409 Motricitate

MONORHIDIE. Absenţă congenitală a unui testicul.

Monorhidia nu are nici o consecinţă asupra fertilităţii,

nici asupra sexualităţii dacă unicul testicul prezent este

normal; este o boală care, în consecinţă, nu trebuie tratată.

MONOZIGOT. Se spune despre fiecare dintre gemenii

rezultaţi dintr-un acelaşi ou. SINONIME: uniovular, univitelin.

-+ DIZIGOT; GEAMĂN.

MORFINĂ. Medicament extras din opiu, capabil să calmeze

durerile intense, acţionând asupra sistemului nervos

central (analgezic central) şi provocând adormirea.

Morfina face parte dintre stupefiante. Codeina şi heroina

sunt derivaţi ai morfinei.

MECANISM DE ACŢIUNE. Morfina acţionează fixându-

se pe receptorii opioizi, sau receptorii morfinici, situaţi

în membrana anumitor celule ale creierului (talamus, sistem

limbic, ţesut reticulat). De aici, ea blochează transmisia

semnalelor dureroase şi anulează orice senzaţie de durere.

INDICAŢII. Morfina este indicată pentru calmarea durerilor

intense şi rebele la alte analgezice — legate de un cancer,

de un infarct al miocardului (criză cardiacă) sau provocate

de traumatisme grave.

CONTRAINDICAŢII. Morfina este contraindicată în caz

de insuficienţă respiratorie, de insuficienţă hepatică severă,

de traumatism cranian, de stare convulsivă, de intoxicaţie

alcoolică acută, de delirium tremens.

MOD DE ADMINISTRARE. Morfina este administrată.

după caz, pe cale orală, sub formă de soluţii sau comprimate

cu eliberare prelungită, sau prin injectare (subcutanată,

intramusculară, intravenoasă, peridurală, intratecală,

intracerebroventriculară).

EFECTE NEDORITE. Efectele nedorite cele mai frecvente

sunt o constipaţie, greţuri, mai rar vărsături, o îngustare a

calibrului bronhiilor, o depresie respiratorie (diminuarea

amplitudinii şi eficacităţi respiratorii) — moderată la doze

terapeutice, serveră în caz de supradozare —, o confuzie

mintală, vertije, o hipotensiune ortostaticâ (vertij legat de

scăderea tensiunii arteriale atunci când subiectul trece de

la poziţia orizontală la cea verticală), o creştere a tonusului

sfincterelor muşchilor netezi etc.

Morfina şi derivaţii ei generează o dependenţă (nevoia

de o nouă doză) fizică şi psihică şi o obişnuire (necesită

creşterea dozelor pentru a obţine un efect identic) în cazul

utilizării îndelungate. Oprirea bruscă a unui tratament de

lungă durată antrenează apariţia sindromului de abstinenţă.

Manifestările supradozării sunt o depresie respiratorie, o

mioză (îngustarea pupilei), o hipotensiune, o hipotermie cu

evoluţie posibilă spre o comă profundă. Tratamentul acestei

supradozări constă în administrarea de antidoturi ca nalaxona

sau nalorfina şi într-o reanimare cardiorespiratorie.

INTERACŢIUNI MEDICAMENTOASE. Interacţiunile

medicamentoase sunt foarte numerose. Morfina nu trebuie

utilizată în acelaşi timp cu medicamentele inhibitoare de

monoaminozidază (IMAO), întrebuinţate în tratamentul

stărilor depresive. Asocierea ei cu buprenorfina, cu nalbufina

şi cu pentazocinul este nerecomandată, deoarece

efectele acestor morfinomimetice sunt antagoniste antrenând

în consecinţă o eficacitate analgezică mai mică. în plus,

asocierea morfinei cu numerose alte medicamente trebuie

să fie supravegheată, mai ales în asocierea ei cu depresoarele

sistemului nervos central, cu opiaceele (substanţe derivate

din opiu), cu difenoxilatul, cu antidepresoarele triciclice etc.

MORTON (metatarsalgie a lui). Durere a antepiciorului

cauzată de prezenţa unei mici tumori benigne pe un filet

nervos al dosului piciorului, de cele mai multe ori situată

la rădăcina spaţiului între al treilea şi al patrulea deget de

la picior.

Metatarsalgia lui Morton se manifestă prin apariţia la

mers a unei dureri intense, adesea intolerabile. Purtatul de

încălţăminte prea strâmtă sau existenţa unui tip morfologic

deosebit al antepiciorului (antepicior rotund) sunt factori

favorizând.

Tratamentul medical, uneori suficient, se bazează pe

purtatul de încălţăminte mai puţin strâmtă şi pe infiltraţii

locale cu corticosteroizi. Atunci când durerea persistă, se

practică o ablaţie chirurgicală a tumorii şi se secţionează

ligamentul intermetatarsian.

MORVA. Boală infecţioasă foarte contagioasă la animale,

rară la om, provocată de un bacii Gram negativ, Pseudomonax

mallei.

Morva încă se mai întâlneşte în Asia, în Africa, în

Europa orientală şi în Orientul Mijlociu.

Principala sursă de contagiune pentru om rămâne cea

constituită din secreţiile care se scurg din nasul animalelor

afectate.

• Forma acuta se traduce printr-o febră, prin dureri difuze

şi prin secreţii nazale sangvinolente apoi purulente, asociate

cu ulceraţii cutanate şi cu abcese diseminate.

• Forma cronica nu diferă de forma acută decât prin mai

mica intensitate a semnelor şi prin durata lungă a evoluţiei

(mai multe luni).

Bolnavii sunt trataţi eficace cu antibiotice.

MOSCHCOWITZ (sindrom al lui). Asociere de simptome

cuprinzând dereglări circulatorii (microtromboze ale

arteriolelor) responsabile de insuficienţă renală şi cardiacă

şi de tulburări neurologice, o diminuare a numărului plachetelor,

„consumate" de către tromboze, şi o anemie

cauzată de fragmentarea globulelor roşii în arteriole.

Cauza regresează de la sine în câteva zile, chiar în câteva

săptămâni. Tratamentele propuse sunt numeroase, dar nici

unul nu a făcut încă dovada eficacităţii lui.

MOTRICITATE. Totalitatea funcţiilor nervoase şi musculare

permiţând mişcările voluntare sau automate ale

corpului.

MUCILAGIU 410

MUCILAGIU. Substanţă vâscoasă extrasă din plante

(alge), care se umflă la contactul cu apa şi care este utilizată

ca laxativ blând.

MUCINOZĂ. Orice afecţiune caracterizată prin acumularea

în piele a mucinei, substanţă gelatinoasă provenind

din secreţiile glandelor mucoase.

Simptomele mucinozelor sunt destul de variabile; este

vorba adesea de pete în relief sau de papule (leziuni

proeminente) de culoare roz sau sidefie, de la un milimetru

până la câţiva milimetri diametru. Nu există un tratament

cunoscut al mucinozelor.

MUCOASĂ. Membrană care tapetează totalitatea tubului

digestiv (de la gură până la rect), aparatul respirator, aparatul

urinar, aparatele genitale masculin şi feminin, precum şi

faţa posterioară a pleoapelor şi faţa anterioară a globului

ocular (conjunctiva).

Mucoasele secretă mucus, ceea ce asigură umiditatea

şi lubrifierea organelor pe care le tapetează. Natura glandelor

şi secreţiei lor variază de la o mucoasă la alta.

corespunzător cu funcţia fiziologică particulară a fiecăruia

dintre ţesuturi: mucoasele tubului digestiv şi glandele lor,

de exemplu, au un rol precis în digestie şi în absorbţia

alimentelor; în căile aeriene, mucusul opreşte o parte din

praful inhalat etc.

MUCOASĂ UTERINĂ. • ENDOMETRU.

MUCOCEL. Tumoră benignă provocată de acumularea

de mucus într-o cavitate al cărei orificiu este astupat.

Un mucocel se poate constitui într-un loc ca apendicele

cecal (denumit, de obicei, doar apendice), ca sacul lacrimal

sau într-un sinus. El creşte în volum, comprimând uneori

organele învecinate, şi poate fi dureros. Un mucocel trebuie

să fie incizat şi golit pe cale chirurgicală.

MUCOLIPIDOZĂ. Boală ereditară caracterizată pnntr-o

acumulare, în lizozomi, a mucopolizaharidelor acide şi a

glicolipidelor, prezente peste tot în viscere.

Mucolipidozele constituie un ansamblu de boli care

aparţin grupului bolilor lizozomale.

Actualmente nu există un tratament al mucolipidozei.

înaintea conceperii unui copil este posibil un sfat

genetic. în timpul sarcinii poate fi efectuată o depistare

antenatală.

MUCOPOLIZAHARIDOZĂ. Oricare boală caracterizată

prin acumularea de mucopolizaharide (glucide) în

organism.

Mucopolizaharidozele sunt afecţiuni ereditare rare,

cauzate de deficitul într-o enzimă care provoacă o acumulare

de mucopolizaharide în celulele organelor şi ţesuturilor

(ficat, splină, piele etc), care cresc atunci în volum şi

funcţionează normal.

MUCOVISCIDIOZA. Boală ereditară caracterizată

printr-o viscozitate anormală a mucusului pe care îl secretă

glandele intestinale, pancreatice şi bronhice. SINONIME:

boala fibrochistica, fibroz.a chislkd a pancreasului.

FRECVENŢĂ Şl CAUZĂ. Mucoviscidioza afectează

mai ales subiecţii albi, printre care ea atinge un copil din

2 000 până la 2 500 copii. Este vorba de o boală cu

transmisie autosomică (gena purtătoare este situată pe

cromozomii nesexuali) recesivă (gena trebuie să fie

primită atât de la mamă, cât şi de la tată pentru a se dezvolta

boala).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Cum secreţiile mucoase, prea

vâscoase, se scurg prost în conducturile naturale, se produc

dilataţii chistice, chiar obstrucţii.

Manifestările pot debuta de la naştere printr-o ocluzie

intestinală a nou-născutului, o întârziere a evacuării meconiului,

un icter (provocat de obstrucţia căilor biliare) sau

o obstrucţie a bronhiilor mici care poate conduce la o

prăbuşire respiratorie. Dar cele care atrag mai întâi atenţia

la sugar sunt, în general, problemele respiratorii: tuse

persistentă, bronşite repetate, emfizem care evoluează spre

o insuficienţă respiratorie precoce. Câţiva ani mai târziu apar

o încărcătură mucopurulentă permanentă, apoi o dilatare a

toracelui, un hipocratism digital (unghii late şi curbate ca

ghearele) şi o cianoză a extremităţilor. Gravitatea manifestărilor

respiratorii este legată de suprainfecţia pulmonară

cu diferiţi germeni, ca stafilococul auriu şi bacilul

piocianic.

Atingerilor respiratorii li se adaugă manifestări digestive:

85% dintre subiecţii care suferă de mucoviscidioza au o

insuficienţă pancreatică, ce se traduce, în general, printr-o

diaree cronică, cu emisia de scaune voluminoase, grăsoase

şi urât mirositoare. Această diaree persistentă explică

pierderea în greutate observată la copiii al căror apetit n-a

scăzut, în afara perioadelor de infecţie respiratorie. Dacă

fibroza pancreatică se întine la insulele lui Langerhans (mici

îngrămădiri celulare răspunzătoare de secretarea insulinei

de către pancreas), ea poate antrena un diabet insulinodependent.

Se observă mai rar o atingere hepatică, ce

conduce uneori la o ciroză, la o atingere biliară (litiază) sau

la miocardiopatii. Sunt frecvente sterilitatea la băieţi şi

hipofertilitatea la fete.

DIAGNOSTIC Şl EVOLUŢIE. Aceste simptome diferite

indică probabilitatea bolii. Se va recurge, pentru confirmarea

diagnosticului, la testul transpiraţiei, care pune în evidenţă

un nivel anormal de ridicat la clorului şi al sodiului în

transpiraţie. Dozarea trebuie să fie făcută de un laborator

foarte experimentat şi sunt necesare două teste înainte de

a pune definitiv diagnosticul. Boala evoluează spre insuficienţă

respiratorie severă, adesea mortală.

TRATAMENT. în stadiul actual al cunoştinţelor, tratamentul

nu poate acţiona decât asupra simptomelor. 0

colaborare strânsă între echipa spitalicească, medicul curant,

kineziterapeuţi şi infirmiera de la domiciliu permit copilului

411 MUŞCHI

să rămână cât mai mult posibil în familie şi să suporte cât

mai bine îngrijirile constrângătoare. Ulterior, se vor depune

strădanii pentru inserţia şcolară şi profesională a bolnavului.

Primul obiectiv al tratamentului este să păstreze o stare

nutriţională satisfăcătoare. Administrarea de extracte pancreatice,

un regim hipercaloric şi hipolipidic, chiar o alimentaţie

prin sondă gastrică sau prin perfuzii, contribuie la

suplinirea deficienţelor. în perioada de căldură mare,

absorbţia de comprimate de clor evită deshidratarea.

Tratamentul comportă, de asemenea, o îngrijire respiratorie.

Aceasta vizează drenarea secreţiilor prin tuse, în

aşa fel încât să fie păstrată o permeabilitate maximă a căilor

aeriene. Şedinţele de kineziterapie permit copilului să obţină

0 tuse eficace şi controlată. Recurgerea la aerosolii ultrasonaţi

are, de asemenea, drept scop facilitarea respiraţiei.

în cazurile cele mai grave, se poate practica o oxigenoterapie

de lungă durată.

A treia mare axă a tratamentului este o antibioterapie

adaptată riguros germenilor suprainfecţiei bronşice detectaţi

in cursul analizelor bacteriologice. Grefa pulmonară (cei

doi plămâni sau blocul inimă-plămâni) este o soluţie extremi,

rezervată pacienţilor afectaţi de insuficienţă respiratorie

foarte severă.

DEPISTARE. O depistare antenatală a bolii, prin biopsia

vilozităţilor coriale ale placentei, este posibilă astăzi din a

II 10-a săptămână de sarcină, la cuplurile care deja au dat

naştere unui copil atins de mucoviscidioză. Părinţii unui

Copil bolnav au, în fapt, neşansa unei posibilităţi din patru

de a avea un copil atins de această boală. Fraţii şi surorile

aibiecţilor bolnavi vor fi, în două cazuri din trei, purtători

ti genei şi deci susceptibili să aibă mai târziu copii afectaţi

dacă partenerul lor are de asemenea moştenită gena

transmitătoare a bolii.

PERSPECTIVE. Tratamentele înalte specializate de care

beneficiază actualmente copiii atinşi de mucoviscidioză

permit o calitate a vieţii net îmbuntăţită.

MUCUS. Substanţă vâscoasă, compusă din proteine şi din

glucide numite mucine, secretată de către celulele mucipare

ale mucoaselor (respiratorii, digestive, genitale).

, Afecţiune a mucoasei bucale provocată de o

levură, Candida albkans. SINONIM: margaritărel.

Localizarea digestivă a candidozei, muguetul se mamită

mai întâi printr-o inflamaţie difuză, mucoasa fiind

•roşie,uscată şi usturătoare. Apoi peretele intern al obrajilor,

şi faringele se acoperă de un strat alb unsuros

asemănător laptelui prins. în unele cazuri, bolnavul simte

O jenă la înghiţit, ceea ce lasă de gândit că e vorba de o

atingere a esofagului. La copil, boala poate să se întindă

la pliurile cutanate şi la unghii.

TRATAMENT. Tratamentul comportă recurgerea la

aplicaţii locale de ser bicarbonat şi izotonic (de aceeaşi

(Concentraţie moleculară cu plasma sangvină) sau de

medicamente antifungice. Un tratament general pe cale orală

se impune în caz de atingere a esofagului.

La sugar, orice regim pe bază de morcovi este contraindicat

atâta vreme cât persistă afecţiunea, deoarece

favorizează dezvoltarea levurii.

MULTIPARA. Pe

mulţi copii.

are deja k'ut unul sau ma

MUŞCĂTURA. Plagă provocată de dinţii unui animal

sau ai unei fiinţe umane care muşcă.

Principalele riscuri legate de muşcăturile animalelor sunt

distrugerile de ţesuturi şi infecţiile. Dinţii animalelor mari

pot sfărâma ţesuturile osoase şi pot secţiona sau rupe vasele

sangvine, provocând hemoragii mari şi o stare de şoc.

Microbii care mişună pe botul sau în gura animalelor

constituie cauza infecţiilor secundare, mai ales dacă

leziunile tisulare sunt întinse. Cele două riscuri infecţioase

majore sunt cele ale tetanosului şi rabiei.

TRATAMENT. Orice muşcătură trebuie să fie tratată.

Plaga trebuie curăţată cu grijă (sub anestezie, dacă este

necesar) şi nu trebuie închisă (mai curând să fie pansată

decât suturată), deoarece o rană închisă favorizează dezvoltarea

microbilor transmişi prin muşcătură. Se utilizează

antibiotice în scop preventiv şi o protecţie antitetanică (ser,

vaccin).

Consecinţele unei muşcături veninoase depind de specia

animală în cauză, de mărimea animalului, de cantitatea de

venin injectată şi de vârsta şi starea de sănătate a victimei.

Există seruri antiveninoase specifice pentru a combate

efectele diferitelor veninuri.

MUŞCHI. Organ dotat cu proprietatea de a se contracta

şi a se decontracta.

Ţesutul unui muşchi este constituit din fibre musculare:

acestea sunt compuse din celule denumite monocite, care

cuprind în citoplasmă lor numeroase filamente alungite

paralel cu axa mare a celulei. Aceste filamente sunt de două

tipuri: unele, delicate, sunt făcute din actină; celelalte,

groase, sunt compuse din miozină. Mulţumită interacţiunii

lor se efectuează contracţia musculară.

Muşchiul cardiac. Denumit şi miocard, acesta are o

structură apropiată de cea a muşchilor striaţi, dar contracţiile

sale sunt autonome şi involuntare.

Muşchii netezi. Denumiţi şi muşchi albi, aceştia sunt

prezenţi în peretele a numeroase organe (uter, intestin,

bronhii, veziculă, vase sangvine etc). Contracţia lor este

involuntară, autonomă sau asigurată prin sistemul nervos

vegetativ.

PATOLOGIE. Unii muşchi netezi pot fi atinşi de spasme

(contracţii involuntare).

Muşchii striaţi. Denumiţi şi muşchi roşii sau muşchi

scheletici, sau ai scheletului, aceştia unesc oasele unele de

altele şi permit mobilitatea corpului. Contracţia lor este

MUTAGEN 412

voluntară, supusă unui control cerebral: fiecare fibră musculară

este conectată la o terminaţie nervoasă care primeşte

ordinele ce provin din creier; impulsia nervoasă stimulează

muşchiul eliberând un neurotransmiţător chimic (substanţă

secretată de unii neuroni pentru a transmite influxul nervos

spre alte celule), acetilcolina. Aceşti muşchi sunt menţinuţi

constant într-o stare de contracţie moderată: tonusul

muscular.

PATOLOGIE

• Clacajul este provocat de o ruptură, ca urmare a unui efort

violent, a câtorva fibre musculare ale unui muşchi: se

vorbeşte de o rupere propriu-zisă atunci când atingerea este

de o anume importanţă, iar de întindere atunci când fibrele

musculare sunt doar întinse exagerat.

• Afecţiunile care pot atinge muşchiul sunt miozita (inflamaţia),

miastenia (oboseala musculară intensă şi rapidă a

muşchilor prin blocarea transmisiei influxului nervos către

muşchi) şi miopatiile (boli congenitale rezultând dintr-o

alterare a fibrelor musculare).

MUTAGEN, -Ă. Se spune despre oricare element capabil

să provoace o mutaţie în cadrul unei specii.

Principalele elemente mutagene sunt radiaţiile şi produsele

chimice.

Generate de către substanţele mutagene, mutaţiile pot

conduce la boli ereditare sau la cancere.

MUTAŢIE. Modificare care survine în A.D.N.-ul unei

celule şi poate antrena apariţia unui nou caracter.

MUTITATE. Imposibilitate de a vorbi manifestată de o

persoană.

Afecţiunile care antrenează o mutitate sunt fie relative

la laringe, fie de origine neurologică: leziunile laringelui,

congenitale sau dobândite (tumoră, paralizie etc), unele

operaţii chirurgicale (iaringectomie, traheotomie etc.) duela

pierderea vocii, la fel ca şi leziunile nervilor motori ai

laringelui, ca absenţa dezoltării centrilor nervoşi (arieraţie

mintală) sau ca o leziune a sistemului nervos (accident

vascular cerebral).

• Audimutitatea este mutitatea copilului care nu învaţă

limbajul oral înaintea vârstei de şase ani din cauza unor

tulburări psihiatrice şi fără leziune organică: copilul înţelege,

dar nu vorbeşte. Tratamentul audimutităţii, atunci când

este posibil, este cel al cauzei sale, asociat cu reeducarea

vocii prin ortofonie.

• Surdimutitatea este legată de o surditate a ambelor urechi,

congenitală sau dobândită înaintea vârstei de 5 sau 6 ani.

Ea nu are întotdeauna o cauză care să poată fi cunoscută

în pofida examenelor complementare efectuate. Ea poate

fi consecutivă unei boli ereditare a urechii, unei infecţii

contractate de mamă în timpul sarcinii, unei naşteri dificile

etc. Cum copilul nu aude nici cuvintele emise de părinţii

săi şi nici propriile sale sunete, el nu învaţă să vorbească

sau, dacă surdimutitatea survine în primii ani, el uită ceea

ce a învăţat şi se află parţial decuplat de lumea exterioară.

Urmează tulburări ale afectivităţi şi ale comportamentului

(agresivitate, indiferenţă etc.) şi o insuficienţă a achiziţiilor

intelectuale, variabilă după intensitatea tulburării şi după

eventualul ei tratament. Copilul nu reacţionează nici la

zgomotele din jur, nici la voce. El nu întoarce capul spre

sursa unui zgomot. Astfel, părinţii pot să-şi dea seama de

această boală chiar din primul an de viaţă al copilului. în

schimb, alte comportamente ale sale pot părea normale în

mod înşelător: el scoate gângureli, această producere de

sunete fiind automată la începutul vieţii. Doar spre al doilea

an de viaţă aceste sunete devin mai puţine.

Testele medicale de depistare a surdităţii sunt primordiale.

Ele pot fi practicate, la nevoie, încă de la naştere şi de

mai multe ori în prima vârstă a copilăriei, unele de către

medic, altele la spital. Se utilizează fie testele simple cu

jucării sonore, fie textele complexe denumite „potenţiale

evocate", dacă există cazuri asemănătoare în familie.

Dificil, tratamentul surdomutităţi cuprinde mai multe

faze şi este foarte specializat în formele grave. El poate fi

acela al unei eventuale cauze, poate consta într-un aparat

— o proteză auditivă externă sau un implant cohlear. în caz

de succes, se poate spera în vindecarea mutilaţii. Dacă nu,

trebuie făcut apel la o deprindere a cititului după buze, a

limbajului mâinilor, la o antrenare a organelor neauditive,

ca simţul tactil şi la o susţinere şcolară adecvată, uneori

într-o instituţie specializată. O informare şi o susţinere

psihologică sunt acordate familiei, pe de o parte, din cauza

rolului ei indispensabil asupra copilului, pe de altă parte

pentru a explica şi preveni reacţiile negative din partea

bolnavului faţă de boala sa.

MUNNCHHAUSEN (sindrom al lui). -• PATOMIMIE.

r

N

NABOTH (OU al lui). Mic chist al uterului. SINONIM: chist

alluiNaboth.

Oul lui Naboth nu antrenează nici o durere şi doar

examenul ginecologic îl poate pune în evidenţă. Fără nici

o gravitate, acest chist nu necesită nici un tratament.

NANISM. Dimensiuni anormal de mici ale înălţimii în

raport cu înălţimea medie a indivizilor de aceeaşi vârstă şi

de acelaşi sex.

CAUZE. Trebuie să se facă deosebirea între nanismele ale

căror cauze sunt antenatale şi cele care debutează (sau care

se evidenţiază) după naştere. Printre primele se află: întării

zierea creşterii intrauterine, anomaliile osoase, constituţ

ţioanle, între care cea mai frecventă este acondroplazia

E (boală genetică ce afectează scheletul), unele anomalii

I cromozomiale care conduc la diverse malformaţii (triso-

I mie 21), sindrom al lui Turner). Nanismele cu debut post-

I natal, cuprind anomaliile endocrine: hipotiroidia (absenţa

t sau deficienţa glandei tiroide), insuficienţa hormonului de

I creştere sau, mai rar, hipercorticismul (creşterea excesivă

I «cantităţii unuia sau mai multor hormoni corticosuprarenali).

I Unele boli sunt uneori responsabile de nanism. Malnutriţia

I ţi carenţa afectivă pot sta, de asemenea, la originea unui

I autism. în sfârşit, în unele cazuri, nu este pusă în evidenţă

P tici o cauză.

I TRATAMENT. Atunci când este posibil un tratament al

I Cauzei, acesta trebuie aplicat. în unele cazuri sunt în curs

1 încercări terapeutice de utilizare a hormonului de creştere

i Insă acestea sunt recente, iar reculul lor este insuficient

• pentru a se putea şti care va fi înălţimea definitivă a