379 Mamoplastie

acorpuluil, în faţa aparatului şi, înaintea fiecărui clişeu, îi

comprimă sânul între placa port-film şi o placă transparentă.

Examenul durează aproximativ 20 minute şi, developarea

fund imedită, dacă este necesar se pot face clişee suplimentare.

Nu este cerută nici o pregătire, cu excepţia cazului unei

scurgeri prin mamelon, în care se efectuează o opacifiere

prealabilă a canalelor galactofore prin injectarea unui produs

de contrast (galactografie).

INDICAŢII. O mamografie sistematică este recomandabilă

din doi în doi ani femeilor trecute de vârsta de 50 ani. Ea

mai este efectuată la avizul medicului atunci când o femeie

prezintă un risc crescut de cancer de sân (familie cu risc,

antecedente personale, mastoză fibrochistică). Ea nu înlocuieşte

nici autopalparea sânilor, nici consultaţia medicală efectuată

cu regularitate.

Mamografia este un examen cu raze X care utilizează

doze slabe de radiaţii, dar care totuşi trebuie evitat la femeia

gravidă.

MAMOPLASTIE. Intervenţie chirurgicală destinată să

modifice aparenţa sânilor. SINONIME: mastoplastie, plastie

mamară.

INDICAŢII. O mamoplastie se justifică prin dificultăţile

fizice psihologice (complex, frustrare) şi sociale (jenă vestinentară)

cauzate de înfăţişarea pieptului feminin şi, uneori,

acelui masculin.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Intervenţia trebuie să

fie precedată de o conversaţie cu chirurgul, care se asigură

de fundamentarea cererii, evaluează implicaţiile psihologice

ţi alege cu pacienţii cea mai bună soluţie tehnică dintre

diferitele procedee posibile pentru fiecare tip de intervenţie.

Operaţia se practică la toate vârstele sub anestezie

ţenerală, după un bilanţ preoperator complet, şi durează

aproximativ două ore, în afara cazurilor unei ginecomastii

Iritate prin liposucţiune (aspirarea grăsimii). Chirurgul

incizează sânul în aşa fel încât să lase o cicatrice cât mai

mică posibil, având grijă să păstreze mamelonul şi areola.

Mărimea cicatricii variază de la caz la caz şi poate uneori

«Ifie limitată la conturul areolei. Durata de spitalizare este

Z'nsă între două şi cinci zile.

:az de hipertrofie sau de ptozâ mamară, incizia se face

de cele mai multe ori în jurul areolei, apoi coboară vertical

pe o lungime de 4-6 centimetri până la şanţul submamar,

pe care-1 urmează scurtat. Chirurgul retrage o parte din

glanda mamară, din grăsime şi din piele.

$Ginecomastia se tratează prin ablaţia glandei mamare,

practicată mulţumită unei incizii în lungimea areolei. Ginecomastiile

esenţialmente grăsoase pot fi tratate prin lipo-

HKCţiune (aspirarea grăsimii). Pacientul resimte dureri timp

de 21 de zile.

• At caz de hipotrofie sau de absenta sânului (sânilor),

chirurgul reconstruieşte sânul implantând o proteză, care

,Kpune fie în faţa, fie în spatele muşchiului pectoral. Proteza

este constituită de cele mai multe ori dintr-un înveliş de

silicon solid gelificat, care este umplut cu silicon lichid sau

umflat cu ser fiziologic. Amplasarea unei proteze se face

fie prin incizia axilarâ, ceea ce permite plasarea protezei

în spatele muşchiului pectoral, fie prin perimetrul areolei

— proteza fiind atunci plasată în spatele glandei mamare.

în caz că nu există piele suficientă după o ablaţie a sânului

motivată de un cancer, poate fi necesar să se corecteze lipsa

de ţesut prin utilizarea unei suprafeţe suplimentare de piele

(lambou musculocutanat prelevat din altă parte a corpului,

părţile laterale, spatele sau abdomenul, de exemplu).

CONVALESCENŢĂ. Convalescenţa durează între o săptămână

şi o lună.

în caz de operaţie pentru hipertrofie sau ptoză mamară,

glanda mamară este sediul unui edem postoperator ce

dispare treptat la capătul unei perioade care merge de la

şase săptămâni la aproximativ două luni. Dacă s-a pus o

proteză pentru a creşte volumul sânului, masajele postoperatorii

menţin o „plutire" a acestuia. Senzaţiile dureroase

pricinuite de punerea protezelor dispar după câteva zile.

Atunci când incizia a fost făcută axilar, durerile postoperatorii

sunt mai intense, amplasarea definitivă a protezei

fiind atunci mai dificilă şi mai îndelungată. După tipurile

de piele, cicatricele evoluează în mod rapid sau mai puţin

rapid. Sensibilitatea mamară este diminuată timp de câteva

luni, apoi se restabileşte puţin câte puţin. în primele luni

este preferabil purtatul unui sutien.

COMPLICAŢII. Se poate forma un hematom. Dacă el nu

se reduce de la sine, va trebui evacuat chirurgical.

în mai puţin de 1% din cazuri se produce o infecţie.

După gradul de gravitate aceasta poate merge de la o simplă

respingere a firelor până la un adevărat abces al sânului,

care va trebui drenat chirurgical.

După operaţie pot fi uneori vizibile cicatrice roşii şi

groase sau cicatrice destul de mari. Aceste cicatrice pot fi

refăcute după o a doua operaţie, între şase luni şi un an după

prima.

Recidiva hipertrofiei mamare este posibilă, dar reprezintă

mai puţin de 5% din cazuri.

Calitatea pielii nefiind evaluabilă înainte de operaţie,

sânii operaţi pot cădea din nou dacă trama elastică a pielii

care susţine sânul este de proastă calitate. în acest caz este,

de asemenea, avută în vedere o a doua operaţie.

Protezele mamare gonflabile pot eventual să se dezumfle.

Serul fiziologic se răspândeşte atunci în organism. Fenomenul

nu prezintă pericol, dar operaţia trebuie luată atunci

de la capăt.

Protezele mamare de silicon, al căror viitor rămâne

discutat, pot provoca „carcase" sau cicatrice fibroase, în

jurul protezei. Prezenţa unei carcase periprotetice tinde să

provoace o întărire a sânului. Dar îmbunătăţirea calităţii

protezelor a permis diminuarea considerabilă a acestui risc:

doar aproximativ 5% dintre operaţii antrenează actualmente

formarea de carcase.

MANDIBULA 380

MANDIBULĂ.^ MAXILAR

MANGAN. Oligoelement indispensabil organismului,

care intervine în diferite reacţii enzimatice (sinteza colagenului,

construcţia oaselor şi articulaţiilor, metabolismul

glucidelor, steroizilor şi unor hormoni proteinici).

Corpul unui adult conţine aproximtiv 20 miligrame de

mangan (Mn), repartizate în oase, ficat şi rinichi. Aporturile

zilnice recomandate sunt de ordinul a 4 miligrame. Doar

legumele verzi, cerealele şi legumele uscate sunt relativ

bogate în mangan.

MANIE. Stare de agitaţie caracterizată printr-o exaltare

a dispoziţiei şi printr-o surescitare psihomotorie permanentă.

O manie pote surveni în caz de senilitate, de intoxicaţie

(amfetamine, corticosteroizi, antituberculoase), de psihoză

maniacodepresivă, de afecţiuni neurologice (tumoră, encefalită,

traumatism cranian) sau endocrine (hipertiroidie). Ea

se traduce printr-o hiperactivitate, o accelerare a gândirii,

un flux inepuizabil de cuvinte, un sentiment de euforie, de

putere şi de neoboseală, o tendinţă la bulimie şi la insomnie.

Cea mai mare parte a maniacilor nu sunt periculoşi, dar unii

pot să se lase antrenaţi în acte antisociale (încăierări, scandal

public etc.).

TRATAMENT. Acesta constă în administrarea de neuroleptice

şi necesită adesea spitalizarea subiectului. Tratamentul

este eficace pe termen scurt. Tratamentul de fond

al maniei depinde de cauza sa.

MANIPULARE. Mişcare forţată manual a unei părţi a

corpului,de cele mai multe ori o articulaţie sau un muşchi.

O manipulare poate fi practicată de un membru al corpului

medical pentru a reduce manual o luxaţie — adică

pentru a repune la locul lor cele două extremităţi ale oaselor

luxate — etc.

în vorbirea curentă, termenul „manipulare" este folosit

adesea ca un sinonim pentru vertebroterapie sau chiropractie,

o metodă de tratament paramedicală constând în

manipularea vertebrelor şi supusă numeroaselor controverse,

în fapt, aceste manipulări nu sunt niciodată fără

pericol, deoarece în apropierea vertebrei tratate se găsesc

rădăcinile nervoase care comandă sensibilitatea şi motricitatea

unui întreg etaj al organismului, căruia lezarea îi

poate provoca o paralizie motorie şi o anestezie senzitivă.

O manipulare vertebrală este deci un act medical care

trebuie să fie efectuat cu deplina stăpânire a unei experienţe

tehnice şi a unei bune cunoaşteri anatomice.

MANOMETRIE. Metodă de măsurare şi înregistrare a

presiunilor care domnesc în interiorul unui segment al

tubului digestiv, esenţialmente într-un sfincter.

MARASM. Stare patologică provocată de un aport energetic

insuficient. SINONIM: atrepsie.

Marasmul se observă mai ales, în stare endemică, în

ţările în curs de dezvoltare. în ţările dezvoltate, acesta apare

adesea din cauza unui defect de absorbţie digestivă, a unei

anorexii sau din cauza unei boli care provoacă o creştere

foarte mare a cheltuielilor energetice (cancer în particular).

Marasmul se traduce printr-o stare de slăbiciune fizică

deosebită. Tratamentul constă într-o renutriţie treptată şi

prudentă.

MARBURG (virus a lui). Virus cu A.R.N. aparţinând

familiei Filoviridae, responsabil de o febră hemoragică

africană, şi al cărui rezervor este un cercopitec, maimuţa

verde africană.

Tabloul clinic al infecţiei este apropiat de cel provocat

de virusul Ebola.

Nu există alt tratament decât cel al simptomelor.

MARCHIAFAVA-MICHELI (boală a lui). Boală foarte

rară a măduvei osoase, de evoluţie cronică, caracterizată

prin crize intermitente de hemoliză (distrugere patologică

a globulelor roşii). SINONIM: hemofflobinurie paroxistică

nocturna.

MARFAN (boală a lui). Afecţiune ereditară a ţesutului

conjunctiv antrenând anomalii ale inimii, ale scheletului şi

ale ochilor. SINONIM: sindrom al lui Marfan.

Dezvoltarea intelectuală a copiilor atinşi de boala lui

Marfan este normală.

S1MPTOME ŞI SEMNE. Afecţiunea este diagnosticată, în

general, după vârsta de 10 ani. Subiecţii atinşi sunt slabi,

foarte înalţi; tonicitatea lor musculară este redusă.

• Anomaliile scheletului comportă o alungire a membrelor

şi o arahnodactilie (degete în formă de gheare de păianjen).

Articulaţiile sunt moi (hiperlaxitate). Partea din faţă a toracelui

este deformată în pâlnie (se scobeşte o depresiune la

partea de jos a sternului). Subiecţii afectaţi prezintă adesea

şi o scolioză şi o accentuare a cifozei dorsale (spate rotunjit).

Faţa şi palatul sunt drepte.

• Anomaliile cardiovasculare sunt de intensitate foarte

variabilă. Ele se manifestă printr-o dilataţie cu sau fără

anevrism al aortei ascendente, ori printr-un prolaps

valvular mitral.

• Anomalia oculară cea mai frecventă este o ectopie (deplasare)

a cristalinului. Ea generează o miopie.

TRATAMENT. în afara corectării eventuale a diferitelor

semne, nu există un tratament al bolii în sine. Prognosticul

depinde esenţialmente de atingerea cardiovasculară.

Este posibil, pentru familiile subiecţilor atinşi de boala

lui Marfan, să se recurgă la un sfat genetic.

MARKER. Substanţă chimică utilizată pentru studierea

unui fenomen, unei boli sau a altei substanţe. SINONIM:

trasor.

Unii markeri sunt prezenţi în corpul uman, în stare

normală sau patologică. Markerii tumorali, în particular,

361 MASAJ CARDIAC EXTERN

Hint substanţe biologice sintetizate de către celulele canceroase

sau sănătoase ale organismului ca răspuns la prezenţa

anei tumori.

I GENETIC. Secvenţă a A.D.N. variabilă de

ta individ la individ, dar a cărei localizare este perfect

cunoscută. SINONIM: indicator, trasor.

MARKER RADIOACTIV. - TRASOR RADIOACTIV.

TUMORAL. Substanţă secretată de către

celulele canceroase sau de către ţesuturile sănătoase ca

nfcpuns la prezenţa unei tumori.

. Markerii tumorali sunt decelabili în ţesutul canceros şi

in sânge. Ei sunt utilizaţi, în principal, pentru a urmări

evoluţia unui cancer şi eficacitatea unui tratament. în ce

friveşte depistarea precoce a cancerelor, interesul lor este

ainim şi limitat la câteva tipuri de cancer pentru care există

un caracter familial (cancer medular al tiroidei, de exemplu).

In sfârşit, utilizările terapeutice sunt, de asemenea, în studiu

j(anticorpi îndreptaţi împotriva markerilor tumorali şi

ori de medicamente anticanceroase).

Ansamblu de tehnici care utilizează mâinile

(frământare [petrisaj], presiuni, vibraţii etc.) şi se exercită

J»diferite părţi ale corpului în scop terapeutic,

u Un masaj medical este prescris de un medic şi ţine de

competenţa exclusivă a maseurului-kineziterapeut, spre

Sleosebire de masajul „estetic", care are drept obiectiv să-i

0Dhfere subiectului o senzaţie de confort sau de destindere.

INDICAŢII. Masajul se asociază cu reeducarea pentru a

Cifecţiunile de ordin trofic (privind nutriţia ţesuturilor),

Iar, reflex sau senzitiv, dar şi diferitele dureri.

TEHNICA. După patologia în cauză, maseurul-kinezitera-

£ettUtilizează diferite manvere de masaj, ce se deosebesc

:frin poziţia mâinii în raport cu ţesuturile de tratat, dar şi

prin intensitatea, profunzimea şi sensul manevrelor.

\ M Frecţiile localizate constau în mobilizarea diferitelor

; ilţtatturi de ţesuturi unele faţă de altele. Exercitate transversal

| j ^ raport cu axa muşchilor, tendoanelor sau ligamentelor

• jr». se vorbeşte în acest caz de masaj transversal profund —

'"'•AUtilizate în caz de leziune musculară, de tendinită sau de

; jentorsă, aceste manevre exercită un efect analgezic (suprij

jttind durerea), trofic (favorizând nutriţia ţesuturilor),

; şi defibrozant.

{^Percuţiile manuale constau în lovirea alternativă a ţesur

cu extremitatea degetelor (tapotament) sau cu mâna

l^kutăcăuş (pocnituri). Ele sunt utilizate pentru stimularea

tFrâmântările superficiale constau în formarea unui pliu

[ jfc piele şi în imprimarea asupra acestuia, a unor mişcări

orsiune, întindere şi forfecare pentru a lupta împotriva

ptafcrenţelor şi infiltratelor subcutanate.

• Frământările profunde permit prinderea maselor musculare

şi imprimarea acestora a unor mişcări de torsiune şi

alungire pentru a le decontractura.

• Presiunile alunecate superficiale, sau efleurajele, constau

în alunecarea mâinii pe piele fără a antrena şi a deprima

ţesuturile subiacente. Această manevră, care serveşte adesea

la luarea contactului şi evaluarea situaţiei, posedă

îndeosebi un efect superficial de analgezie cutanată.

• Presiunile alunecate profunde deplasează şi antrenează

pielea şi ţesuturile subcutanate. Atunci când se exercită de

la periferie spre rădăcina unui membru, ele permit creşterea

circulaţiei de întoarcere prin depresie venoasă.

• Presiunile statice constau într-o apăsare cu mâna sau cu

un deget fără deplasare în raport cu pielea.

• Vibraţiile manuale, serii de presiuni-depresiuni mecanice

obţinute prin tetanizarea muşchilor antebraţului terapeutului,

favorizează degajarea pulmonară.

CONTRAINDICAŢII ŞI EFECTE NEDORITE. Masajele

sunt contraindicate în caz de boală inflamatorie, infecţioasă

sau tumorală care evoluează în pusee. în mod obişnuit masajele

nu antrenează nici un efect secundar şi, cu excepţia unor

manevre precise (masaj transversal profund), nu sunt dureroase

dacă sunt practicate corect.

MASAJ CARDIAC EXTERN. Etapă capitală a reanimării

cardiorespiratorii, practicată în caz de stop cardiac

(starea se traduce printr-o pierdere a conştientei şi abolire

a pulsului în arterele mari — artera carotidă la gât, artera

femurală în regiunea inghinală).

Masajul cardiac extern, asociat cu menţinerea libertăţii

căilor aeriene şi a ventilaţiei artificiale, asigură o activitate

circulatorie minimală prin tehnica zisă a compresiilor

toracice intermitente la nivelul sternului. Mecanismul său

constă în punerea în joc a pompei cardiace (comprimând

inima între stern şi coloana vertebrală, se goleşte conţinutul

său sangvin înainte ca o nouă umplere cardiacă să aibă loc

în urma doar îndepărtării compresiunii), căreia i se adaugă

efectul pompei toracice (legat de variaţiile de presiune toracică

datorate alternanţei compresiune/relaxare a toracelui),

care asigură expulzarea sângelui spre marea circulaţie.

TEHNICA. Salvatorul exercită pe jumătatea inferioară a

sternului bolnavului, care este întins pe spate şi pe o suprafaţă

tare,compresiuni scurte şi regulate (de la 80 la 100 pe minut

la adult şi la copil, 120 pentru sugar) cu ajutorul părţii

posterioare a palmelor de la ambele mâini puse una peste

alta, braţele întinse vertical pentru a transmite greutatea

corpului salvatorului. La copil, aceste compresiuni pot fi

executate cu ajutorul unei singure mâini, iar la sugar chiar

numai cu două degete.

în paralel, este practicată o ventilaţie artificială, îndeosebi

prin tehnica gură-la-gură. Frecvenţa insuflaţiilor este

de două la fiecare cincisprezece compresiuni sternale, atunci

când nu există decât un singur salvator, ori de una la fiecare

cinci compresiuni atunci când există doi salvatori.

MASĂ SANGVINĂ 382

MASĂ SANGVINĂ. Măsură a volumului ocupat de

globulele roşii (volumul globular total) şi de plasmă (volumul

plasmatie). SINONIM: volemie.

Masa sangvină se evaluează prin volumul sangvin total

(suma volumului plasmatie şi a volumului globular) şi se

exprimă în mililitri per kilogram. Valoarea sa medie este

de aproximativ 76 la bărbaţi, 68 la femei.

MASCA DE SARCINĂ. - CHLOASMÂ

MASOCHISM. Perversiune constând în simţirea plăcerii

sexuale din suferinţele suferite voluntar. -• SADOMASOCHISM.

MASTECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a glandei mamare.

SINONIM: mameaomie.

O mamectomie este practicată, în principal, în cazul

cancerului de sân.

DIFERITE TIPURI DE MASTECTOMIE. O mastectomie

poate fi totală sau parţială.

• Masteclomia totală poate lua două forme: lărgită şi

simplă. în mastectomia lărgită, sau intervenţia lui Halstedt,

sânul bolnav, ganglionii axiali şi muşchiul pectoral sunt

îndepărtaţi printr-o mare incizie eliptică. Actualmente,

acestei intervenţii i se preferă una mai puţin mutilantă, care

păstrează muşchiul pectoral: mastectomia simplă, sau

intervenţia lui Patey, care este frecvent asociată cu o evidare

a ganglionilor axiali.

• Mastectomia parţiala priveşte unul dintre cele 4 sferturi

(porţiuni de sân delimitate prin două linii perpendiculare

care pleacă din mamelon, sferturi care se mai numesc

cvadranţi); cu simpla ablaţie a tumorii, ea respectă mai mult

anatomia şi silueta feminină.

DESFĂŞURARE ŞI EFECTE SECUNDARE. Mastectomiile

sunt efectuate sub anestezie generală şi necesită o

spitalizare de câteva zile. Reconstrucţia sânului are uneori

loc în acelaşi timp cu ablaţia sa. Ea face apel fie la punerea

unei proteze, fie la tehnicile de reconstrucţie utilizând

muşchii adiacenţi ai peretelui toracic sau abdominal (muşchiul

mare dorsal, muşchiul mare drept). Când intervenţia

este urmată de un tratament complementar al cancerului

(radioterapie sau chimioterapie), reconstrucţia sânului se

face în cel de-al doilea timp.

Evidarea ganglionilor axiali poate antrena un edem al

braţului. Este de dorit ca, în lunile ce urmează intervenţiei,

membrul corespunzător sânului operat să fie menajat.

Limitarea mişcării de abducţie a braţului (îndepărtare de

corp), legată, de asemenea, de curăţarea ganglionară, este

corectată printr-o kineziterapic adaptată. -> MAMOPLASTIE.

MASTITĂ. Inflamaţie, acută sau cronică, a glandei

mamare.

Mastita acută. O mastită acută. în general fără gravitate,

se observă de cele mai multe ori la începutul alăptării, dar

mai poate fi cauzată de virusul oreionului, poate fi prima

manifestare a unui cancer de sân sau poate avea o origine

hormonală (nou-născut sau adolescent, băiat sau fată, la

pubertate). La nou-născut şi la adolescent, semnele dispar

de Ia sine în câteva săptămâni. Tratamentul antibiotic local

şi general al femeii care alăptează antrenează vindecarea,

dar atunci când se formează abcesul, acesta trebuie operat.

Mastita cronică. Cauzată de infecţiile bacteriene repetate

sau de modificările hormonale, o mastită cronică se traduce

printr-o greutate a sânului şi prin existenţa de tumori multiple,

uneori cu o scurgere seroasă prin mamelon. Aceste

semne sunt mult mai nete în cea de a doua jumătate a

ciclului menstrual. Mamografia,ecografia şi biopsia uneia

dintre tumori permit să se stabilească diagnosticul şi să se

facă diferenţierea de cancer.

MASTOCIT. Celulă a ţesutului conjunctiv care secretă

substanţe chimice care participă la reacţiile de apărare ale

organismului.

MASTOCITOZĂ. Boală caracterizată printr-o proliferare

difuză a mastocitelor (celule ale ţesutului conjunctiv

care secretă histamina, substanţa responsabilă în parte de

simptomele alergiei, dar şi serotonina, şi diverse enzime),

afectând adesea pielea.

Fără cauză cunoscută, mastocitoza există sub două forme,

uneori asociate.

• Forma cutanata atinge de cele mai multe ori copilul.

Mastocitozele, în general benigne, se traduc prin pete plane

de culoare galben deschis. Tratamentul vizează doar dispariţia

simptomelor cu ajutorul antihistaminicelor.

• Forma sistemică afectează viscerele într-o manieră difuză.

Evoluţia, cronică, sfârşeşte uneori într-un cancer. Tratamentul

este acelaşi cu cel al formelor cutanate.

MASTOIDĂ. Bază a osului temporal, situată în spatele

urechii.

MASTOIDITĂ. Inflamaţie a mastoidei (baza osului

temporal).

Există două forme de mastoidită, mastoidita cronică,

care este o extindere a mastoiditei de inflamaţie cauzată de

o otită cronică, prelungită în timp, şi mastoidita acută, din

care se deosebesc două feluri: mastoidita mascată, sau

mastoidita decapitată, cea mai frecventă actualmente, şi

mastoidita exteriorizată.

Mastoidita mascată. Este vorba de o mastoidita acută

care se dezvoltă în cursul unei otite al cărei tratament

antibiotic este prost adaptat.

SIMPTOME ŞI SEMNE. în pofida luării de antibiotice,

subiectul, de cele mai multe ori un copil, are întotdeauna

febră; otita persistă. Dar, mai ales starea generală a copilului

se alterează: acesta îşi pierde pofta de mâncare şi nu mai

ia în greutate.

MĂDUVĂ OSOASĂ

TRATAMENT. Tratamentul antibiotic este modificat în

:ţie de datele antibiogramei. Dacă acesta dă din nou greş,

de cele mai multe ori realizată o mastoidectomie

(incizarea chirurgicală sub anestezie generală a mastoidei

fi curăţarea cavităţilor mastoidiene prin care se vizează

i focarelor infectioase).

exteriorizată. Este vorba de o inflamaţie

a mastoidei, care se exteriorizează în pielea din spatele

ii.

CAUZE. O mastoidită exteriorizată constituie o complicaţie

i otite acute.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Copilul are febră, frisoane, dureri

fccap, este obosit, are dureri de ureche şi aude mai puţin

. Există o reacţie inflamatorie la înălţimea mastoidei,

tă în spatele pavilionului urechii: pielea este roşie şi

faisibilă, uneori ea este umflată de un abces subcutanat.

JRATAMENT. Tratamentul constă în luarea de antibiotice

ate şi, adesea, în mastoidectomie.

MASTOPLASTIE. - MAMOPLASTIE.

MASTOZĂ. Orice afecţiune benignă neinflamatorie a

oului.

O mastoză se prezintă de cele mai multe ori sub forma

pei zone indurate, localizate, în interiorul căreia se găsesc

î chisturi şi focare de distrofie (anomalie legată de

p tulburare nutriţională tisulară).-"- SÂNULUI (tumoră a).

jjlAXILAR INFERIOR. Os în formă de potcoavă care

formează scheletul fălcii inferioare. SINONIM: mandibula.

MAXILAR SUPERIOR. Os bogat vascularizat,

jprmând partea osoasă centrală a feţei.

JJUJC.LAIR ULUI INFERIOR (fractură a). Ruptură

tică a maxilarului inferior.

, O ruptură a maxilarului inferior este provocată, în general,

ie un şoc violent şi direct. Bolnavul se plânge de dureri şi

B if.greutate la vorbit şi deglutiţie. Bărbia este deplasată, în P'piu de partea fracturii, iar gura rămâne închisă sau

eschisă. KTAMENT. Reducerea fracturii este,în general, orto-

A. Totuşi, în caz de deplasare, extremităţile osoase

^ urate trebuie să fie repuse pe cale chirurgicală, sub

generală, în poziţia bună. Se imobilizează maxiinferior

timp de aproximativ 6 săptămâni cu ajutorul

bandaj special al bărbiei (mentonieră) sau fixându-1

ilarul superior cu ajutorul unor fire metalice; în acest

nă caz, rănitul trebuie să primească o alimentaţie

pe timpul imobilizării.

O fractură a maxilarului superior este provocată, în

general, de un şoc violent şi direct (accident de maşină sau

de vehicul cu două roţi). Ea poate afecta pomeţii, oasele

nasului, dinţii, pianşeul orbitelor etc. Din cauza vascularizării

importante a acestei regiuni, fractura antrenează

aproape întotdeauna hematoame seriose. Diagnosticul se

pune pe baza examenelor radiologice, completate prin

tomografii şi prin scaner.

TRATAMENT. în caz de deplasare a fragmentelor osoase,

acestea trebuie să fie puse la loc chirurgical, sub anestezie

generală. Complicaţiile precoce ale fracturilor maxilarului

superior pot fi de o gravitate deosebită: atingere nervoasă

sau oculară, leziuni cerebrale. în al doilea timp survin adesea

atingeri infectioase, precum şi tulburări ale consolidării

MĂDUVA A SPINĂRII. Parte a sistemului nervos

central situată în canalul rahidian, care este format prin

stivuirea vertebrelor în spatele corpilor vertebrali.

Măduva spinării este înconjurată de trei membrane,

meningele. Ea se prelungeşte în sus cu bulbul rahidian

(începutul encefalului) şi în jos cu un cordon fibros de

aproximativ 25 centimetri lungime, numit filum terminale.

Măduva este parcursă de două şanţuri secundare

colaterale. Din fiecare şanţ colateral pleacă un ansamblu

de filete nervoase care se grupează în rădăcini: de fiecare

parte a măduvei iau naştere 31 rădăcini posterioare şi 31

rădăcini anterioare. Fiecare rădăcină posterioară se uneşte

cu rădăcina anterioară de la acelaşi nivel pentru a forma

un nerv rahidian.

Interiorul măduvei cuprinde două tipuri de ţesut nervos:

substanţa albă, situată la periferie, şi substanţa cenuşie în

centru, schiţând în linii mari, în secţiune,o formă de H,cu

cele două coarne anterioare efilate. Bara orizontală a literei

H este traversată vertical, în centurul ei, de un canal fin al

ependimului, umplut cu lichid cefalorahidian.

Informaţiile senzitive ajung la măduvă prin rădăcinile

posterioare ale nervilor. Informaţiile simple sunt analizate

direct de către substanţa cenuşie. Informaţiile complexe urcă

din substanţa albă până la encefal. Comenzile motorii simple

provin din substanţa cenuşie a măduvei; ordinele complexe,

de Ia encefal, prin intermediul substanţei albe a măduvei;

toate ordinele sunt transmise altor nervi motori prin rădăcinile

anterioare ale nervilor.

PATOLOGIE. Patologia măduvei spinării cuprinde compresiile

(tumori), infecţiile (meningite), accidentele

vasculare (hemoragie, tromboză), traumatismele, tumorile,

carenţele în vitamină B12 şi afecţiunile inflamatorii (scleroză

în plăci). O secţionare a măduvei spinării este ireversibilă;

ea antrenează o tetraplegie (paralizia celor patru

membre) în caz de secţionare la înălţimea rachisului cervical,

o paraplegie (paralizie a membrelor inferioare) în caz

de secţionare la înălţimea rachisului dorsal.

(RULUI SUPERIOR (fractură a). Ruptură MĂDUVĂ OSOASĂ. Ţesut prezent în os, responsabil

i a maxilarului superior. de producerea tuturor elementelor figurate ale sângelui

MÂINILOR 384

(globule roşii, globule albe, plachete). SINONIM: măduva

hematopoietică.

Măduva osoasă este prezentă în toate oasele la naştere.

Ea conţine numeroase celule grăsoase şi toate descendenţele

care vor da naştere celulelor sângelui circulant. Funcţia sa

de producţie se concentrează, la vârsta adultă, în interiorul

oaselor rachisului, toracelui, umărului şi bazinului. Măduva

osoasă normală permite regenerarea celulelor sangvine

mulţumită unei rezerve de celule-suşe.

Măduva osoasă produce în fiecare zi miliarde de celule,

de exemplu 200 miliarde de globule roşii şi 10 miliarde de

polinucleare neutrofile.

în caz de nevoie, producţia de celule a măduvei osoase

creşte considerabil. Astfel, pentru globulele roşii, numărul

poate fi multiplicat cu 10 în caz de pierdere prin hemoragie

sau prin hemoliză (distrugere).

EXPLORĂRI Şl PATOLOGIE. Măduva osoasă este

explorată şi studiată printr-o puncţie, realizată în stern, sau

printr-o biopsie, efectuată la nivelul crestei iliace posterioare.

Bolile măduvei osoase pot fi clasificate în diferite

categorii.

• Aplaziile, sărăcia măduvei osoase în celule-suşe ale

diferitelor descendenţe, sunt provocate, în general, de o leziune

a celulelor-suşe. Toxicitatea anumitor medicamente

poate fi o cauză.

• Bolile cauzate de toxice sau de deficitele în vitamine

(medicamente toxice industriale ca benzenul; carenţa în acid

folie, în vitamina B12) împiedică dezvoltarea normală a

celulelor măduvei.

• Proliferările anormale ale celulelor prezente în măduvă

se observă în cursul diferitelor tipuri de boală malignă

(leucemie, mielom etc).

• Invadarea de către celule absente în mod normal în

măduva se întâlneşte în caz de metastaze ale cancerului.

• Fibroza măduvei se observă în cursul mielofibrozelor

(creşterea reţelei de colagen situată în jurul celulelor-suşe

ale măduvei osoase).

MÂINILOR (artroză a). Atingere cronică, deformantă

şi neinflamatorie a articulaţiilor mâinii.

Artroza mâinii atinge în 80% din cazuri femeile. Ea

survine de cele mai multe ori după 50 de ani, odată cu

menopauza.

Artroza mâinii se manifestă prin dureri vii, care apar

în cursul mişcărilor şi limitează amplitudinea lor. Ea poate

afecta mai multe articulaţii.

TRATAMENT. Nu există un tratament specific al artrozei

mâinilor. Atunci când durerile sunt prea mari, se pot imobiliza

temporar articulaţiile afectate folosind un aparat de

imobilizare gipsat. Uneori, sunt eficace băile calde de nămol.

MÂNĂ. Extremitatea membrului superior, articulată cu

antebraţul prin încheietura mâinii şi terminată prin degete.

Scheletul mâinii, organul de apucare, este format din

osul carpului, care intră în constituţia încheieturii mâinii,

din oasele metacarpului (metacarpienele), în număr de 5,

şi prin falange, care, la rândul lor, sunt în număr de 3 pentru

fiecare deget, cu excepţia policeului care nu are decât două.

PATOLOGIE

• Infecţiile (panariţiu, flegmon) pot fi grave atunci când

ating tecile tendoanelor flectante.

• Fracturile pot să se producă pe oricare os al mâinii. Ele

necesită uneori o chirurgie specializată.

• Paraliziile, foarte handicapante, au cauze foarte

numeroase: atingere cerebrală, atingere a plexului brahial

sau a nervilor la nivelul membrului superior.

• Bolile tendinoase, ca boala lui Dupuytren, sunt responsabile

de flectarea ireversibilă a unor degete.

MÂNĂ-PICIOR-GURĂ (sindrom). Infecţie contagioasă

benignă cauzată de un virus coxsackie.

Sindromul mână-picior-gură se observă mai ales la copii

în cursul unor mici epidemii estivale. După o incubaţie de

3-5 zile apare o febră moderată, urmată de o erupţie de

băşicuţe minuscule în interiorul gurii, apoi pe mâini şi pe

picioare. Tratamentul comportă îngrijiri antiseptice locale.

Acest sindrom se vindecă spontan într-o săptămână.

MÂNCĂRIME. - > PRURIT

MECONIU. Materii fecale dense şi lipiciose excretate de

nou-născut în timpul primelor sale zile de viaţă.

De culoare verzuie, meconiul este compus din bilă, din

secreţii digestive şi din celule intestinale descuamate. în

majoritatea cazurilor, meconiul începe să fie excretat în

cursul primelor 12 ore după naştere. Materiile fecale normale

urmează meconiului de îndată ce noul-născut începe

să se alimenteze.

Expulsia meconiului în lichidul amniotic, înainte de

naştere, este anormală şi indică o suferinţă fetală. Invers,

o întârziere a eliberării meconiului după naştere necesită

depistarea unei ocluzii intestinale. Oricare ar fi cauza, o

întârziere a eliminării meconiului necesită examene realizate

în mediu spitalicesc neonatalogic.

MEDIASTIN. Regiune mediană a toracelui.

Mediastinul este cuprins între cei doi plămâni, lateral,

rachisul dorsal, în spate, şi sternul, în faţă.

MEDIASTINITA. Inflamaţie a ţesuturilor mediastinuiui.

Mediastinita acută, aproape întotdeauna de origine

infecţioasă, este de cele mai multe ori o complicaţie a operaţiilor

de chirurgie pe cord deschis; în acest caz, antibioterapia,

asociată cu ablaţia chirurgicală a ţesuturilor

infectate, permite, în generai, vindecarea.

MEDIASTINOSCOPIE. Tehnică chirurgicală de explorare

a mediastinuiui utilizând un endoscop (tub dotat cu un

sistem optic).

Mediastinoscopia este cel mai des indicată la bolnavii

afectaţi de un cancer bronhopulmonar. Ea se efectuează sub