469 Perleş

EFECTE SECUNDARE. O peridurală poate declanşa o

scădere a tensiunii arteriale şi/sau frisoane în timpul intervenţiei,

precum şi o retenţie tranzitorie a urinei după intervenţie,

ceea ce necesită adesea o sondare vezicală. Durerile

de cap, rare, se tratează cu analgezice şi odihnă. Un hematom

peridural, eveniment excepţional dacă contraindicaţiile

sunt respectate, poate antrena o paralizie a membrelor

inferioare şi necesită un tratament chirurgical de urgenţă.

PERINATALOGIE. Studiu al fătului începând din cea

de a 28-a săptămână de sarcină şi al copilului în primele

8 zile ale vieţii sale.

PERINEU. Regiune care constituie planşeul micului

bazin, în care sunt situate organele genitale externe şi anusul.

SINONIM: planau pelvian.

PERIONICHIE. Inflamatie cronică a pielii din jurul unei

unghii. SINONIM: perionixie.

O perionichie este provocată de cele mai multe ori de

O ciupercă microscopică din genul Candida. Tratamentul

constă în aplicarea de antifungice (micostatin, imidazolaţi),

iar prevenirea, purtând mănuşi în cursul muncilor manuale

înprofesiilederisc.

PERIOST. Membrană fibroasă albicioasă care înconjură

osul ca o teacă, cu excepţia suprafeţelor sale articulare.

Periostul, îndeosebi cel al tibiei sportivilor, poate fi

sediul unei inflamaţii (periostita).

PERIOSTITA. Inflamatie acută sau cronică a periostului

(membrana conjunctivă care înconjoară un os şi nu îi

permite creşterea în grosime) şi a osului adiacent. SINONIM:

osleoperiostita.

CAUZE. O periostita poate fi antrenată prin extinderea unei

OSteite (infecţie microbiană a unui os) la periost sau prin

tocuri, responsabile de microtraumatisme.

La sportivi, o periostita poate surveni după modificarea

sau intensificarea antrenamentului. Ea mai poate fi pusă în

legătură şi cu o reluare prea rapidă a activităţii sportive după

0 oprire a ei, cu o deficitară stăpânire a gesturilor, cu o

khimbare a suprafeţei pe care se practică sportul (iarbă sau

'»! sintetic, de exemplu) sau a echipamentului (încălţămintea).

JIMPTOME Şl TRATAMENT. O periostita se manifestă

|rintr-o umflătură şi durere a zonei afectate. Ea se tratează

jfinodihnă, şedinţe de kineziterapie, folosind încălţăminte

jtiie amortizează şocurile şi prin administrarea de medicamente

antiinflamatoare.

i

KRISTALTISM. Totalitate a contracţiilor musculare

ţie unui organ cavitar, provocând înaintarea conţinutului

•ii din amonte în aval. SINONIM: motricitate digestivă.

PERITONEU. Membrană seroasă care tapetează pereţii

abdomenului (peritoneul parietal) şi suprafaţa viscerelor

digestive pe care acesta le conţine (peritoneul visceral).

PERITONITĂ. Inflamatie a peritoneului.

O peritonită este aproape întotdeauna consecutivă unei

atingeri a unui organ abdominal: fie un viscer este infectat

şi bacteriile se propagă apoi din aproape în aproape în

peritoneu; fie peretele unui viscer cavitar (intestin, de

exemplu) este perforat, iar conţinutul său - care poate

cuprinde bacterii şi substanţe agresive - se acumulează în

peritoneu. Odată inflamaţia declanşată, se produce o ocluzie

intestinală. Pierderile lichidiene diminuează de altfel volumul

sangvin, ceea ce explică, în caz de peritonită gravă sau

prelungită, suferinţa principalelor viscere (plămâni, rinichi).

Peritonită acută. Inflamaţiile acute ale peritoneului au

origini foarte diferite: perforarea unui ulcer al stomacului

sau al duodenului; apendicita; colecistita (inflamaţia

veziculei biliare); sigmoidita (inflamaţia ultimei părţi a

colonului); plaga unui viscer cavitar, survenită în cursul unui

traumatism al abdomenului; salpingita (inflamaţia uneia sau

ambelor trompe uterine); în acest ultim caz, peritonită

rămâne localizată în micul bazin: atunci se vorbeşte de

pelviperitonită.

SEMNE Şl DIAGNOSTIC. O peritonită acută poate fi

generalizată sau localizată.

• Operitonită acută generalizată se traduce printr-o durere

abdominlă intensă şi generalizată, prin semne de paralizie

intestinală (vărsături, oprire a evacuării materiilor fecale şi

a gazelor), printr-o alterare a stării generale (febră, depresie)

şi uneori prin semne ale micşorării volumului sangvin

(paloare, anxietate, puls rapid). Muşchii peretelui abdominal

sunt foarte contractaţi; peretele abdominal devine tare,

tensionat, dureros (ventru de lemn).

• O peritonită acută localizată antrenează formarea de

aderenţe care compartimentează cavitatea peritoneală şi

împiedică focarul infecţios să se întindă. Localizarea sa

depinde de organul în cauză (în jos şi în dreapta abdomenului

pentru apendicită, în jos şi la stânga pentru

sigmoidita).

TRATAMENT. în caz de peritonită acută, bolnavul trebuie

să fie spitalizat de urgenţă într-un serviciu de chirurgie.

Reanimarea constă, în principal, în compensarea pierderilor

lichidiene prin perfuzii intravenoase. Operaţia vizează

tratarea cauzei peritonitei (suturare pentru a închide un ulcer

perforat, ablaţia unui apendice etc), curăţarea cavităţii

abdominale şi amplasarea unui dren. în completare, se

administrează antibiotice. Spitalizarea durează, în general,

între 8 şi 15 zile.

PERLEŞ. Inflamatie cutanată localizată la comisurile

buzelor.

PERONEU 460

Un perleş, denumit popular zăbăluţă, este cauzat fie de

un aparat dentar prost adaptat, fie de o infecţie cu o bacterie

ca streptococul sau treponema (agentul sifilisului), sau cu

o ciupercă microscopică precum candida. El se traduce prin

apariţia uneia sau mai multor fisuri mici la comisura buzelor.

Adesea perleşul este bilateral şi nedureros; pielea comisurilor

poate fi roşie (micoză) sau ţesuturile subiacente pot

fi infiltrate (sifilis). Perleşul este foarte contagios în caz de

sifilis; este însă puţin sau deloc contagios în celelalte cazuri.

în afara administrării penicilinei în caz de sifilis, tratamentul

este local; nitrat de argint şi pomadă antibiotică

împotriva streptococului, pomadă antifungică şi spălaturi

alcaline ale gurii în caz de micoze.

PERONEU. Os lung situat la faţa externă a gambei, al

cărei schelet îl constituie împreună cu tibia.

Peroneul se articulează în partea de sus cu tibia, iar în

partea de jos cu tibia şi cu astragalul. Extremitatea inferioară

a peroneului, numită şi maleolă externă, joacă un mare rol

în stabilitatea gleznei.

PATOLOGIE. Fracturile de peroneu sunt destul de frecvente

şi adesea sunt asociate cu alte fracturi.

• Fracturile părţii mediane a peroneului, atunci când sunt

izolate necesită o simplă imobilizare, gipsată sau nu, a

gambei, pentru aproximativ 6 săptămâni. Asociate cu o

fractură de tibie, ele nu necesită vreun tratament specific:

doar fractura de tibie este tratată.

• Fracturile maleolei externe a peroneului sunt de două

tipuri: simplă smulgere provocată de o entorsă gravă a

gleznei, antrenând o dezinserţie a ligamentelor laterale;

fractura care atinge şi extremitatea inferioară a tibiei, sau

maleola internă, pune în discuţie stabilitatea articulaţiei

gleznei şi trebuie să constituie obiectul unei osteosinteze

(reasamblarea fragmentelor osoase) chirurgicale.

• Fracturile extremităţii superioare a peroneului sunt în

general asociate cu fracturile extremităţii superioare a tibiei

(platoul tibial). Atunci nu este tratată decât fractura de tibie.

PEŞTE. Animal vertebrat acvatic a cărui carne are o

compoziţie nutriţională apropiată de cea a cămurilor

comestibile de păsări şi mamifere.

Peştele aduce tot atâtea proteine ca şi carnea (între 16

şi 20 grame proteine pe 100 grame). El mai conţine şi

numeroase minerale (potasiu, clor, sodiu, calciu etc),

oligoelemente (zinc, fluor, mangan, iod etc.) şi vitamine

ale grupului B. Carnea peştelui gras, ca şi ficatul tuturor

peştilor, conţine în plus vitaminele A şi D.

Valoarea energetică a peştilor variază de la 70 la mai

mult de 200 kilocalorii pentru 100 grame, în funcţie de

conţinutul lor în lipide: mai puţin de 1 % pentru peştele slab;

între 1 şi 5% pentru peştele semigras; între 5 şi 15% pentru

peştele gras. Este recomandabil să se consume peşte cel

puţin de două ori pe săptămână.

PIERDERE A CONŞTIENTEI. Rupere a contactului

dintre conştiinţă şi mediul exterior. SINONIM: leşin.

O pierdere a conştientei (sau a stării de conştientă) poate

fi completă sau parţială, bruscă sau treptată, şi de o durată

variabilă (de la câteva secunde la o jumătate de oră). O pierdere

completă a conştientei este denumită sincopă dacă ea

survine brusc şi durează puţin timp; dacă se prelungeşte,

se vorbeşte de comă.

CAUZE. Tulburarea funcţionării cerebrale responsabilă de

pierderea conştientei este de origine cardiovasculară sau

neurologică.

• Cauzele cardiovasculare cuprind sincopa vasovagală

(exces de activitate a sistemului nervos parasimpatic asupra

inimii şi asupra vaselor), care este cauza cea mai frecventă.

Ea survine în poziţia în picioare sau şezând, în situaţie de

stres, şi începe printr-o indispoziţie; este benignă şi nu

necesită tratament. Hipotensiunea ortostatică este.de asemenea,

foarte frecventă; este vorba de o cădere a presiunii

arteriale în cursul trecerii la poziţia în picioare (ortostatism)

sau după o staţionare prelungită în picioare; un medicament

(antihipertensor, antidepresiv) sau o micşorare a volumului

sangvin (deshidratare) sunt uneori responsabile de pierderea

conştientei. Alte cauze cardiovasculare ale pierderii conştientei

sunt mai rare: tulburarea ritmului sau a conducţiei

cardiace (bloc auriculoventricular), cardiopatia (stenoza

aortică adesea responsabilă de o sincopă care survine la

efort), hemoragia meningeană, accidentul vascular cerebral,

sincopa sinucarotidiană (prin presiune asupra carotidelor)

survenind, de exemplu, dacă se poartă o cămaşă cu guler

prea strâmt.

• Cauzele neurologice sunt reprezentate mai ales prin crize

de epilepsie.

• Alte cauze sunt intoxicaţiile, în principal cu medicamente,

meningitele, ictusul laringean (pierderea conştientei după

o chintă de tuse intensă), tulburările metabolice (hipoglicemia).

PIERDERE ALBĂ. - LEUCOREE.

PIERDERE VAGINALĂ. > LEUCOREE

PERVERSIUNE. Căutare a unei satisfacţii considerată

ca regresivă în raport cu dezvoltarea psihosexuală a

adultului.

Conform psihanalizei, perversiunea este o întoarcere Ia

sau o fixaţie pe componentele sexuale primitive, aparţinând

sexualităţii infantile, care este prezentă la oricare individ,

dar în stare de rămăşiţe: sadomasochism, fetişism, voyeurism,

exhibiţionism, coprofagie etc.

PESAR. Instrument care permite corectarea unor anomalii

de poziţie a uterului (retrodeviaţia, histeroptoza).

Un pesar este un inel de cauciuc mai mult sau mai puţin

flexibil, de dimensiuni adaptate. Introdus în vagin în aşa

r.

; fel încât colul uterin să proemineze în centru, el îndreaptă

i uterul. Purtatul unui pesar este recomandat atunci când

f operaţia de prolaps uterin (coborârea uterului) este

[ contraindicată (de exemplu la femeile în vârstă, din cauza

! contraindicaţiilor anestezice).

• Un pesar necesită o supraveghere medicală regulată.

PESTĂ. -• CIUMĂ.

PIAN

pH-METRIE ESOFAGIANĂ (explorare prin).

Măsurare şi înregistrare în manieră continuă, timp de mai

multe ore, a pH-ului esofagului inferior.

pH-metria este un examen care contribuie la stabilirea

diagnosticului de reflux gastroesofagian (trecerea anormală

de lichid gastric acid în esofag). Ea permite, de asemenea,

controlul eficacităţii unui tratament chirurgical sau medical

al acestei boli.

TEHNICA. pH-metria se practică cu ajutorul unei sonde

introduse, după o uşoară anestezie locală, printr-o nară, până

în partea de jos a esofagului. Cealaltă extremitate a sondei

se termină printr-o fişă legată la un aparat exterior, care

înregistrează măsurătorile. Aparatul este fixat în jurul taliei

pacientului.

DESFĂŞURARE. Examenul este nedureros. El poate fi

realizat pe o durată de 3 ore sau de 24 de ore. Pacientul

trebuie să stea fără să mănânce. în vederea unui examen

pe durata a 3 ore, pacientul rămâne în sala de examinare

şi ingeră o „masă test". în prima oră după masă, el rămâne

aşezat, în cea de a doua oră se întinde la orizontală şi revine

la poziţia şezândă pentru cea de a treia oară. Pentru un

examen pe durata a 24 de ore, pacientul poate pleca şi îşi

poate relua activităţile. Rezultatele (consemnate în scris)

sunt cunoscute în 24 de ore.

pH-ULUI URINAR (modificator al). Substanţă utilizată

în terapeutică pentru a face urinele să devină mai

alcaline sau mai acide.

PIAN. Boală infecţioasă endemică provocată de o

varietate de treponemă, Treponema pertenue. SINONIM:

framboesia.

Această boală se observă mai ales în ţările calde şi

umede (Africa tropicală, Guiana şi Asia). Transmiterea se

face adesea în copilărie, în principal prin contact cutanat

direct cu leziunea unui subiect infectat.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Boala evoluează în trei faze.

• Faza primara, care urmează unei incubaţii de 4 săptămâni,

corespunde apariţiei şancrului pianic de inoculare,

papulă cu un diametru de la 1,5 până la 2 centimetri,

afectând mai ales membrele inferioare.

• Faza secundară survine într-un interval de 3 până la 6

luni de la apariţia primelor semne şi dă leziuni numite

pianoame, mici ridicaturi umflate de culoare roz, care se

rup cu uşurinţă şi se acoperă de o crustă. Aceste leziuni

predomină pe membrele inferioare şi se grupează în plăci

sau în inele.

într-un al doilea timp apar leziuni uscate (pianide),

grupate în placarde pe umeri şi pe coapse. în sfârşit, în acest

stadiu este frecventă o atingere osteoarticulară, însoţită de

o osteită necrozantă şi mutilantă a nasului (inflamaţie

oaselor nasului care provoacă deformarea şi mărirea

acestuia) şi a maxilarelor superioare.

PESTICID. Produs mineral sau organic (săruri de cupru,

de arsen, acid sulfuric etc), destinat să protejeze oamenii,

animalele sau plantele împotriva diferiţilor flageli (germeni,

paraziţi, animale dăunătoare) distrugându-i.

Este vorba, după caz, de insecticid, erbicid, fungicid,

nematocid (produs care distruge viermii), raticid etc. Pesticidele

pot fi responsabile de intoxicaţii prin inhalare, prin

contact cutanat sau prin ingesue. Este important deci să se

respecte strict modul de utilizare şi să fie păstrate în locuri

care nu sunt la îndemâna copiilor. -• INTOXICAŢIE.

PETEŞIE. Mică leziune roşie sau albăstruie a pielii sau

, caracteristică pentru purpura.

PETIT MAL EPILEPTIC. Formă de epilepsie generalizată

(afectând în totalitate cortexul cerebral).

Petit mal epileptic, denumit simplu petit mal în limbajul

curent, grupează două tipuri ale acestei afecţiuni.

MKbsenţele epileptice sau absenţele debutează între 4 şi 6

ani. Ele constau într-o suspendare a stării de conştientă de

vreo 30 de secunde; bolnavul îşi întrerupe activităţile, nu

R mişcă, nu răspunde la chemare; privirea îi rămâne fixă.

Crizele dispar de cele mai multe ori la pubertate dar se poate

întâmpla, în 40% dintre cazuri aproximativ, ca ele să

fie înlocuite cu crize de grand mal (altă formă, majoră,

de epilepsie generalizată). Tratamentul face apel al

antiepileptice.

MPetit mal mioclonic, formă mai rară, începe între 13 şi

20 de ani şi constă în mioclonii (secuse musculare) sincrone

de ambelor părţi ale corpului, afectând mai ales membrele

wperioare. Crizele survin dimineaţa, la puţină vreme după

re. Tratamentul este cel al epilepsiei (medicamente

.•itiepileptice), prognosticul este bun, dar unii pacienţi

dezvoltă în continuare un grand mal.

JCUTZ-TOURAINE JEGHERS (sindrom al lui).

Boală ereditară care asociază o poiipoză digestivă (prezenţa

• multiplii polipi pe tubul digestiv) şi o lentiginoză a

i şi mucoaselor.

£HALLUS. Penis în erecţie, simbol al virilităţii.

Mărime chimică ce măsoară caracterul mai mult sau

puţin acid sau bazic al unei soluţii apoase.

PICĂTURĂ GROASĂ 462

• Faza terţiara survine după mai mulţi ani de latenţă şi se

traduce prin gome cu ulceraţii sau cu leziuni osoase

multiple. Totuşi, spre deosebire de sifilis, pianul nu provoacă

nici manifestări viscerale, nici leziuni nervoase.

TRATAMENT. Tratamentul eficace, constă în administrarea

de penicilină în doze mari pe cale intramusculară.

PICĂTURĂ GROASĂ. Examen microscopic al unei

picături de sânge ce permite decelarea prezenţei paraziţilor

în organism.

PICĂTURĂ-CU-PICĂTURĂ. - PERFUZIE

PICIOR. Extremitate a membrului inferior, articulată cu

gamba prin gleznă (articulaţia tibioperoneoastragaliană) şi

terminată cu degetele piciorului.

Piciorul are un rol atât static (el susţine greutatea

corpului şi permite echilibrul mulţumită poziţiei sale în

unghi drept în raport cu axa gambei) şi dinamic (el permite

propulsarea corpului înainte). Scheletul său este constituit,

începând din spate spre faţă, din tars (astragal, calcaneu,

scafoid, cuboid şi cele trei cuneiforme), metatars şi

falange, care formează scheletul degetelor de la picioare.

Suprafaţa plantară a piciorului este sediul unei concavităti

denumită bolta plantară.

PATOLOGIE. Piciorul este atins de mai multe tipuri de

afecţiuni, adesea agravate de purtatul de încălţăminte

nepotrivită.

• Anomaliile piciorului sunt de cele mai multe ori congenitale:

picior plat, picior scobit, picior strâmb, picior

echin, metatarsus varus (responsabil de hallux valgus) etc.

• Principalele boli articulare care afectează piciorul sunt

hallus rigidus, artroza, artrita şi mai ales guta.

• Fracturile piciorului afectează de cele mai multe ori

calcaneul, metatarsienele şi falangele.

• Principalele tulburări ale pielii si ale oaselor piciorului

sunt bătăturile de diferite feluri, cu diferite amplasări,

micozele etc.

PICIOR DE ATLET. Boală cutanată localizată între

degetele de la picioare, caracterizată prin fisuri şi crăpături

mai mult sau mai puţin adânci.

Piciorul de atlet, cunsocut şi sub termenul englez aihletic

foot, este o boală frecventă provocată de proliferarea ciupercilor

microscopice (dermatofiţi sau levuri) sau a unor

germeni Gram negativi. El se întâlneşte mai ales la sportivi

şi, ca regulă generală, la toţi cei care poartă în mod obişnuit

încălţăminte care favorizează transpiraţia.

Un picior de atlet se semnalează mai întâi prin înroşiri

şi vezicule ale feţelor laterale ale degetelor de la picioare,

care, până la urmă, se transformă în fisuri. Tratamentul

constă în băi de antiseptice, în dezinfectarea cu alcool iodat

şi în aplicarea de antifungice (medicamente împotriva

ciupercilor).

Prevenirea recidivelor constă într-o igienă riguroasă a

picioarelor; în particular este necesar să se evite transpiraţia

şi macerarea pielii, purtând ciorapi din fibre naturale.

PICIOR ECHIN. Deformaţie a piciorului care, blocat

în hiperextensie, nu poate să se sprijine decât în vârf şi nu

stă niciodată pe călcâi.

O reeducare intensivă corectează de cele mai multe ori

această anomalie care stânjeneşte considerabil mersul. în

unele cazuri mai grave, este necesară o intervenţie chirurgicală,

fie pentru alungirea tendonului lui Ahile, fie pentru

blocarea definitivă a articulaţiei gleznei în poziţie de funcţionare,

piciorul în unghi drept în raport cu axa gambei

(artrodeză).

PICIOR PLAT. Prăbuşirea boitei plantare responsabilă

de o creştere a suprafeţei de sprijin plantar pe sol.

Piciorul plat poate deveni dureros după pubertate, adesea

din cauza unei luări importante în greutate. El este atunci

contracturat şi antrenează o claudicaţie (şchiopătat) prin

eschivarea de la gestul de a se sprijini pe suprafaţa plantară.

TRATAMENT. Doar piciorul plat dureros necesită un

tratament ce asociază purtatul de tălpi ortopedice care,

scobind bolta plantară, duc la reeducarea şi întărirea muşchilor

plantei piciorului. Tratamentul chirurgical este

rezervat picioarelor plate deosebit de dureroase; acesta

constă în blocarea articulaţiei vârfului boitei plantare

(artrodeză).

PICIOR SCOBIT. Scobire excesivă a boitei plantare a

piciorului dând acestuia un aspect cambrat: SiNONM: picior

cav.

Piciorul scobit poate fi provocat de o leziune neurologică

(o paralizie musculară, de exemplu), dar, de cele mai multe

ori, cauza lui rămâne necunoscută.

TRATAMENT. La început, piciorul este suplu, iar deformaţiile

sale pot fi uşor corectate cu tălpi ortopedice şi prin

reeducare. Mai târziu, atunci când piciorul este rigid şi

oasele sunt deformate, tratamentul este chirurgical; intervenţia

cea mai frecventă constă în scurtarea metatarsienelor

(tarsectomie) şi în blocarea articulaţiilor vârfului boitei

plantare (artrodeză).

PICIOR STRÂMB. Malformaţie congenitală complexa

a piciorului caracterizată prin refracţii tendinoase şi musculare

asociate cu malformaţii osoase, de aşa natură încât

sprijinul piciorului pe sol nu mai este repartizat normal pe

regiunea plantară.

Depistarea unui picior strâmb se poate face înainte de

naştere, mulţumită ecografiei obstetricale. La naştere,încă

se mai poate corecta manual deformaţia, dar, în absenţa

tratamentului, deformaţiile devin ireductibile.

TRATAMENT, fn general, cu cât tratamentul începe mai

• devreme, cu atât şansele de reuşită sunt mai mari. între-

! prins de la naştere, tratamentul constă în manipulări zilnice

| în vederea mlădierii şi îndreptării piciorului, urmate de

| punerea unor mici aţele sau de aparate gipsate succesive

t pentru menţinerea piciorului într-o poziţie bună. La capăf

tul a 3 luni de astfel de manevre, se face un bilanţ pentru

f a aprecia eficacitatea tratamentului. în caz de corectare bună,

| tratamentul este urmat până la vârsta mersului; dacă nu,

j înainte de vârsta mersului se practică o intervenţie chirur-

| gicală de eliberare a muşchilor retractaţi, urmată de o

I imobilizare gipsată pe o durată de 2-3 luni. în toate cazurile,

| tratamentul kineziterapic şi ortopedic (aţele, gips) va fi

l urmat până la sfârşitul creşterii. La sfârşitul creşterii, pot

[ fi practicate alte intervenţii chirurgicale în caz de deformaţii

| osoase sau de refracţii musculotendinoase prea importante.

[ MCKWICK (sindrom al lui). Ansamblu de tulburări care

I asociază episoade de apnee nocturnă (stop respirator), o

ţ somnolenţă diurnă, o cianoză (buze şi unghii albastre) şi

j o obezitate.

• Sindromul lui Pickwick, prost cunoscut, se traduce

• printr-un somn de proastă calitate, cu sforăituri şi cu

• hipersomnolenţă în timpul zilei. Această boală reprezintă

• o formă rară a sindromului apneei de somn.

• PIEBALDISM. Boală ereditară rară caracterizată printr-o

• absenţă locală a pigmentaţiei pielii şi părului.

• Piebaldismul se traduce printr-o şuviţă de păr alb la

B înălţimea frunţii şi printr-o depigmentare a pielii frunţii.

B MEDRA. Infecţie a perilor şi părului cauzată de o ciupercă

• microscopică.

• Piedra se traduce prin apariţia unor mici bule de aproxi-

•: nativ un milimetru diametru pe lungimea firelor de păr.

•' Tratamentul acestei micoze, după ce părul a fost ras şi pielea

K dezinfectată, constă în aplicarea unei pomezi cu imidazolaţi

H (medicamente antifungice).

H MELE. Organ care constituie învelişul corpului.

H ' Pielea este un organ viu - nu o simplă membrană - de

H b mare importanţă fiziologică.

K STRUCTURĂ. Pielea cuprinde trei straturi suprapuse,

• epidermul, dermul şi hipodermul, şi formează, împreună teu anexele (perii, părul, unghiile şi glandele), tegumentul.

• Epidermul este un epiteliu (ţesut format din celule

juxtapuse) cuprinzând diferite tipuri de celule.

BDermul este un ţesut conjunctiv (care joacă rol de nutriţie

• de susţinere), format din celule numite fibroblaste, din

nrede colagen şi din fibre elastice.

ăHipodermul este o varietate de ţesut conjunctiv, ţesutul

•dipos.

BAnexelecuprind fanerele (peri, păr, unghii), foarte bogate

kkeratină; glandele sudoripare sau sudorale, care secretă

PIELE

sudoarea; glandele sebacee secretă sebum, care formează

o peliculă protectoare la suprafaţa pielii.

FUNCŢII. Pielea asigură o protecţie împotriva agenţilor

fizici şi chimici, întărită prin acţiunea keratinei şi a

melaninei. Ea joacă un rol senzorial mulţumită receptorilor

nervoşi microscopici, sensibili la pipăit, durere şi temperatură.

Pielea mai intervine şi în termoreglare (menţinerea

unei temperaturi interne constante) prin dilatarea vaselor

sangvine cutanate şi prin evaporarea sudorii, ceea ce permite

evacuarea unui exces de căldură.

PATOLOGIE. Actualmente se cunosc mai mult de 2 O(X)

de boli de piele, susceptibil să fie clasificate în diferite grupe

în funcţie de cauza lor.

îmbătrânirea pielii. Dovadă importantă a îmbătrânirii în

ansamblu a organismului, îmbătrânirea cutanată depinde de

trei ordine de factori: un factor genetic, variabil de la un

individ la altul, factori externi, reprezentaţi îndeosebi prin

expunerea solară - factor esenţial al îmbătrânirii cutanate

de suprafaţă -, şi factori de mediu legaţi de condiţiile

socioeconomice, de igiena vieţii, de o alimentaţie prea

bogată sau, invers, de o malnutriţie, de intoxicaţiile cu

alcool, cu tutun, cu droguri, şi, în sfârşit, de starea de

sănătate a subiectului.

îmbătrânind, pielea se atrofiază, se subţiază; ea se

creponează uşor (piele „tip foiţă de ţigară"), se deshidratează,

devine aspră la pipăit. Pete închise la culoare, legate

îndeosebi de expunerea solară, apar pe spatele mâinilor, pe

frunte şi pe obraji; pete roşii hemoragice, denumite

purpura lui Bateman, pot fi observate pe antebraţe şi pe

gambe; ele sunt legate de o mai mare fragilitate a micilor

vase ale dermului. Apar riduri, predominând mai întâi pe

brazdele care merg de la nas la buze şi la frunte, apoi se

întind la obraji. Plăci galbene şi mai mult sau mai puţin

groase pot apărea, mai ales, pe ceafă.

Mijloacele de luptă împotriva acestei îmbătrâniri sunt

temporare şi, în ansamblu, cu eficacitate limitată. Petele

pigmentate pot fi distruse cu azot lichid, cu bisturiul electric

sau cu laserul cu dioxid de carbon. Ridurile sunt atenuate

cu ajutorul curenţilor electrici sau al injecţiilor cu colagen

în piele. Peelingul, aplicaţiile de substanţe care desprind

stratul superficial al epidermului, nu au, în general, decât

un efect trecător. Chirurgia estetică, în sfârşit, propune

numeroase soluţii (lifting, îndeosebi).

în schimb, este posibil să se întârzie apariţia îmbătrânirii

cutanate. Factorul de departe cel mai important este reducerea

expunerii la radiaţiile solare, lucru care trebuie să fie

făcut din copilărie. Atunci când expunerea solară nu poate

fi evitată, pielea trebuie să fie protejată cu creme sau cu

lapte cu efect antisolar, alese cu grijă în funcţie de natura

pielii şi de gradul de însorire. -• FOTOPROTECTIE.

PIELE A CAPULUI 464

PIELE A CAPULUI. Totalitate a ţesuturilor moi care

acoperă craniul, în mod normal acoperite cu păr. SINONIM:

scalp.

PATOLOGIE. Patologia cea mai frecventă a pielii capului

este reprezentată de traumatisme (contuzii, plăgi), de tumori

şi calviţie.

• Traumatismele pot provoca plăgi, care antrenează adesea

o hemoragie importantă. în fapt, foarte bogat vascularizată,

pielea capului sângerează cu uşurinţă. Orice plagă

trebuie să conducă la căutarea unui traumatism cranian cu

sau fără fractură.

• Tumorile pielii capului sunt relativ frecvente: tumori

benigne, ca acumulările subcutanate, sau maligne, ca sărcoamele

sau ca melanoamele.

• Calvifia este o patologie a pielii capului destul de frecvetă.

-+ ALOPECIE.

PIELE A CAPULUI (grefă de). Intervenţie chirurgicală

ce constă în transplantarea de fragmente de piele a capului,

care are fire de păr, în regiunile craniului dezgolite de păr.

INDICAŢII. Grefa de piele a capului tratează calviţia

clasică, dar şi zonele de alopecie traumatică provocate de

arsura pielii capului, de exemplu.

TEHNICI

• Grefa constă în prelevarea sub anestezie locală de

fragmente de piele a capului din zona piloasă (10 până la

50 de fire de păr) dintr-o parte puţin vizibilă (în jurul

urechilor, în regiunea occipitală) cu scopul de a le reimplanta

în zonele dezgolite de păr.

• Microgrefa este actualmente tehnica cea mai utilizată. Se

prelevă sub anestezie locală fragmente de piele a capului

acoperită cu păr - de aproximativ 4 mm2 - care cuprind

1-3 fire de păr; repicarea, prin mai multe sute de mici grefe,

necesită atunci mai multe şedinţe (de la 6 la 12).

• Tehnica lambourilor constă în transportarea pe zona

dezgolită a unei fâşii de piele a capului din zona piloasă

care păstrează porţiunea cutanată bogat vascularizată.

Lambourile sunt tăiate în diferite forme în funcţie de morfologia

craniului pacientului. Această tehnică se practică sub

anestezie locală în mediu spitalicesc.

Mai este posibilă şi combinarea celor trei metode.

REZULTATE ŞI COMPLICAŢII. Cicatrizarea se realizează

în aproximativ 10 zile. Părul grefat cade după câteva

săptămâni pentru ca apoi, după 3-4 luni să crească. Totuşi,

în zonele „donatoare", creşterea părului nu este întotdeauna

perfectă. Complicaţiile grefei de piele a capului (micile

hemoragii postoperatorii, de exemplu) sunt rare; infecţiile,

excepţionale. Totuşi, grefele, chiar reuşite, nu durează

indefinit şi pot să lase din nou loc unor zone dezgolite.

PIELII (Cancer al). Tumoră malignă ce se dezvoltă pe

seama unei structuri constitutive a pielii.

CAUZE. Cancerele pielii sunt provocate în mare măsură

de expunerea solară, al cărei rol nu este totuşi exclusiv; mai

sunt incriminaţi şi alţi factori, îndeosebi arsenicul, prin

intoxicare sau inhalare, şi derivaţii huilei şi petrolului,

precum gudronul (cancerul scrotului la coşari). în sfârşit,

unele boli genetice ca xeroderma pigmentosum provoacă

tulburări ale reparării A.D.N.-ului, antrenând cancere

cutanate repetate.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Orice leziune proeminentă

persistentă, care sângerează cu uşurinţă şi reapare,

sau al cărei aspect se modifică (pată pigmentată care

prezintă diferite culori, cu contur prost delimitat), chiar dacă

se află pe o parte descoperită a corpului, trebuie să conducă

la o consultaţie. Un cancer al pielii trebuie să fie îndepărtat

pe cale chirurgicală; în unele cazuri este asociată o chimioterapie

(epiteliom spinocelular care a antrenat formarea de

metastaze, melanom). Prevenirea constă în evitarea

expunerii la soare şi în protejarea pielii cu lapte şi creme

de tip ecran total, şi aceasta începând chiar de la vârsta

tinereţii. -> EPITELIOM BAZOCELULAR; EPITELIOM SPINOCELULAR;

KAPOSI (sarcomul lui); MELANOM; SARCOM.

PIELII (chist al). Formaţiune rotundă, cu conţinut lichid

sau păstos, care apare pe piele.

Chisturile pielii sunt cauzate de o malformaţie, de un

traumatism sau sunt de origine necunoscută. Ele formează

o masă de dimensiuni variabile (de la mai puţin de 1 milimetru

la câţiva centimetri).

PIELITA. Inflamaţie acută, subacută sau cronică a pereţilor

bazinetului rinichiului, de cele mai multe ori de origine

infecţioasă.

O pielită este aproape întotdeauna asociată cu o inflamaţie

a ţesutului interstiţial al rinichiului: atunci se vorbeşte

de o pielonefrită.

PIELOGRAFIE. Examen radiologie al cavităţilor excretoare

renale (calice, bazinete etc).

Opacifierea acestor cavităţi poate fi obţinută în două

moduri: fie prin injectarea intravenoasă (urografie intravenoasă),

fie prin opacifierea directă a căilor excretorii

(ureteropielografie retrogradă, ori pielografie retrogradă).

-+ URETEROPIELOGRAFIE RETROGRADĂ, UROGRAFIE

INTRAVENOASĂ.

PIELONEFRITĂ. Infecţie acută, subacută sau cronici

a bazinetului şi a ţesutului interstiţial al unui rinichi, mult

mai rară a ambilor rinichi.

Cea mai frecventă dintre pielonefrite este pielonefrita

acută.

Pielonefrita acută. Această infecţie acută a bazinetului

şi a ţesutului interstiţial al rinichiului afectează de cele rai

multe ori femeia tânără.

PIOTORAX

CAUZE. O pielonefrită acută este provocată, în general,

de o bacterie Gram negativă (Escherichia coli, de exemplu).

Survenind de cele mai multe ori pe rinichi sănătoşi, ea mai

poate fi favorizată de unele boli, ca o litiază urinară, ori de

malformaţiile congenitale ale căilor urinare, ca o hidronefroză

(dilatarea bazinetului şi a calicelor) sau un reflux

vezicoureteral).

SIMPTOME ŞI SEMNE. într-un prim timp, bolnavul se

plânge de tulburări micţionale asemănătoare celor ale unei

cistite: arsuri la micţiune, pollakiurie (micţiuni frecvente

şi imperioase), urină tulbure. Apoi, pielonefrita se manifestă

cu brutalitate: dureri lombare unilaterale şi de intensitate

variabilă, moderate de cele mai multe ori, febră de 39-40" C,

frisoane, oboseală asociată cu o stare generală proastă.

TRATAMENT. Tratamentul constă în administrarea de

antibiotice pe cale venoasă sau intramusculară timp de

câteva zile, apoi pe cale orală timp de două-trei săptămâni

tn formele simple, după două-trei zile, temperatura se

normalizează, durerile dispar, iar urinele nu mai conţin

germeni („se sterilizează"). în caz de anomalie a căilor

urinare, poate fi necesar un tratament chirurgical de urgenţă,

de exemplu în caz de calcul blocat în ureteră sau pentru a

corecta o malformaţie. Recidivele sunt frecvente. Prevenirea

pielonefritelor constă în tratarea infecţiilor căilor urinare

joase (cistite).

PILOR. Orificiu inferior al stomacului, care asigură comunicaţia

între stomac şi duoden.

Orificiul piloruiui este înconjurat de un sfincter constituit

dintr-un muşchi circular care controlează trecerea

bolului alimentar din stomac în intestinul subţire, a cărui

parte iniţială este constituită din duoden. -> STENOZĂ DE

PILOR.

PILOROPLASTIE. Tehnică chirurgicală care vizează

lărgirea piloruiui (orificiul de comunicaţie între stomac şi

duoden).

O piloroplastie constă în practicarea, sub anestezie

generală,a unei incizii longitudinale a muşchiului piloruiui,

armată de suturarea transversală, ceea ce creează o dilatare

aorificiului.

Această tehnică este utilizată de cele mai multe ori

pentru a facilita drenajul conţinutului stomacului în paralel

cu o vagotomie selectivă, tratament chirurgical al unui ulcer

duodenal care constă în secţionarea nervilor pneumogastrici

pentru a diminua secreţia acidă a stomacului.

PILULĂ. - ESTROPROGESTATIV.

PINGUECULA. Mică pată gălbuie în relief situată sub

conjunctivă şi vizibilă pe albul ochiului.

Dacă este inestetică, pinguecula poate fi îndepărtată

chirurgical, sub anestezie locală, dar ea reapare adesea la

câteva luni după operaţie.

PINTA. -• CARATE.

PIOCIANIC (bacii). -» PSEUDOMONAS AERUGINOSA.

PIODERMITĂ. Boală cutanată purulentă.

Piodermitele pot fi acute sau cronice, locale sau difuze.

Acestea sunt, în general, infecţii cu streptococ sau cu

stafilococ. Ele pot fi contagioase, prin contact direct sau

prin intermediul mâinilor murdare.

PIOGEN, -A. Califică un microorganism capabil să

provoace o acumulare locală de polinucleare neutrofile

alterate, ceea ce se traduce prin formarea de puroi.

Stafîlococii şi unii streptococi sunt germeni piogeni responsabili

de infecţii acute (furunculul cauzat de stafilococ,

de exemplu).

PIONEFROZĂ. Supuraţie a ţesutului renal, a căilor

urinare adiacente (calice, bazinete) şi uneori a ţesutului

perirenal.

Pionefroza este consecinţa unei infecţii a căilor urinare

(pielonefrită acută, de exemplu) netratată. Ea poate în plus

să fie favorizată de o proastă scurgere a urinelor cauzată

de un calcul, de o malformaţie etc.

Tratamentul constă în administrarea de antibiotice şi în

intervenţia chirurgicală de urgenţă. Foarte des, rinichiul este

complet distrus şi trebuie să fie îndepărtat (nefrectomie).

PIOREE ALVEOLODENTARĂ. - PARODONTITĂ.

PIOSALPINX. Prezenţă a puroiului într-o trompă uterină

sau în ambele.

Un piosalpinx este consecinţa unei salpingite (inflamaţia

unei trompe sau a ambelor, de origine infecţioasă) nediagnosticată

sau tratată prea târziu. El se manifestă prin

dureri pelviene importante, ceea ce face examenul ginecologic

dificil.

Tratamentul constă în drenarea puroiului şi în reparaţia

trompei sau trompelor eventual deteriorate, chiar în retragerea

lor pe cale chirurgicală (salpingectomie).

PIOTORAX. Efuziune de puroi între cele două foiţe ale

pleurei (membrană care înveleşte plămânii). SINONIM:

pleurezie purulenta.

Un piotorax este provocat de o infecţie bacteriană consecutivă

unei pneumonii, de o plagă profundă a toracelui,

de o fistulă esofagiană sau traheală sau de propagarea unei

infecţii de la ţesuturile învecinate (peritonită, abces hepatic).

Primele simptome sunt o febră ridicată, o durere la baza

toracelui, care se amplifică la inspiraţie, şi o alterare a stării

generale. Radiografia arată o efuziune pleurală. Puncţia

pleurală dă la iveală un lichid purulent sau suspect. Un

piotorax necesită o spitalizare pentru a proceda la un drenaj

al efuziunii. Acesta se face sub anestezie locală cu ajutorul

PIREXIE 466

unui dren introdus în intervalul dintre două coaste;

antibioticele şi şedinţele de kineziterapie respiratorie sunt

prescrise în continuare.

PIREXIE. - FEBRĂ

PIROMANIE. Impulsie obsedantă care împinge unele

persoane la provocarea de incendii.

Piromania veritabilă trebuie să nu fie confundată cu alte

conduite incendiare, criminale (interes, răzbunare) sau

consecutive altor patologii (perversitate, delir pasional, arieraţie

ete.). Ea se înscrie pe un fond mintal particular, cuprinzând

fobii şi obsesii,tulburări sexuale şi depresive şi,uneori,

o tendinţă la sinucidere. Demascaţi, piromanii nu recidivează

practic niciodată.

PIROZIS. Durere asemănătoare unei arsuri, cu sediul în

epigastru (partea superioară a abdomenului), cu iradieri

ascendente în spatele sternului, terminându-sc cu o

regurgitare de lichid acid în gură.

CAUZE. Un pirozis poate fi provocat de un exces de

alimente sau de alcool, sau de o hrană prea consistentă.

Atunci când apare cu regularitate, pirozisul traduce un

reflux gastroesofagian (rellux de lichid gastric spre esofag).

cauzat, de cele mai multe ori, de o hernie hiatală (ridicarea

polului superior al stomacului prin orificiul diafragmului

rezervat trecerii esofagului). El este favorizat de anumite

poziţii: poziţia orizontală, flexia trunchiului în faţă, în

particular în cursul legării şireturilor (semnul şiretului).

Uneori, durerea este atât de intensă încât ca evocă un infarct

miocardic.

TRATAMENT. Acesta constă într-o modificare a regimului

alimentar (suprimarea alcoolului, regim mai puţin bogat în

grăsimi animale), în pansamente gastrice şi administrarea

de medicamente care întăresc sfincterul inferior al esofagului.

Refluxul gastroesofagian poate fi tratat chirurgical în

caz de complicaţie.

PISTRUI. - EFELIDE

PITIRIAZIS. Dermatoză caracterizată printr-un critem

(roşeaţă difuză) şi printr-o foarte fină descuamarc.

Termenul de pitiriazis desemnează diferite afecţiuni

cutanate fără legătură unele cu altele.

Pitiriazis rozat al lui Gibert. Este o boală cutanată de

origine necunoscută, caracterizată prin erupţia unei plăci

unice apoi, într-un al doilea timp, a unor plăci multiple dar

mai mici.

SIMPTOME Şl SEMNE. Pitiriazisul rozat al lui Gibert

survine între 10 şi 35 de ani, mai frecvent la femei. Aceste

leziuni nu sunt,în general, pruriginioase. Există numeroase

variante ale pitiriazisului rozat al lui Gibert, între care unele,

în schimb, pot provoca mâncărimi.

Afecţiunea regresează spontan în 6 săptămâni. Tratamentul

se limitează deci la aplicarea de preparaţii care

înmoaie pielea şi la spălarea cu săpunuri blânde. Antihistaminicele

sau corticosteroizii locali sunt prescrise în caz

de mâncărime. In general, boala nu recidivează.

Pitiriazis rubra pilar. Este o boală cutanată cronică ce

se caracterizează prin erupţia unor mici proeminenţe aspre

la pipăit, de culoare roz sau roşie, supraînălţate cu un con

albicios.

Rar şi de cauză necunoscută, această formă de pitiriazis

se observă la orice vârstă, la ambele sexe, cu două picuri:

între 1 şi 10 ani şi între 40 şi 60 de ani.

Tratamentul local se bazează pe aplicarea de reductori

(medicamente care împiedică proliferarea celulelor anormale)

sau de corticosteroizi. Tratamentul general face apel la

retinoide sau la puvaterapie (expunere la U.V.A. asociată

cu luarea de psoralene), aceasta putând totuşi, în unele

cazuri, să agraveze leziunile.

Pitiriazis Steatoid. Este o infecţie cutanată provocată de

o levură din genul Pityrosporum.

Pitiriazisul steatoid, denumit eczemă seboreică sau

pitirosporoză, este o afecţiune foarte frecventă, favorizată

de diferiţi factori: alimentaţie dezechilibrată, supraconsum

de alcool, variaţii sezoniere, stres. Formele cele mai abundente

şi mai rebele la tratament constituie uneori semnul

unei infecţii cu virusul SIDA.

Tratamentul acestor afecţiuni constă mai ales în aplicarea

de medicamente antifungice sau de corticosteroizi,

mai rar în luarea de medicamente.

Pitiriazis versicolor. Este o boală cutanată frecventă,

caracterizată prin erupţia, pe piept şi pe spate, a unor mici

pete brune (pitiriazis versicolor hipererom) sau decolorate

(pitiriazis versicolor acromiant), rotunde şi care se descuamează.

Agentul este în acest caz o levură saprofită (prezentă

în mod normal la suprafaţa pielii), Pityrosporum orbkulare,

denumită şi Micro.sporonfurfur sau Mulasseziafurfur, care

proliferează în mod exagerat, mai ales la subiecţii tineri,

cu ajutorul căldurii şi al umidităţii, al unei transpiraţii

abundente sau al tratamentelor medicamentoase (corticosteroizi,

hormoni estrogeni). Leziunile nu sunt contagioase

şi sunt puţin pruriginoase de obicei, aproape deloc. Afecţiunea,

cronică, tinde să se întindă pe perioada verii ţi

regresează iarna.

TRATAMENT. Acesta constă în aplicaţii locale de soluţii

de imidazolaţi (medicamente antifungice), ca regulă

generală de 3 ori pe săptămână timp de 4 săptămâni, apoi

de una-două ori pe lună în timpul perioadelor în care

afecţiunea este susceptibilă să reapară (anotimpurile

calde). După tratamentul pitiriazisului versicolor acromiaill,

pielea rămâne mai palidă la locul leziunilor, prezentând un