433 Ombilic

SIMPTOME. Oftalmia zăpezilor este foarte dureroasă. Ea

provoacă o fotofobie (senzaţie neplăcută la lumina normală)

şi o lăcrimare intensă.

EVOLUŢIE ŞI TRATAMENT. O oftalmie a zăpezilor

dispare de la sine după două-trei zile, dar colirelc cicatrizante

corneene pot grăbi vindecarea.

PREVENIRE. Purtatul de ochelari de protecţie este obligatoriu

la mari altitudini, în largul mării şi în cursul expunerilor

la soare sau la ultraviolete artificiale. Lentilele trebuie

si fie închise la culoare şi filtrante. în caz de reverberaţie

datorată zăpezii trebuie ca ochelarii să fie prevăzuţi şi cu

protecţii laterale.

OFTALMOLOGIE. Disciplină medicală care se consacră

studierii structurii şi funcţionării ochilor, precum şi

bolilor care îi afectează.

OFTALMOPLEGIE. Paralizie a muşchilor motori ai

unui ochi.

CAUZE. Traumatismele craniene şi orbitare, compresiile

Umorale şi hipertensiunea intracraniană, diabetul, bolile

vasculare, scleroza în plăci, boala lui Behcet, precum şi

unele inflamaţii şi infecţii cerebrale sunt la originea paraliziilor

nervilor oculomotori.

Diagnosticarea se face pe baza examenului ochilor, completat

cu testul lui Lancaster, destinat să aprecieze de o

manieră precisă oculomotricitatea. Tratamentul este cel al

cauzei oftalmoplegiei.

OQINO-KNAUS (metodă a lui). Metodă de

contracepţie naturală bazată pe durata ciclului menstrual.

SINONIM: metoda a calendarului.

Metoda lui Ogino-Knaus constă în abţinerea de la orice

«port sexual în timpul perioadei de fecunditate a femeii.

Această perioadă este calcultă după diferiţi parametri: ştiind

dovulaţia are loc în a 14-a zi a ciclului, că spermatozoizii

pot supravieţui 3 zile în trompa uterină, dacă se adaugă o

î marjă de siguranţă de o zi înainte şi de o zi după, s-ar întinde

'' dina 10-a până în a 17-a zi acidului. în realitate, ciclurile

menstruale nu sunt atât de regulate şi metoda Ogino-Knaus

: Ve o eficacitate relativă.

\ OMGOAMNIOS. Anomalie a sarcinii, caracterizată

ţ printr-o cantitate insuficientă de lichid amniotic în raport

| m stadiul de înaintare a sarcinii. SINONIM: oligohidramnios.

[ o Un oligoamnios poate avea diverse cauze: malformaţie

I Hnală a fătului, o stare de preeclampsie la mamă (hiper-

§ tensiune arterială, edeme, prezenţa proteinelor în urină) sau

I tanea de către mamă a unor medicamente (antiinflama-

I. talie), o întârziere a creşterii intrauterine sau o depăşire a

1 termenului.

I' si In unele cazuri, cauza poate fi tratată. Atunci când se

I qMopie termenul naşterii, punga apelor poate fi umplută

cu ser fiziologic pentru a evita o suferinţă fetală prin compresia

cordonului.

OLIGOELEMENT. Substanţă chimică de structură

simplă (ioni metalici), prezentă în organism în cantitate

foarte mică.

Oligoelementele intervin în reacţiile chimice ale

organismului şi joacă un rol indispensabil, chiar dacă ele

nu reprezintă mai mult de 1 % din masa corpului omenesc.

Ele trebuie să fie aduse prin alimentaţie, deoarece

organismul nu le poate sintetiza. Este vorba de arsen, crom,

cobalt, cupru, fier, fluor, iod, mangan, molibden, nichel,

seleniu, siliciu, zinc etc. Necesităţile organismului în oligoelemente

sunt variabile, la fel ca şi sursele lor alimente.

O carenţă poate fi responsabilă de diverse afecţiuni care

variază după oligoelementul în cauză: anemie în cazul

carenţei în fier, insuficienţă a glandei tiroide în caz de carenţă

în iod, tulburări neurologice în caz de carenţă în zinc etc.

Actualmente se cunosc insuficient riscurile unei eventuale

toxicităţi cauzate de un aport excesiv în oligoelemente.

OLIGOMENOREE. Diminuare a volumului şi duratei

fluxului menstrual.

Cauzele cele mai frecvente ale oligomenoreei sunt

contracepţia orală, premenopauza şi hiperprolactinemia

(creşterea nivelului de prolactină în sânge).

Oligomenoreele care nu au o cauză patologică nu

necesită tratament.

OLIGOSPERMIE. Insuficienţă a numărului de spermatozoizi

în spermă (mai puţin de 20 milioane de spermatozoizi

pe mililitru), care poate să se afle la originea unei

sterilităţi.

O oligospemie poate avea origini foarte diverse: varicocelul

testicular (dilataţia venelor cordonului spermatic);

atrofia testiculară consecutivă oreionului, o localizare

anormală a unui testicul, un deficit hormonal, o infecţie

cronică a prostatei şi veziculelor seminale; o boală generală

ca o gripă; chimioterapia sau radioterapia. Tratamentul

oligospermiei depinde de cauza sa.

OLIGOTERAPIE. Metodă terapeutică ce constă în administrarea

de oligoelemente pe cale sublinguală sau intramusculară,

în completarea celor furnizate prin alimentaţie.

OLIGURIE. Micşorare a volumului urinelor (mai puţin

de 500 miliiitri în 24 ore).

O oligurie poate fi cauzată de o reducere extremă a

aporturilor în lichide, ori de o insuficienţă renală. Tratamentul

oliguriei depinde de cauza sa.

OMBILIC. Depresiune cutanată amplasată la mijlocul

abdomenului. SINONIM: buric.

înainte de naştere, ombilicul este locul de trecere a

elementelor care leagă fătul de mamă. După naştere, cordonul

ombilical este tăiat.

OMFALOCEL

PATOLOGIE. Ombilicul este o regiune anatomică fragilă.

El poate fi sediul herniilor. Unele hernii sunt congenitale:

în acest caz ele sunt legate de un defect de închidere a

muşchilor şi aponevrozelor, membranele care învelesc

muşchii) care înconjoară orificiul ombilical. Altele apar

chiar după naştere şi sunt provocate de eforturile pe care

le face nou-născutul ţipând. Aceste hernii ombilicale dispar,

în general, fără tratament spre vârsta de 2 ani. La adult, în

particular la femeie după o sarcină, herniile ombilicale sunt

hernii de relaxare a peretelui muscular.

în sfârşit, în caz de igienă deficitară, se pot observa o

omfalită (inflamaţie a pielii în jurul ombilicului), o eczemă

sau orice dermatoză care afectează plicilc. de exemplu un

intertrigo sau o micoză.

OMFALOCEL. Malformaţie congenitală caracterizată

printr-un defect de închidere a peretelui abdominal în

regiunea ombilicală.

Un omfalocel se manifestă printr-o exteriorizare a

viscerelor abdominale din membrana lor, peritoneul.

Actualmente, supravegherea ecografică antenatală permite

diagnosticarea unui omfalocel înainte de naştere.

Această hernie ombilicală embrionară este tratată în

primele zile ale vieţii printr-o intervenţie chirurgicală, care

constă în reaşezarea viscerelor în interiorul cavităţii

abdominale şi în închiderea peretelui.

OMOPLAT. Os plat, mare, subţire, care intră în constituţia

scheletului părţii posterioare şi superioare a toracelui

şi al articulaţiei umărului.

PATOLOGIE. Fracturile de omoplat, rare, sunt tratate prin

imobilizarea braţului cu ajutorul unei eşarfe timp de trei

săptămâni. Doar fracturile cavităţii glenoide trebuie să fie

operate pentru a restabili o suprafaţă articulară satisfăcătoare.

O.M.S. -• ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII.

OMUSOR. - LUETĂ

ONCOCERCOZĂ. Boală parazitară provocată de infestarea

pielii şi ochilor cu un vierme nematod, Onchocerca

volvulus. SINONIME: boală a lui Rohles, cecitate de rău.

FRECVENŢĂ. Oncocercoza este răspândită mai ales în

numerose ţări din Africa intertropicală. Boala constituie una

dintre principalele cauze de orbire în Africa neagră. Mai

există câteva focare în America Centrală, în nordul

Americii de Sud şi în Yemen.

CONTAMINARE. Oncocercoza se transmite prin înţepătura

unei simulii, mică insectă care trăieşte în preajma

cursurilor de apă.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Un bolnav atins de oncocercoza

prezintă diferite tipuri de leziune:

434

• leziuni cutanate care sunt pruriginoase şi provoacă o

îngroşare a pielii;

• leziuni subcutanate (noduli), nedureroase, amplasate pe

pielea toracelui, şoldurilor şi umerilor;

• leziuni oculare (atingerea corneei şi retinei), care suscită

o scădere a acuităţii vizuale, apoi o pierdere totală a vederii,

cauzate de penetrarea, şederea şi moartea microfilariilor

în ochi. Cecitatea nu apare totuşi decât după 10-15 ani de

la infestare.

DIAGNOSTIC Şl TRATAMENT. Filariile adulte pot trăi

mai mulţi ani în micii noduli situaţi sub piele. Aceşti noduli

trebuie să fie îndepărtaţi pe cale chirurgicală.

Ivermicina, substanţă luată într-o singură priză, care

acţionează timp de mai multe luni, permite micşorarea

numărului de microfilarii prezente în ochi şi în piele. Acest

medicament este bine tolerat de către bolnavi, iar administrarea

sa, repetată la fiecare 6 luni aproximativ, nu

necesită spitalizare. Totuşi,în stadiul actual al cunoştinţelor,

dacă subiectul este deja atins de cecitate, handicapul este

definitiv.

ONCOGEN, -Ă. Care este implicat(ă) în apariţia unei

tumori cancerose. SINONIM: cancerogen, oncogenic.

ONCOGENĂ. Genă localizată într-un virus sau într-o

celulă a organismului, care favorizează transformarea unei

celule normale în celulă canceroasă. -» ANTIONCOGENĂ.

ONCOGENĂ CELULARĂ. Genă a cărei alterare sau

hiperexprimare favorizează transformarea unei celule normale

în celulă canceroasă. SINONIME: gena cancerogenâ,

gena oncogenă, protooncogenă.

Oncogenele celulare sunt gene normale ale celulelor care

comandă sinteza proteinelor participante la proliferarea

celulelor şi la diferenţierea lor (specializarea progresivă).

Aceste proteine sunt responsabile de creşterea ţesuturilor

la embrion şi la copil, dar şi de reînnoirea lor în cursul vieţii

şi de repararea lor în caz de lezare. Totuşi, sub influenţa

mai multor factori zişi mutageni (ultraviolete, amiant, unele

virusuri), o oncogenă poate fi alterată sau supraexprimată,

această mutaţie genetică putând fi apoi transmisă celulelor-

fiice în cursul diviziunii celulare. Totuşi, un cancer

nu apare decât dacă mai multe oncogene sunt alterate sau

dacă există alţi factori care îl favorizează, de exemplu deleţia

unei antioncogene (genă care asigură integritatea celulei).

PERSPECTIVE. Interesul practic legat de descoperirea

oncogenelor este încă foarte limitat. La ora actuală se ştie

cum să se detecteze uneori o oncogenă în prelevate

provenind de la un bolnav, dar numai în scopuri prognostice.

Cercetările viitoarelor decenii se vor face în privinţa mijlocului

de a inhiba oncogenele sau produsul lor.

ONCOGENĂ VIRALĂ. Genă a anumitor virusuri care

poate provoca apariţia unui cancer.

435

La specia umană, oncornavirusurile, care aparţin familiei

retrovirusurilor (virusul HTLV1 şi HTLV2), sunt responsabile

de leucemii şi de limfoame.

Oncogenele virale sunt foarte rare.

ONCOGENEZĂ. -• CARCINOGENEZĂ.

ONCOVIRUS. Virus care poartă o oncogenă virală şi

este capabil să provoace apariţia unui cancer.

ONICOFAGIE. Tendinţă de a roade continuu ungiile.

Onicofagia este deosebit de frecventă în timpul

copilăriei şi adolescenţei. Ea relevă o uşoară instabilitate

(copil nervos).

Este un obicei de cele mai multe ori trecător şi inofensiv.

Dar, atunci când este asociat cu alte dereglări psihomotorii

(ticuri, manipularea şuviţelor de păr etc.) poate fi utilă o

psihoterapie. Tratamentele locale (lacuri amare date pe

unghii) au o eficacitate variabilă.

ONICOGRIFOZĂ. îngroşarc anormală a uncia sau mai

multor unghii.

Onicogrifoza relevă cauze multiple: îmbătrânire, trumatisme

repetate ale picioarelor sau mâinilor, insuficienţă a

circulaţiei venoase, boală dermatologică (ihtioză, psoriazis.

micoză). Tratamentul constă în aplicarea de substanţe

keratolitice (uree, acid salicilic), care înmoaie unghia, sau,

dacă aceasta nu este suficient, în şlefuirea regulată a acesteia.

La bolnavii tineri, se poate, de asemenea, înlătura chirurgical

matricea (zona care asigură creşterea unghiei).

ONICOLIZA. Dezlipire a unei sau mai multor unghii pe

o porţiune mai mult sau mai puţin întinsă.

Onicoliza este de cele mai multe ori consecutivă unor

traumatisme (muncă manuală, îngrijire prea fecventă a unghiilor

prin manechiură, contacte repetate cu produse

chimice sau cosmetice), unei boli dermatologice (psoriazis,

eczemă de contact) sau generale (lupus, anemie, boală

endocrină cancer), luarea unor medicamente (tctracicline,

imunosupresoare). Tratamentul vizează, pe de o parte,

îngrijirea cauzei onicolizei, pe de altă parte, decuparea zonei

dezlipite cu scopul de a trata suprainfecţiile.

ONICOMICOZĂ. Orice infecţie a unei unghi, provocată

de o ciupercă microscopică (dermatofit, levură sau

mucegai).

Manifestările onicomicozelor sunt foarte variate:

dezlipirea unghiei de patul ei (onicoliza), mici pete albe de

partea superficială a lamei unghiale, îngroşarea în formă

de sul a marginii cutanate care înconjoară unghia (perionichie).

Tratamentul depinde de ciuperca în cauză. Când este

vorba de un dermatofit, tratamentul constă în ablaţia unghiei

prin şlefuire, decapaj chimic cu ajutorul pansamentelor

îmbibate în substanţe keratolitice care înmoaie unghia (uree,

acid salicilic). Atunci când este vorba de o levură, tratamentul

asociază băi alcaline, o dezinfecţie locală, aplicaţii

ORHIDECTOMIE

locale şi luarea de antifungice pe cale orală. In caz de

afectare a unghiei de către un mucegai, lacurile pe bază de

antifungice sunt, în general, foarte eficace.

ONICOZĂ. Orice inflamaţic a unghiei. SINONIM: onichie,

ONLAY DENTAR. Bloc care se încrustează exact într-o

cavitate dentară (zonă cariată, de exemplu) curăţată şi

fasonată în prealabil, acoperind, în plus, o parte a dintelui

cu scopul de a-i reda forma sa anatomică.

OPIACEU. Substanţă chimică derivată de la opiu şi

utilizată în terapeutică. SINONIM: morfinic, morfmomimetic.

Opiaceele sunt obţinute prin sinteză; formula lor chimică

este apropiată de cea a constituenţilor opiului.

INDICAŢII. Opiaceele au diverse indicaţii. Ele pot fi

utilizate ca anesteziante, antitusive, antidiareice, antidoturi

în caz de intoxicaţie cu heroină.

Dar opiaceele sunt, înainte de toate, analgezice care

acţionează direct asupra sistemului nervos central. Printre

ele, se disting analgezicele minore şi analgezicele majore.

CONTRAINDICAŢII. Opiaceele sunt contraindicate în caz

de insuficienţă respiratorie sau de convulsii. Ele nu

trebuie să fie prescrise copiilor de vârstă mică şi nu trebuie

să fie asociate cu inhibitorii de monoaminoxidază (I.M.A.O.),

cu alcoolul sau cu medicamentele depresoare ale sistemului

nervos central.

MOD DE ADMINISTRARE. Opiaceele sunt administrate

pe calc orală, sub formă de supozitoare, sub formă

injectabilă.

EFECTE NEDORITE. Vărsăturile, constipaţiile, vertijele

sunt frecvente. Un efect calmant excesiv sau, din contra,

o excitaţie, o depresiune respiratorie, o farmacodependenţă

sunt mult mai rare.

ORB. Persoană lipsită de văz şi, mai precis, persoană

împiedicată de o scădere a acuităţii vizuale (în general mai

mică de 1/10) să-şi continue munca obişnuită (definiţie dată

de Asociaţia Internaţională de Profilaxie a Cecităţii, New

Delhi, 1969). SINONIM: nevâzdtor. -<• CECITATE.

ORBIRE. - CECITATE.

ORBITĂ. Cavitate osoasă a feţei în care se găsesc globul

ocular, nervul optic, vasele sangvine oftalmicc, muşchii şi

nervii oculomotori.

ORHIDECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unui testicul.

Orhidectomia se deosebeşte de castrare (ablaţia ambelor

testicule). Practicată sub anestezie locoregională sau locală,

ea constă în scoaterea testiculului după incizia peretelui

scrotului, dacă este vorba de o tumoră benignă, sau a

regiunii inghinale dacă este vorba de un cancer al

ORHIDOPEXIE 436

testiculului. Dacă testiculul rămas este sănătos, orhidectomia

nu are nici o consecinţă nici asupra libidoului, nici asupra

fertilităţii.

ORHIDOPEXIE. Fixare chirurgicală a testiculului în

scrot.

ORHIEPIDIDIMITĂ. Inflamaţie, de cele mai multe ori

de origine infecţioasă, a testiculului şi epididimului.

Cauzele unei orhiepididimite sunt multiple: infecţie a

prostatei, a uretrei, a vezicii, complicaţia unui adenom de

prostată, tuberculoză etc. Ea se traduce printr-o creştere în

volum a unei burse, foarte dureroasă, însoţită de febră şi

de arsuri la micţiune.

TRATAMENT. Acesta constă în administrarea de antibiotice,

de antiinflamatoare şi în repausul la pat pe timpul

fazei acute a inflamaţiei. Neglijată sau insuficient tratată,

orhiepididimita poate deveni cronică, antrenând formarea

de noduli în epididim, care pot fi responsabili de sterilitate

dacă atingerea este bilaterală.

ORHITA. Inflamaţie, de cele mai multe ori de origine

infecţioasă, a testiculului.

Orhita izolată este o afecţiune rară; ea este, de obicei,

asociată cu o epididimită: atunci este vorba de orhiepididimita.

• Orhita urliană constituie una dintre principalele complicaţii

ale oreionului. Această atingere, dureroasă, antrenează

uneori o sterilitate prin atrofie testiculară. Este

preconizat repausul la pat, precum şi imobilizarea burselor

cu un suspensor.

OREION. Boală infecţioasă virală acută, extrem de

contagioasă, provocată de un paramixovirus, se manifestă,

în principal, printr-o parotidită (inflamaţia glandelor parotide,

principalele glande salivare).

Oreionul, numit şi parotidită epidemică, se transmite pe

cale aeriană (inhalarea picăturilor de salivă emise de un

bolnav). El se întâlneşte mai ales iarna, adesea în epidemii,

în particular în unele colectivităţi (şcoli). Cel mai frecvent

sunt afectaţi copiii. Virusul prezintă o tendinţă naturală să

se fixeze pe glande şi nervi.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Incubaţia durează între 17 şi

21 zile; ea este urmată de o febră moderată şi de dureri de

urechi timp de una-două zile. Bolnavul este contagios cu

o săptămână înaintea apariţiei simptomelor şi aproximativ

8 zile după apariţia lor.

Inflamaţia glandelor parotide apare mai întâi pe o parte,

apoi în ambele părţi şi se manifestă printr-o tumefaeţie care

acoperă şanţurile din spatele maxilarului. Ea provoacă o

durere la masticaţie şi atunci când se apasă parotidele.

Uneori se asociază o angină şi o atingere a ganglionilor

învecinaţi. Durerile de cap sunt frecvente. Evoluţia este de

cele mai multe ori benignă, iar boala regresează de la sine

în vreo zece zile.

COMPLICAŢII. Oreionul ia în unele cazuri o formă

neuromeningeană (meningită, encefalită, atingere a nervului

auditiv); o pancreatită (inflamaţie a pancreasului) şi o orhita

(inflamaţie a testiculelor) sunt, de asemenea, posibile şi

susceptibile să apară fără inflamaţia parotidelor.

TRATAMENT. Tratamentul, simptomatic, constă în administrarea

de medicamente care combat febra şi, în caz de

dureri mari, în administrarea antiinflamatoarelor.

Odihna la pat este de rigoare în caz de atingere testiculară,

precum şi imobilizarea burselor cu un suspensor.

Este preconizată evicţia şcolară timp de cincisprezece zile

din cauza riscului contagios. După ce a avut oreion,

subiectul este imunizat definitiv.

PREVENIRE. Există un vaccin eficace, propus adolescenţilor

şi adulţilor tineri care nu au făcut oreion, precum

şi copiilor trecuţi de vârsta de 1 an. Vaccinul destinat

copiilor mici este asociat cu cel al rubeolei şi rujeolei

(vaccinul R.O.R.).

ORF. Boală virală benignă. SINONIME: dermatita pustuloasă

contagioasă, ectima ovinelor.

Orful este provocat de un virus; omul se contaminează

în contactul cu oile (lână, muls). Boala se traduce printr-un

mic nodul inflamator roşu pe spatele mâinii sau pe degete.

Tratamentul, facultativ cu excepţia cazurilor de suprainfecţie,

constă în utilizarea antisepticelor locale şi a

antibioterapiei generale.

ORGAN (donare de). Punerea la dispoziţie a uneia sau

mai multor părţi ale corpului unei persoane, de către ea

însăşi sau de către cei apropiaţi, în vederea unei transplantări

pe o altă persoană a organului sau organelor diferite.

Donatorul poate fi în viaţă sau în stare de moarte

cerebrală. Consimţământul explicit şi clar al donatorului în

viaţă este indispensabil în prealabil prelevării şi transplantării

unui rinichi sau de măduvă osoasă în beneficiul

unei rude apropiate care necesită o grefă. O prelevare de

organ de la o persoană în stare de moarte cerebrală se face,

în general, cu acordul celor apropiaţi sau al familiei, şi doar

dacă donatorul nu şi-a exprimat în scris refuzul pe când era

în viaţă. Organele prelevate în acest caz pot fi inima,

plămânii, ficatul, pancreasul, rinichii şi corneea. Pentru a

proceda la operaţie, vitalitatea organelor prelevate trebuie

păstrată, adică inima donatorului încă să bată, iar plămânii

să fie ventilaţi cu un aparat de respiraţie artificială. Organele

donatorului trebuie, de altfel, să aparţină aceluiaşi grup

tisular (sau grup H.L.A.) ca şi organele primitorului. Această

ultimă precauţie vizează evitarea fenomenelor de respingere.

Prelevările se fac, în general, de la subiecţi tineri, victime

ale accidentelor pe căile publice, ceea ce creşte probabilitatea

de prelevare a unor organe sănătoase.

ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII.

Instituţie interguvernamentală creată în 1948, sub egida

437 ORTOPTIE

Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.), pentru studierea

problemelor de sănătate publică.

ORGASM. Punct culminant şi final al excitaţiei sexuale,

caracterizat prin senzaţii fizice intense.

Orgasmul se traduce în mod diferite la bărbat şi la

femeie.

ti La femeie, orgasmul este cea de a treia fază a procesului

de excitaţie sexuală, care urmează fazei de excitaţie crescândă

şi fazei zisă în platou. Prima fază se caracterizează

prin intensitatea crescândă a dorinţei sexuale şi prin modificări

care afectează organele sexuale (turgescenţa clitorisului,

umflarea labiilor vulvei, erecţia mameloanelor,

întărirea sânilor) şi diverse funcţii fiziologice (accelerarea

ritmului cardiac şi a respiraţiei, senzaţie de căldură, înroşirea

pielii). în cursul fazei în platou, senzaţiile rămân intense,

dar inima şi răsuflarea se încetinesc. Faza orgastică este

marcată prin declanşarea incontrolabilă, durând câteva

secunde, de contracţii ale muşchilor vaginului şi perineului,

însoţite de o secreţie a glandelor vaginale. Ea este urmată

de faza de rezoluţie, caracterizată printr-o cădere a

excitaţiei.

• La bărbat, fazei de excitaţie îi corespunde umflarea şi

erecţia organului viril, asigurate prin afluxul de sânge în

corpii cavernoşi. Orgasmul corespunde ejaculării: sperma

trece din veziculele seminale în uretra posterioară, unde se

acumuleză înainte de a fi expulzată în 5 sau 6 contracţii

spasmodice. După orgasm, penisul redevine flasc, iar bărbatul

traversează o perioadă în timpul căreia orice excitaţie

sexuală este imposibilă (perioada refractară).

PATOLOGIE. Absenţa orgasmului, sau anorgasmia, este

la bărbat un aspect al impotenţei, iar la femeie o componentă

esenţială a frigidităţii.

ORGELET. Mic furuncul situat la marginea pleoapei,

dezvoltat pornind de la glanda pilosebacee a unui cil.

Cunoscut în limbajul curent sub denumire de ulcior,

orgeletul este provocat, în principal, de un stafilococ.

SIMPTOME ŞI DIAGNOSTIC. Orgeletul este dureros şi

antrenează formarea unui edem roşietic al pleoapelor, apoi

o tumefacţie care lasă loc unui burbion (supuraţie localizată

la baza unui fir de păr).

TRATAMENT. Aplicarea pe orgelct a unor pomezi antibiotice

activează eliminarea burbionului, observata în câteva

zile, întotdeauna trebuie evitată manipularea unui orgelet,

deoarece infecţia riscă să se întindă.

O.R.L. -• OTORINOLARINGOLOGIE.

ORNITOZA. Boală infecţioasă provocată de bacteria

Chlamydia psittaci.

Ornitoza, boală rară, este transmisă omului de către

porumbeii urbani şi de către unele păsări de apartament.

SIMPTOME Şl TRATAMENT. Ornitoza provoacă o febră,

o tuse şi dureri intense de cap, mai rar dificultăţi respiratorii.

Infecţia este tratată prin administrarea de antibiotice.

OROFARINGE. Parte medie a faringelui.

Orofaringele este plasat în spatele cavităţii bucale; el

se continuă în sus prin rinofaringe (în spatele foselor nazale)

şi în jos prin hipofaringe (în spatele laringelui).

ORTHEZA. Aparat ortopedic rigid destinat să protejeze,

să imobilizeze sau să suţină un membru sau o altă parte a

corpului.

ORTODONŢIE. Specialitate medicală care vizează prevenirea

sau corectarea anomaliilor de poziţie ale dinţilor.

ORTOFONIE. Disciplină paramedicală care are drept

scop studiul şi tratamentul tulburărilor de limbaj oral şi scris.

Ortofonia priveşte tulburările emisiei vocale, cele ale

articulării cuvintelor şi cele ale limbajului, precum şi

dificultăţile de deprindere a cititului şi scrisului. Ea poate

fi indicată atât copilului, cât şi adultului, după o boală

(afecţiune sau urmări ale chirurgiei laringelui, afecţiuni

neurologice etc), în caz de surditate, de malformaţie congenitală

a laringelui sau în cazul unei întârzieri de achiziţie

a limbajului.

Şedinţele sunt bazate pe exerciţii realizate de către

pacient, privind una sau alta dintre caracteristicile limbajului,

de exemplu articularea, semnificaţia cuvintelor sau

organizarea frazelor; varietatea abordărilor reeducative este

actualmente foarte mare.

Rezultatul este subordonat nu doar gravităţii tulburărilor,

ci şi necesităţii unei bune înţelegeri a exerciţiiior şi motivaţiei

pacientului.

ORTOGENISM. Ansamblu de metode de planificare şi

reglare a naşterilor.

Ortogenismul cuprinde diferitele metode de contracepţie

şi întreruperile voluntare ale sarcinii. Ligaturarea trompelor

la femei, ligaturarea canalelor deferente sau secţionarea lor

(vazectomie) la bărbat fac parte din acest ansamblu de

măsuri. Sfatul conjugal şi sfatul genetic participă, de asemenea,

la ortogenism.

ORTOPEDIE. Disciplină, în esenţă chirurgicală, care

tratează afecţiunile congenitale sau dobândite ale aparatului

locomotor şi ale coloanei vertebrale (oase, articulaţii, ligamente,

tendoane şi muşchi).

ORTOPNEE. Gâfâială care apare în stare de repaus,

atunci când subiectul este lungit pe spate.

ORTOPTIE sau ORTOPTICĂ. Specialitate para

medicală care are drept scop evaluarea şi măsurarea

deviaţiilor oculare, apoi asigurarea reeducării ochilor în caz

os 438

de dereglare a vederii binoculare: strabism, heteroforie

(deviaţia axelor vizuale) sau insuficienţă a convergenţei.

Reeducarea ortoptică. O reeducare ortoptică nu poate

fi avută în vedere decât atunci când există o vedere

binoculară corectă — ceea ce este cazul, în principal, în

cursul heteroforiilor (deviaţiile latente ale axelor vizuale)

şi în insuficienţa convergenţei — şi doar dacă aceste tulburări

sunt responsabile de manifestări funcţionale neplăcute.

Reeducarea ortoptică are ca scop esenţial creşterea

amplitudinii de fuzionare (cea ce constă în suprapunerea

imaginilor de la fiecare ochi într-una singură). Exerciţiile

oculare constau, în principal, în ameliorarea puterii de

convergenţă şi sunt practicate cu o corecţie optică adaptată.

OS. Structură rigidă, puternic mineralizată, constituind

scheletul omului şi vertebratelor.

în afara rolului său de susţinere, osul reprezintă principala

rezervă de calciu a organismului, element al cărui

nivel constant în sânge este indispensabil pentru numeroase

funcţii fiziologice.

DIFERITE TIPURI DE OASE. După forma lor se deosebesc

oasele plate (osul boitei craniene, coastele,omoplaţii,

sternul), oasele scurte (oasele carpului sau ale tarsului,

vertebrele) şi oasele lungi (femurul, tibia, peroneul, humcrusul,

cubitusul, radiusul). Oasele lungi prezintă o parte

medie, diafiza, şi două extremităţi, epifizele, îmbrăcate în

cartilagiu, formând suprafeţele articulare. între diafiză şi

epifiză, diametrul osos creşte treptat: această zonă de tranziţie

este numită metafiză. Cartilagiul de conjugare, situat

între metafiză şi epifiză, materializează zona de creştere în

lungime a oaselor lungi; el nu există decât la copil.

STRUCTURA. Osul este un ţesut conjunctiv de susţinere,

cu structură lamelară. Suprafaţa sa este acoperită de periost,

membrană conjunctivă care permite creşterea osoasă în

grosime şi fabricarea căluşului în caz de fractură. Dedesubt

se găseşte o lamă de os dens, deosebit de rezistent, asemănător

fildeşului: osul cortical sau osul compact. Sub

această lamă, se paote găsi un os mai puţin dens: acesta este

osul spongios sau osul trabecular; el conţine măduva osoasă

roşie, care fabrică celulele sangvine (globule roşii, globule

albe şi plachete).

Ţesutul osos este constituit dintr-o tramă proteică, zona

osteoidă, compusă, în principal, din colagen, dintr-o

fracţiune minerală constituită din calciu şi fosfor şi din trei

familii de celule:

— osteoblastele şi osteocitcle, care elaborează matricea

osoasă;

— osteoclastele, care o distrug.

PATOLOGIE.

• Distrofiile (leziunile provocate de o deficienţă de nutriţie

a osului) pot fi dobândite (boala osoasă a lui Paget) sau

ereditare (osteopetroza).

• Fracturile trebuie să fie reduse şi imobilizate într-o

modalitate ortopedică (gips) sau chirurgicală (osteosinteză).

• Infecţiile oaselor sunt îndeosebi osteomielita şi tuberculoza

osoasă.

• Bolile oaselor pot fi legate de o afecţiune extraosoasă

(osteodistrofia insuficienţelor renale, demineralizarea

hiperparatiroidiilor, osteoporoza hipertiroidiilor etc).

• Tumorile oaselor pot fi benigne (condrom, osteom,

ostcoblastom) sau maligne (osteosarcom, condrosarcom,

fibrosarcom, sarcomul lui Ewing, tumoră secundară).

OSGOOD-SCHLATTER (boală a lui). Inflamaţie a

apofizei tibiale anterioare (protuberantă situată chiar sub

genunchi, palpabilă sub piele, pe care se insera tendonul

rotulian), survenind în timpul creşterii. SlNONIM: upofizită

tibiulă anterioară de creştere.

Boala lui Osgood-Schlatter face parte dintre apofizitele

de creştere. Afecţiunea debutează între 10 şi 15 ani prin

dureri locale exacerbate la mers şi la alergat.

Tratamentul constă în luarea de antiinflamatoare şi în

încetarea activităţii care se află la originea durerii (alergat,

de exemplu) timp de mai multe luni, uneori un an. Dacă,

cu toate acestea, durerile încă persistă, se poate recurge la

o imobilizare gipsată, timp de o lună sau două. Vindecarea

se face fără sechele.

OSIFICARE. Totalitatea fenomenelor tisulare şi biochimice

mulţumită cărora osul este format, reînnoit,

reparat.

TULBURĂRI ALE OSIFICĂRII. O osificare anormală

poate afecta ţesuturile în mod normal neosificate: cavităţile

articulare (osteocondromatoza sinovială), muşchi (sechele

de hematoame intramusculare).

OSTEITA. Infecţie a unui os, de origine microbiană,

provocată, în cele mai multe cazuri, de stafilococul auriu.

Atunci când este atinsă măduva osoasă, ceea ce este

cazul aproape întotdeauna la copil şi la adolescent, se

vorbeşte de osteomielita.

OSTEOBLAST. Celulă care asigură formarea ţestului

OSTEOBLASTOM. Tumoră osoasă, în majoritatea

cazurilor benignă, a subiectului tânăr, dezvoltată pe seama

ostcoblastelor. S\HOHM. fibrom osleoţţemc al oaselor.

OSTEOCONDR1TĂ. Epifizită care afectează un

cartilagiu şi uneori osul subcondral (regiunea osoasă situată

sub cartilagiul articular), provocată de o necroză (moarte

tisulară) localizată. SlNONIM: osteocondroza.

Apărând, în general, între 4 şi 12 ani, osteocondritele

afectează mai ales băieţii. Ele sunt cauzate de precaritatea

circulaţiei sangvine în osul subcondral în timpul puseelof

de creştere şi sunt agravate de microtraumatismele legate

de o activitate sportivă. Ele afectează de cele mai multe ori

articulaţia genunchiului, a gleznei, a şoldului (boala lui