiotice, antituberculoase sau anticanceroase. DacJ

jena respiratorie este însemnată, lichidul poate fi evacuat

prin puncţie apoi prin drenarea cavităţii pleurale.

PLEURODINIE CONTAGIOASĂ. Afecţiune virali

caracterizată prin dureri ale toracelui. SINONIM: mialgie

epidemica.

Pleurodinia contagioasă este destul de frecventă vara,

în America de Nord şi în ţările scandinavice; ea poate, de

asemenea, să afecteze şi alte regiuni ale lumii. Cauzată de

un virus coxackie B, ea se propagă prin epidemii. Boala

debutează cu dureri intense la baza toracelui, pe o parte,

cu jenă respiratorie, cu un sughiţ, febră şi dureri de cap.

Boala se vindecă spontan în câteva zile.

PLEUROSCOPIE. Examen care constă în vizualizarea

pleurei (membrană seroasă care înveleşte plămânii) prin

PNEUMOGASTRIC

introducerea intre cele două foile a unui endoscop (tub rigid

dotat cu un sistem optic). SINONIM: loracoscopie.

PLEX. Reţea de filete nervoase sau de vase anastomozate

(reunite între ele) în mod complex. Corpul uman cuprinde

numeroase plexuri.

PATOLOGIE. Atingerile cele mai frecvente ale plexurilor

sunt traumatismele, compresiile, tumorile şi efectele antrenate

de radioterapie. Ele se traduc prin paralizii şi tulburări

senzitive adesea dureroase. Fracturile de sacrum se complică

adesea cu leziuni ale plexului sacral.

PLONJARE (accidentele) -• BAROTRAUMATISM.CHESOANELOR

(boală a), DECOMPRESIE.

PLUMMER-VINSON (sindrom al lui). Asociere a unei

disfagii (dificultate de a înghiţi) provocată de un diafragm

esofagian (formare de ţesut fibros în partea superioară a

esofagului) şi de o anemie prin lipsă de fier. SINONIM:

sindrom al lui Kelly-Paterson.

Sindromul lui Plummer-Vinson afectează, în principal,

femeia tânără. Originea bolii rămâne obscură.

TRATAMENT. Acesta debutează prin corectarea anemiei

cu ajutorul unui regim adaptat şi a unei administrări de fier.

Atunci când disfagia persistă, pot fi necesare dilataţiilc

esofagiene prin introducerea unei sonde cu balonaş. Acest

:>m constituie o stare precanceroasă şi necesită o

lupraveghere regulată prin endoscopie.

PNEUMATOZĂ CHISTICĂ. Afecţiune caracterizată

i prezenţa chisturilor umplute cu gaz în peretele intestiui

subţire, colonului sau al mezenterului.

PNEUMOCISTOZĂ. Infecţie a plămânilor provocată

de un microorganism, Pneumocystis carinii. SINONIM:

pneumonie inlerstiţiala cu Pneumocystis carinii.

CONTAMINARE. Agentul infecţios, a cărui clasificare este

!ă (parazit sau ciupercă), se găseşte la numeroase

Itlimale fără să le provoace acestora vreo boală anume (el

numeşte saprofit) şi se întâlneşte în toate regiunile lumii.

Este probabil că boala se contractează pe căi respiratorii.

Pneumocistoza este o infecţie care nu survine decât la

biecţii ale căror funcţii imunitare (rezistenţa la microbi)

nt alterate, de exemplu bolnavii atinşi de SIDA sau de

jeemie, sau care urmează un tratament imunosupresor

fttre frânează producţia de globule albe).

^MPTO ME ŞI SEMNE. Un subiect atins de pneumo-

£StOZă are o tuse uscată, o febră şi respiră greu (dispnec).

TRATAMENT. Administrarea de sulfamide permite vinde-

. Un tratament de atac trebuie să fie administrat timp

it 3 săptămâni şi apoi să fie continuat la doze mai mici

i vreme cât există imunodepresie.

PNEUMOCOC. • STREPTOCOCCUS PNEUMONIAE.

PNEUMOCOCIE. Infecţie provocată de pneumococ, sau

Streptococcus pneumoniae, bacterie Gram pozitivă deosebit

de virulentă şi patogenă.

Pneumocociile sunt răspândite. Ele constituie cele mai

obişnuite dintre pneumoniile de origine bacteriană. Frecvenţa

infecţiilor cu pneumococ (în principal, infecţii respiratorii,

meningite purulente şi infecţii generalizate, sau

pneumococemii) creşte la persoanele aşa-zise supuse riscului

(copiii mai mici de 2 ani, persoanele în vârstă) şi la

subiecţii imunodeprimaţi.

Manifestările unei pneumococii sunt în funcţie de afecţiune:

febră, frisoane, jenă respiratorie şi expectoraţie galben-verzuie

pentru o pneumonie; durere în gâtlej, jenă la deglutiţie

şi febră pentru o faringită; dureri ale urechilor pentru o otită;

cefalee (dureri de cap) şi vărsături pentru o meningită etc.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul este stabilit

prin izolarea germenului dintr-un prelevat (sânge, puroi

rezultat în otită sau bronşită, lichid cefalorahidian) şi prin

Tratamentul se bazează pe antibiotice adaptate germenului

şi administrate timp de două săptămâni, pe cale

venoasă în formele grave. Subiecţilor imudodeprimaţi şi

celor în vârstă le este propus un vaccin care acoperă 80%

dintre infecţiile cu pneumococi.

PNEUMOCONIOZĂ. Orice afecţiune difuză a plămânilor

cauzată de inhalarea îndelungată a prafului

răspândit în atmosferă.

Pneumoconiozele pot fi cauzate de praful de silice

(silicoză), de amiant (azbestoză), de şisturi (şistoză sau boala

lucrătorilor din cariere), de diverse metale ca fierul sau

titanul.de plastice, de polivinil,decuarţ,de talc sau de fibre

de sticlă.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Primele semne ale unei pneumoconioze,

afecţiune cel mai des legată de activităţile

profesionale şi care nu debutează decât după mai mulţi ani

de expunere la praf, sunt descoperite cu ocazia examenelor

radiologice sistematice, practicate la subiecţii expuşi

riscului. Apoi apare o jenă respiratorie care poate evolua

până la o insuficienţă respiratorie.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul constă în

întreruperea expunerii la praf şi în tratarea simptomelor

insuficienţei respiratorii (administrarea de oxigen Ia

domiciliu pentru formele evoluate). Prevenirea constă în

purtatul unei măşti de către persoanele expuse acestui praf

de la locul de muncă şi în practicarea unei supravegheri

medicale sistematice în profesiile de risc.

PNEUMOGASTRIC (nerv). Nerv cranian pornit din

bulbul rahidian, care inervează inima, bronhiile, aparatul

digestiv şi rinichii. SINONIM: nervul vag.

PNEUMOLOGIE 472

PNEUMOLOGIE. Specialitate medicală care se dedică

studiului şi tratamentului bolilor de plămâni, de bronhii, ale

pleurei şi ale mediastinului (spaţiul situat între plămâni).

PNEUMOMEDIASTIN. Infiltraţie de aer în ţesuturile

mediastinului (spaţiului cuprins între plămâni).

Un pneumomediastin succede, în general, unei rupturi

a alveolelor pulmonare (care permite aerului din plămâni

să ajungă în mediastin), această ruptură fiind la rândul ei

legată de un traumatism al toracelui sau provocată, în cursul

unei crize de astm, prin distensia alveolelor sau, încă, în

cursul unei bronşiolite, prin inflamaţia bronşiolelor şi

alveolelor; originea rămâne uneori necunoscută.

Un pneumomediastin se manifestă printr-o durere toracică

centrală şi jenă respiratorie, precum şi printr-un emfizem

subcutanat la baza gâtului (trecerea aerului în ţesuturile

subcutanate), dând o senzaţie de troznet la palpare. Tratamentul

trebuie să fie întreprins de urgenţă: el vizează

tratarea simptomelor bolii (asistare respiratorie) şi uneori

reparaţia chirurgicală a leziunilor.

PNEUMONECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unui

plămân.

PNEUMONIE. Infecţie a plămânului provocată de o

bacterie sau de un virus.

în practică, termenul de pneumonie priveşte aproape

întotdeauna pneumonia veritabilă lobară acută, cauzată de

infecţia plămânului cu pneumococ. Simptomele, cu apariţie

bruscă, asociază o febră ridicată (39-40° C), frisoane intense

şi adesea o durere toracică ce se amplifică la inspiraţie.

Tratamentul se bazează pe penicilină sau pe derivaţii

ei, administraţi în doze mari prin injecţii în primele zile,

apoi în comprimate timp de cincisprezece zile. în caz de

alergie la penicilină, se pot prescrie alte antibiotice. Febra

dispare în 24 până la 48 de ore, iar vindecarea se realizează

în câteva zile.

PNEUMOPATIE. Orice boală a unui plămân sau a

ambilor, indiferent de cauza ci.

PNEUMOPATIE INTERSTIŢIALĂ. Orice boală

care afectează, în principal, parenchimul (ţesutul funcţional)

plămânului.

Pneumopatiile interstiţiale sunt afecţiuni legate de alterările

membranei alveolocapilare (membrană pornind de la

care se efectuează schimburile gazoase - oxigen, dioxid de

carbon-dintre aer şi sânge), care poate fi îngroşată, inflamată,

edematoasă sau fibroasă. Bolile care pot sta la originea

unei pneumopatii interstiţiale sunt numeroase: sarcoidoză,

boală infecţioasă (de origine virală, parazitară, bacteriană

sau micozică), pneumoconioză, pneumopatie de hipersensibilizare

(bolile de plămâni ale crescătorilor de animale

şi ale fermierilor), limfangită carcinomatoasă, insuficienţă

cardiacă stângă (edem pulmonar), granulomatoză, conectivită

etc. Administrarea anumitor medicamente (amiodaronă,

îndeosebi) poate, de asemenea, să provoace o

pneumopatie interstiţială.

O pneumopatie interstiţială se traduce printr-o gâfâială

la efort. Evoluţia pneumopatiilor interstiţiale este foarte

variabilă după boala în cauză şi posibilitatea de a o îngriji:

unele se vindecă de la sine (atunci când sunt cauzate de o

sarcoidoză. îndeosebi), în timp ce altele continuă să evolueze

în pofida tuturor tratamentelor. în anumite cazuri, ele

antrenează o insuficienţă respiratorie cronică, ce necesită

o oxigenoterapie.

PNEUMOTORAX. Efuziune de aer în pleură (membrana

care înveleşte plămânul).

Un pneumotorax este provocat de introducerea unui

anume volum de aer între cele două foiţe ale pleurei, care

acţionează dezlipindu-le şi apăsând asupra plămânului.

Această dezlipire poate fi difuză sau localizată; se întâmplă

ca ambii plămâni să fie atinşi.

S1MPTOME. Un pneumotorax se traduce printr-o durere

bruscă, în lovitură de pumnal, pe o parte a toracelui,o jenă

respiratorie, chiar o veritabilă sufocare. Examenul clinic

al bolnavului şi radiografia toracelui permit stabilirea

diagnosticului.

TRATAMENT. în caz de pneumotorax idiopatic (de origine

necunoscută) cu jenă respiratorie moderată, simpla odihnă

la pat permite să se aştepte ca aerul să se resoarbă de la

sine, plămânul reluându-şi locul în una-două săptămâni. în

alte cazuri, este practicat un drenaj cu un ac introdus în

spaţiul dintre două coaste, legat la un aparat de aspiraţie.

în 30% din cazuri, pneumotoraxul idiopatic recidivează,

după câteva luni sau câţiva ani.

în caz de recidivă este practicată o simfiză pleurală: se

dezlipesc definitiv cele două foiţe ale pleurei prin injectarea

unui produs iritant (talc, îndeosebi); această intervenţie poate

fi efectuată prin chirurgie convenţională sau prin pleuroscopie

(cu un tub dotat cu un sistem optic şi cu instrumente

de dimensiuni mici, introdus printr-o mică incizie).

PODOLOGIE. Specialitate ortopedică ce se consacră

examinării, diagnosticării, tratamentului şi prevenirii

bolilor piciorului.

POIKILODERMIE. Afecţiune cutanată care asociază o

atrofie a epidermului, o discromîe (piele puţin sau insuficient

pigmentată) şi telangiectazii (dilataţii ale vaselor

superficiale ale dermului), zonele afectate fiind dispuse în

plăci sau în reţea.

în prezent, nu există vreun tratament al poikilodermiei,

dar protejarea împotriva radiaţiilor solare previne agravarea

afecţiunii.