389 Melanoza

de zece zile. Principala complicaţie a acestei intervenţii este

îngustarea canalului ureteral remodelat, de cele mai multe

ori provocată de o fibroză cicatriceală (formarea patologică

de ţesut fibros). Timp de mai mulţi ani după intervenţie,

subiecţii operaţi trebuie deci să se supună unui control

ecografic şi bacteriologic (examenul citobacteriologic al

urinei) regulat.

MEIBOMITĂ. Inflamaţie de origine infecţioasă a glandelor

lui Meibomius.

După ce s-a efectuat o prelevare pentru identificarea

germenului, medicul prescrie o pomadă cu antibiotice.

MEIBOMIUS (glandă a lui ). Glandă sebacee situată

în pleoape, secretând lipide care se amestecă cu lacrimile

şi favorizează lubrificarea corneei.

MELANCOLIE. Stare depresivă gravă, marcată printr-o

durere morală insuportabilă, un sentiment de culpabilitate

şi o inhibiţie psihomotorie.

Melancolia se întâlneşte în psihoza maniacodepresivă,

la începutul schizofreniei, în cursul afecţiunilor neurologice,

endocrine sau în situaţii dificile. Ea se manifestă printr-o

prostraţie, un sentiment de vinovăţie şi de autodamnare, un

delir de negare de sine. Riscul major este sinuciderea.

Tratamentul melancoliei este deci o urgenţă, care necesită

o spitalizare, administrarea de antidepresive, o susţinere

psihoterapică. Tratamentul de fond depinde de cauza

melancoliei.

MELANINĂ. Substanţă pigmentară închisă la culoare,

prezentă în piele, păr, peri şi membranele ochiului.

Melanină deterrhină culoarea pielii şi dă irisului nuanţe

întunecate; în absenţa ei se văd straturile interne profunde

ale irisului, a căror culoare este albastră. Melanină protejează,

de asemenea, pielea împotriva radiaţiilor ultraviolete

ale soarelui, care favorizează procesul de îmbătrânire şi

cancerul cutanat.

MELANOCIT. Celulă localizată în epiderm sau în derm,

responsabilă de pigmentarea pielii prin secretarea de

melanină.

MELANOM MALIGN. Tumoră malignă provenind din

melanocite (celule responsabile de pigmentarea pielii).

SINONIME: melanosarcom, melanom, nevocarcinom.

Melanomul malign are o clasificare şi o denumire disputabile:

unele persoane folosesc termenul de melanom

exclusiv pentru a desemna o tumoră malignă, în timp ce

altele fac deosebirea dintre melanomul malign şi melanomul

benign (sau nevus). Melanomul malign apare de cele mai

multe ori pe piele şi pe mucoase, în mod secundar în ochi.

Melanomul malign al pielii şi mucoaselor. Frecvenţa

sa este în creştere constantă în lume. Ea este mai ridicată

la subiecţii albi, mai ales cu pielea deschisă şi cu ochi

albaştri, decât la subiecţii negri, şi există un factor ereditar.

Se pare totuşi că factorul declanşant esenţial ar fi o expunere

excesivă la soare, mai ales în primii ani ai vieţii.

• Melanomul cu apariţie spontana are, în general, un aspect

pigmentat (brun închis, negru). Cel mai frecvent este

melanomul cu extindere superficială, care se prezintă sub

forma unei mici pete brun închis, galben deschis sau

policromă (coexistenţa zonelor roşietice, albăstrui, cenuşii,

albicioase), uşor proeminente, cu suprafaţa mamelonată şi

puţin rugoasă, cu contururi neregulate. Există şi alte forme

de melanom: melanomul nodular (care formează un mic

bulgăre) şi melanomul unghial (pată neagră sub o unghie).

• Melanomul prin transformarea unei aluniţe este net mai

puţin frecvent decât melanomul cu apariţie spontană.

Aluniţele (nevii melanocitari) congenitale, mai ales dacă

cresc mai mult de 2 centimetri în diametru, riscă să se

transforme în melanoame maligne. O aluniţă care creşte,

îşi schimbă aspectul (aspect de cupolă) sau culoarea (culoare

foarte închisă, amestec de mai multe culori), sângerează,

se ulcereză sau antrenează o mâncărime trebuie să fie scoasă

preventiv. Această ablaţie nu este niciodată cauza unei

cancerizări.

Evoluţia unui melanom malign rămâne severă, dată fiind

tendinţa sa mare la recidivare şi la metastazare (metastaze

hepatice, osoase, pulmonare, cerebrale).

TRATAMENT. Ablaţia chirurgicală a unui melanom malign

este indispensabilă. Chimioterapia anticanceroasă este

utilizată în caz de recidivă sau de metastaze. Imunoterapia

(interferon, interleukină) este în curs de evaluare. Prevenirea

constă în informarea asupra pericolelor radiaţiei solare, în

utilizarea unei creme solare ecran total şi în depistarea

precoce a bolii la subiecţii predispuşi.

Melanomul malign al ochiului. Acesta survine de cele

mai multe ori pe coroidă (membrana pe care se află retina)

şi se traduce printr-o scădere a acuităţii vizuale a unui ochi.

TRATAMENT. Acesta variază după întinderea şi localizarea

leziunilor: ablaţia parţială a structurii atinse, urmată,

atunci când este posibil, de o grefă (de pleoapă, de conjunctivă),

de ablaţia chirurgicală a globului ocular, completată

prin punerea unei proteze estetice. Un nou tratament

constă într-un tip de radioterapie: protonterapia.

MELANOZA. Orice afecţiune dermatologică ce este

caracterizată printr-o creştere a pigmentaţiei.

Melanoza lui Dubreuilh. Melanoza lui Dubreuilh, sau

lentigo malign, este o pată cutanată precanceroasă care se

manifestă după 60 de ani sub forma unei plăci care asociază

mai multe culori: brun deschis, brun închis, negru, cu zone

mai deschise, îndeosebi roşietice şi albăstrui. Conturul este

net dar neregulat, chiar zdrenţuit. Această pată este amplasată

de cele mai multe ori pe faţă, uneori pe spatele mâinilor

sau picioarelor. Leziunea se întinde treptat.

MELATONINA 390

Tratamentul constă în ablaţia completă a tumorii (prin

electrocoagulare, laser cu dioxid de carbon, criochirurgie

sau chirurgie).

Melanoza lui Riehl. Este o afecţiune cutanată caracterizată

printr-o pigmentare în reţea a feţei şi părţilor descoperite

ale corpului (gât, decolteu, spatele mâinilor,

antebraţ).

Tratamentul cu agenţi depigmentari nu este cu adevărat

eficace. Protecţia împotriva radiaţiilor solare evită agravarea

leziunilor.

MELATONINA. Hormon derivat din serotonină (hormonul

secretat în ţesutul cerebral), secretat de epifiza creierului.

Secreţia sa este periodică, subordonată luminii ambiante.

Se pare că acest hormon are influenţă asupra mecanismelor

hormonale ale reproducerii (spermatogeneză la bărbat şi

ciclu menstrual la femeie) prin acţiunea sa asupra hipotalamusului

şi hipofizei. Sunt în curs cercetări în vederea

unei utilizări terapeutice a melatoninei.

MELENĂ. Emisie prin anus de sânge digerat (de culoare

neagră) de către tubul digestiv. SINONIM: meluena.

O melenă se traduce printr-o hemoragie digestivă înaltă,

adică provenind din esofag, din stomac sau duoden.

CAUZE ŞI SIMPTOME. Cauzele cele mai frecvente ale

unei melene sunt ruptura varicelor esofagiene, provocate

de hipertensiunea portală în cazurile de ciroză, şi leziunile

favorizate de luarea de medicamente toxice pentru tubul

digestiv (aspirină, antiinflamatoare), ca un ulcer gastroduodenal

şi gastrita hemoragicâ.

O melenă se manifestă prin scaune negre, unsuroase,

cu un miros caracteristic dezgustător.

TRATAMENT. O melenă impune o spitalizare de urgenţă.

Fibroscopia esogastricâ permite de cele mai multe ori să

se determine cauza sângerării şi să se stabilească în consecinţă

tratamentul necesar. Acesta constă, în general, în

administrarea de medicamente antiulceroase şi în sclerozarea

varicelor esofagiene sau a ulcerelor hemoragice

descoperite. în caz de hemoragie necontrolată sau recidivantă,

tratamentul este chirurgical (tratamentul hipertensiunii

portale, gastrectomia parţială).

MELKERSSON-ROSENTHAL (sindrom al lui).

Ansamblu de manifestări care asociază o paralizie facială

recidivantă, o inflamaţie a buzelor (cheilită) şi un aspect

particular al limbii, care este parcursă de şanţuri profunde

longitudinale (limbă plicaturată).

Sindromul lui Melkersson-Rosenthal rămâne neexplicat.

Tratamentele medicale împotriva simptomelor bolii se

dovedesc puţin eficace.

MEMBRANĂ. înveliş care limitează celula sau nucleul

celular, un organ sau o parte a unui organ sau care tapetează

o cavitate a corpului.

MEMBRANELOR HIALINE (boală a). Afecţiunea

nou-născutului, mai ales a prematurului, cauzată de existenţa

membranelor fibrinoase în alveolele pulmonare şi

responsabilă de o insuficienţă respiratorie acută. SINONIM:

decompensare respiratorie idiopatică.

Boala membranelor hialine, legată de un efect de maturitate

a plămânilor, survine, în principal, la prematuri (copii

născuţi înainte de 35 de săptămâni de sarcină).

SIMPTOME. Decompensarea respiratorie apare de cele mai

multe ori în cursul primelor ore ale vieţii, uneori chiar din

primele minute. Ea se manifestă printr-o creştere a frecvenţei

respiratorii, prin semne de luptă a copilului pentru

a respira (zbaterea aripilor nărilor, gemete, scobirea toracelui

în cursul inspiraţiei).

TRATAMENT. Tratamentul constă în punerea sub oxigen

a copilului: în cazurile moderate, sub hood (incintă

închisă, care acoperă capul copilului, legată cu o conductă

de aducţie a aerului); în cazurile mai severe, prin ventilaţie

artificială care permite, la sfârşitul expiraţiei, să se menţină

deschise alveolele pulmonare ale copilului. Punerea la punct

a surfactanţilor artificiali, administraţi pe cale traheală

prematurilor de vârstă mică, a contribuit la eficacitatea

tratamentului.

PROGNOSTIC. Prognosticul pe termen scurt este bun; rata

de mortalitate este mică.

MEMBRU. Fiecare dintre cele patru apendice ale trunchiului,

servind la locomoţie sau la apucare.

• Membrul superior este compus din urmăr, prin care se

articulează cu toracele, braţ, antebraţ şi mână, care sunt

articulate între ele, respectiv, prin cot şi încheietura mâinii.

• Membrul inferior, articulat cu bazinul prin şold, este

compus din pulpă, gambă şi picior, care sunt articulate între

ele, respectiv, prin genunchi şi gleznă.

MEMBRU (reconstrucţie a unui). Intervenţie chirurgicală,

efectuată într-un timp sau în mai mulţi timpi, vizând

repararea unei leziuni grave a unui membru.

DESFĂŞURARE. După accident, membrul, dacă este

secţionat, trebuie să fie adunat, pus într-un sac etanş din

plastic, la rândul lui pus în gheaţă (contactul direct al

membrului cu gheaţa este interzis) şi transportat, împreună

cu rănitul, de urgenţă, la un spital de specialitate. Operaţia

este realizată după un prim timp de reanimare, comportând

o transfuzie şi un bilanţ preoperator (stabilirea anesteziei,

bilanţul biologic). Ea comportă diferiţi timpi de reparaţie,

efectuaţi pe cât posibil într-o singură intervenţie: reparaţia

osoasă cu ajutorul unor plăci interne sau unor fixatoare

externe (broşe care depăşesc osul şi cuprind o atelă externi),

reparaţia vaselor şi nervilor prin microchirurgie (chirurgie

realizată cu ajutorul unui microscop de grosisment mare)

şi eventual recurgerea la autogrefe venoase, reconstrucţia

învelişului cutanat.