373 Lupus eritematos diseminat

• Lucită estivala benigna provoacă mici pete roşii, uşor

proeminente, semănând uneori cu urticaria, sau mici

„băşicuţe", asociate cu mâncărimi mari. Ea afectează mai

ales femeia de vârstă cuprinsă între 25 şi 40 ani, după prima

expunere solară bruscă sau prelungită din anul respectiv,

şi scuteşte de obicei faţa.

m Lucită polimorfa, mai gravă, atinge bărbatul sau femeia

adultă şi debutează după 12-24 ore de la prima expunere

solară primăvara. Ea ia aceeaşi formă ca şi lucită estivală

benignă, dar poate să se complice cu o eczemă, o urticarie,

un lichen sau un prurigo. Leziunile provoacă mâncărimi

puternice.

• Lucită hibernala benigna este o erupţie a feţei afectând

subiecţii tineri, de cele mai multe ori fete sau fetiţe sub

15 ani, survenind la expunerea bruscă la soare la o altitudine

de peste 1.500 metri. Ea se traduce prin plăci roşii şi violacee

adesea umflate, asemănătoare urticariei, care apar pe frunte,

tâmple, pomeţi, urechi şi provoacă mâncărimi.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Afecţiunile sunt tratate

cu antihistaminice, pe cale orală, şi prin aplicaţii locale de

antiinflamatoare. Leziunile dispar în câteva zile. Prevenirea

cuprinde, pe de o parte, protecţia împotriva radiaţiei solare

(creme), pe de altă parte, medicamente administrate pe cale

orală (antipaludice de sinteză, carotenoide) şi şedinţe de

puvaterapie (asocierea unei expuneri la radiaţiile ultraviolete

A cu psoralenele) înainte de a expune pielea la soare.

LUDOTERAPIE. Metodă de tratament al bolilor mintale

prin joc.

Astăzi ludoterapia se află la baza tuturor psihoterapiilor

infantile. Ea vizează să scoată subiectul din închiderea în

sine făcându-l să ia aminte la conflictele sale interioare.

Tehnicile pot fi individuale sau colective (spectacole,

sporturi, psihodrame).

LUETA. Apendice musculomucos suspendat de marginea

posterioară a vălului palatin, în fundul cavităţii bucale.

SINONIME: omusor, uvula.

Lueta este un organ cărnos, cu o lungime de 10 până

la 15 milimetri, care se poate mişca şi contracta. Ea joacă

UD rol esenţial în deglutiţie şi în emisia sunetelor, controlând

curgerea de aer la intrarea în faringe. Lueta poate deranja

respiraţia în timpul somnului şi poate provoca sforăituri.

LUMBAGO. Durere lombară acută, cu apariţie bruscă,

survenind după o mişcare greşită şi provocată de un microtraumatism

care afectează un disc intervertebral.

Un lumbago este provocat de o fisură a annulusului prin

care se infiltrează o parte din nucleus pulposus.

tn caz de lumbago, mişcările rachisului sunt foarte

limitate, adesea mai mult într-o direcţie decât în alta, iar

blocajul antrenează timp de mai multe zile o atitudine

incorectă denumită „atitudine antalgică". Un lumbago se

vindecă, în general, în câteva zile. Odihna la pat, kineziterapia,

infiltraţiile (cu cortizon, de exemplu), administrarea de

analgezice şi de antiinflamatoare permit scurtarea duratei ei.

LUMEN. Spaţiu care ocupă interiorul unui organ tubular

(vas sau un alt canal al organismului).

Acest termen desemnează frecvent cavitatea arterelor

sau a intestinelor.

LUPUS ERITEMATOS CRONIC. Dermatoză cronică

caracterizată printr-o erupţie cutanată sub forma unei

măşti pe faţă. SINONIM: lupus discoid.

Lupusul eritematos cronic este localizarea cutanată a

lupusului eritematos diseminat.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Lupusul formează leziuni cutanate

roşii care cuprind cruste ce nu provoacă mâncărimi.

Aceste leziuni debutează prin simple plăci, de extindere

limitată, uneori parcurse de mici vase dilatate. Ca urmare,

ele sunt sediul unei hiperkeratoze (creşterea excesivă a

stratului cornos al pielii) de importanţă variabilă. Leziunile

se dezvoltă în mod relativ simetric pe nas, obraji, urechi,

frunte şi bărbie.

Evoluţia se face prin pusee succesive, adesea declanşate

de o nouă expunere la soare. în anumite forme, lupusul se

poate extinde mult, antrenând leziuni destul de inestetice.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul face apel la

dermocorticosteroizi cu acţiune locală, prescrişi în simple

masaje sau în pansamente. Leziunile puternic keratinizate

pot fi suprimate prin criochirurgie sau prin laser cu dioxid

de carbon. Totuşi, adesea este necesar un tratament general:

administrarea orală de antipaludice sau, atunci când

acestea sunt ineficace, sulfone, retinoide sau talidomidă.

Prevenirea lupusului eritematos cronic constă în evitarea

soarelui şi în protejarea pielii cu ajutorul cremelor solare

ecran total.

LUPUS ERITEMATOS DISEMINAT. Boală inflamatorie

de origine autoimună, ce afectează un mare număr

de organe. SINONIME: boală lupka, lupus sistemic.

Lupusul eritematos diseminat, sau L.E.D., face parte din

bolile sistemice sau conectivite. Este o boală cu mare

predominanţă feminină (8 femei la 2 bărbaţi), a cărei

frecvenţă maximă se situează între 20 şi 30 ani. Această

afecţiune este cauzată probabil de multipli factori, dar

terenul genetic este, fără îndoială, cel mai important.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Acestea variază mult de la un

bolnav la altul. Semnele generale, prezente în timpul puseelor

bolii, asociază o febră, o pierdere a poftei de mâncare

şi o pierdere în greutate. Manifestările articulare (artrită

acută, subacută sau cronică, sau simple dureri articulare)

se găsesc la 90% dintre bolnavi. în schimb, o osteonecroză

(necroză osoasă) nu se dezvoltă decât la 5% dintre ei.

Manifestările cutanate sunt foarte diverse: eritem al feţei

în formă de aripi de fluture, leziuni de lupus eritematos

cronic (plăci roşii conţinând cruste), vascularită, urticarie,

LUTEINIZANT 374

sensibilitate la lumină, cădere a părului, leziuni de tip

degeraturi, creştere sau diminuare a pigmentaţiei. Atingerea

renală este o complicaţie frecventă (mai mult de 50% dintre

cazuri); ea se manifestă fie prin anomalii urinare simple

(proteinurie, hematurie microscopică), fie printr-un sistem

nefrotic şi corespunde unei distrugeri a glomerulilor (glomerulonefrită);

ea poate evolua spre o insuficienţă renală.

Sistemul nervos poate, de asemenea, să fie atins: crize

convulsive, paralizie, migrenă, tulburări de comportament.

în sfârşit, se mai observă tulburări cardiovasculare (pericardită,

miocardită, endocardită, tromboză arterială sau

venoasă, hipertensiune), respiratorii (pleurezie) şi hematologice

(leucopenie, trombopenie, anemie hemolitică, chiar

hipertrofie ganglionară, creştere în volum a splinei). Sarcina

şi perioada de după naştere favorizează puseele bolii.

Avorturile spontane sunt frecvente.

EVOLUŢIE. Evoluţia este lentă, putând să se întindă pe

mai mulţi ani. Ea se face prin pusee spontane întrerupte de

remisiuni complete de durată variabilă (de la câteva luni

până la mai mulţi ani).

TRATAMENT. Lupusul eritematos diseminat necesită o

luare în atenţie globală a bolnavului. Odihna este utilă în

timpul puseelor bolii, iar expunerea la soare este contraindicată.

Formele benigne (în principal cutanate, articulare

şi pleurale) sunt tratate cu antiinflamatoare nesteroidiene

sau cu aspirină, asociate cu antimalarice de sinteză. Uneori

este necesară o scurtă corticoterapie. Formele cele mai

severe (atingerea sistemului nervos central sau atingerea

renală gravă) sunt tratate cu doze mari de corticosteroizi,

uneori asociate cu medicamente imunosupresoare. Unele

cazuri de nefropatii lupice grave care au evoluat spre o

insuficienţă renală obligă efectuarea unui tratament prin

hemodializă, chiar recurgerea la un transplant renal. Orice

sarcină la o femeie care suferă de lupus trebuie să fie considerată

ca fiind un mare risc şi necesită o supraveghere

deosebită.

LUTEINIZANT (hormon). Hormon hipofizar care

intervine în sinteza androgenilor ovarieni la femeie şi a

testosteronului la bărbat. SINONIM: luteotropină.

Hormonul luteinizant, sau LH, este, ca şi hormonul

foliculostimulant (FSH), o gonadotrofină hipofizară: el

stimulează glandele genitale (ovare sau testicule). Prezenţa

sa în sânge este supusă secreţiei unui hormon hipotalamic

specific, gonadoliberina (GnRH sau LH-RH).

PATOLOGIE. Creşterea cantităţii de hormoni luteinizant

şi foliculostimulant, asociată cu un nivel coborât al steroizilor

sexuali (testosteron, estradiol), evocă o insuficienţă

gonadică (a testiculelor sau a ovarelor), responsabilă de o

sterilitate. Scăderea simultană a nivelului gonadotrofinelor

şi steroizilor sexuali la un subiect puber evocă o atingere

a hipotalamusului sau a hipofizei (adenom hipofizar,

sindromul lui Kallmann-De-Morsier).

Deficitul în hormon luteinizant poate fi compensat prin

administrarea intramusculară a hormonului corionic

gonadotrofic (h.C.G.).

LUXATIE. Deplasare a două extremităţi osoase ale unei

articulaţii antrenând o pierdere a contactului normal a două

suprafeţe articulare.

CAUZE. O luxaţie este provocată de un şoc sau de o

mişcare forţată, mult mai rar de o malformaţie (luxaţia

congenitală a şoldului). Se vorbeşte de luxaţie parţială, sau

de subluxaţie, atunci când osul deplasat a alunecat într-o

parte dar încă rămâne în contact pe o anumită suprafaţă cu

al doilea os al articulaţiei.

S1MPTOME ŞI SEMNE. Simptomele unei luxaţii sunt

caracteristice: durere, deformaţie şi imposibilitatea de a

mişca articulaţia. Radiografia permite confirmarea

diagnosticului. O luxaţie poate fi asociată cu o fractură a

unuia sau ambelor oase. De altfel, ea se poate complica pe

scurtă durată cu o compresie a arterelor sau a nervilor

învecinaţi, ori a măduvei spinării în cazul vertebrelor.

O luxaţie veche poate reapărea cu ocazia unor traumatisme,

chiar a unor mişcări din ce în ce mai mici: atunci se vorbeşte

de luxaţie recidivantă.

TRATAMENT. Acesta constă într-o reducere (punere la

loc) de urgenţă, la spital, a celor două oase; această operaţie

poate fi ortopedică (prin manevre externe) sau, uneori,

chirurgicală. Articulaţia este apoi imobilizată, timp în care

capsula şi ligamentele se cicatrizează: timp de 2-3 săptămâni

pentru o articulaţie mică, o lună pentru luxaţia şoldului,

aceasta necesitând în plus punerea în tracţiune a gambei.

Mult mai rară şi mai gravă, luxaţia genunchiului, care

antrenează o ruptură a tuturor ligamentelor articulaţiei, necesită

o reparaţie chirurgicală şi o imobilizare a membrului

inferior timp de aproximativ 6 săptămâni. Bolnavul poate

merge ajutându-se de bastoane apoi, la aproximativ două

luni după accident, fără să se sprijine pe piciorul respectiv.

Sunt frecvente sechele ca o redoare sau, din contra, o

instabilitate a genunchiului.

LUXATIE CONGENITALĂ A ŞOLDULUI. Mal

formaţie a articulaţiei coxofemurale caracterizată prin faptul

că ceea ce se numeşte cavitate cotiloidă a osului iliac,cea

care primeşte capul femural, îl înglobează incomplet.

Luxaţia congenitală a şoldului, mai obişnuită la fete, este

o boală ereditară care se observă îndeosebi în unele regiuni

(Bretagne, Masivul Central din Franţa).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Depistarea unei luxaţii congenitale

a şoldului trebuie să facă parte din examinarea clinică

a nou-născutului. Medicul caută semnul de proeminare,

atunci când apropie pulpa de axa corpului, echivalent cu

o reducere bruscă a luxaţiei. Ecografia şoldurilor permite

vizualizarea morfologiei articulaţiei. Ea este practicată în

mod sistematic de câte ori există o anomalie la examenul

375

clinic sau un factor predispozant: origine bretonă, naştere

; cu prezentaţie cu şezutul a fătului, mai ales.

; TRATAMENT. Depistarea, din ce în ce mai precoce, a

permis să se limiteze tratamentul chirurgical al malformaţiei.

Când aceasta este detectată la naştere, o tehnică deosebită

de înfăşat este suficientă pentru a repune definitiv la loc

; şoldul. Tratamentul mai poate face apel la aparataje (chilot

; de abducţie, hamul lui Pavlik) care permit reducerea luxa-

\ ţiei, apoi stabilizarea treptată a şoldului. Prescripţia neceţ

sită controale clinice, ecografice sau radiografice foarte

l regulate pentru a verifica eficacitatea aparatajelor folosite.

| LUXAŢIE DENTARĂ. Deplasare anormală a dintelui

• în alveola sa.

I O Iuxaţie dentară este cauzată de o leziune a ligaţ

meniului alveolodentar provocată de un şoc. Ea se traduce

! printr-o mobilitate anormală, uneori asociată cu o deplasare

! adintelui, care se înfundă în alveola sa sau, din contra, iese

! din ea în mod anormal. Tratamentul, întreprins de urgenţă,

consta în repunerea la loc a dintelui şi în fixarea lui tem-

'._ porară de dinţii învecinaţi cu ajutorul unui aparat.

\ LUXAŢIE TEMPOROMANDIBULARĂ. Deplasare

[ «pte în faţă a maxilarului inferior (mandibula) la nivelul

I articulării sale cu osul temporal.

Luxaţia temporomandibulară, mai curând numită des-

• prindere (decroşare) de maxilar, poate atinge una dintre

• articulaţiile temporomandibulare sau ambele: în primul caz,

• «este cauzată de un şoc al cărui punct de impact se găseşte

• ib partea de jos a obrazului; în al doilea caz, ea poate fi

I provocată de un căscat, de o deschidere forţată a gurii (la

• dentist, de exemplu).

• SIMPTOME ŞI SEMNE. Subiectul aude o trosnitură

• în faţa urechii, căreia i se asociază rapid o durere. El nu-şi

• mai poate închide complet gura.

• TRATAMENT. Acesta este manual şi încearcă să reaşeze

• naxilarul inferior în poziţie corectă. Pentru aceasta, medi-

I cui sau o persoană obişnuită cu această tehnică se aşează

• , ta faţa pacientului şi îi prinde maxilarul inferior între police

• i |i index, apoi îi imprimă o presiune uşoară îndreptată în

• , jps (gura are tendinţa să se deschidă mai mult) şi apoi spre

• ' în spate (gura se închide), această manevră având drept efect

• reducerea luxaţiei.

• J>YELL (sindromul lui). Afecţiune dermatologică gravă

B caracterizată printr-o dezlipire a întregului epiderm.

B , tilNONlM: necrolizâ epidermica acută.

B ' Sindromul lui Lyell survine la adult, cu ocazia luării

Bpilhumitor medicamente (antiinflamatoare, antibiotice,

LYME

antiepileptice), sau la copil ca urmare a unei infecţii cu

stafilococ.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Acest sindrom se traduce prin

apariţia bruscă a unei roşeli cutanate generalizate, pe care

apar „băşicuţe" umplute cu lichid, care se rup foarte repede,

lăsând dezvelite ţesuturile subiacente şi dând bolnavului un

aspect caracteristic de opărit. Se mai observă o febră, dureri

articulare, o deshidratare, o oboseală intensă.

TRATAMENT. Acesta este realizat de urgenţă, în mod

intensiv, într-un serviciu specializat de reanimare. în afara

antibioticelor pentru prevenirea riscului de suprainfecţie,

tratamentul mai constă în stăvilirea simptomelor: îngrijiri

cutanate repetate (curăţire, antisepsie), alimentaţie artificială,

rehidratare cu perfuzie intravenoasă.

LYME (boală a lui). Boală infecţioasă articulară, neurologică

şi cardiacă, al cărei agent este o bacterie din familia

spirochetelor, Borrelia burgdoferi. SINONIM: borrelioză.

Borrelia burgdoferi este transmisă omului prin înţepătura

unei căpuşe. Mai multe mamifere, între care cerbii,

constituie rezervoarele de bacterie. Boala lui Lyme se întâlneşte

în Europa, America şi Australia.

FAZE DE EVOLUŢIE A BOLII. Boala lui Lyme evoluează

în trei faze:

• Faza primara se manifestă printr-o leziune numită eritem

cronic migrator, survenind între trei zile şi o lună după

înţepătura căpuşei. Acesta este o roşeaţă cutanată iniţial

papuloasă şi inflamatorie, centrată pe punctul de înţepătură,

care se întinde în mod concentric, formând un inel. Eritemul

este însoţit de o febră de mică intensitate, de dureri articulare

şi musculare. Leziunea cutanată dispare în trei săptămâni.

• Faza secundara se exprimă prin pusee de eritem, prin

manifestări neurologice (radiculită, meningită), prin

manifestări cardiace (sincope, dureri toracice) şi prin dureri

articulare de origine inflamatorie. Ea durează de la câteva

săptămâni până la câteva luni.

• Faza terţiara survine la mai mulţi ani după înţepătură;

ea asociază o acrodermatită cronică atrofiantă (eritem

asociat cu o atrofie progresivă a pielii), un pseudolimfom

(limfom cutanat benign), reumatism cronic al uneia sau mai

multor articulaţii şi atingeri cerebrale.

TRATAMENT. Tratamentul constă în antibioterapie, care

tratează manifestările clinice debutante şi previne manifestările

neurologice tardive. Boala lui Lyme poate lăsa

sechele de natură variată, îndeosebi neurologice (paralizie

facială periferică) sau cutanate (atrofie).

PREVENIRE. Aceasta constă eventual în tratarea cu

antibiotice după o înţepătură de căpuşă dacă regiunea

geografică este cunoscută ca loc de apariţie a bolii.

I S77

Macrofagele constituie primul mecanism de apărare

celulară împotriva agenţilor infecţioşi. Ele sunt găsite în

toate ţesuturile.

MACROLID. Medicament antibiotic activ împotriva

anumitor bacterii.

MACULA. Mică zonă de depresiune situată în centrul

retinei, unde acuitatea vizuală este maximă. SINONIME:

fovea, macula Iuţea, pată galbena.

MAGNEZIU. Oligoelement indispensabil organismului,

| care intervine în numeroase şi importante reacţii fiziologice

\ (metabolismul glucidelor, lipidelor şi proteinelor, în excita-

\ bllitatea neuromusculară, în activităţile enzimtice, în permeabilitatea

celulară, în coagularea sangvină etc).

Corpul unui adult conţine aproximativ 25 grame de

magneziu (Mg.): mai mult de jumătate din această cantitate

se găseşte în oase, un sfert în muşchi, iar restul se repartizează,

în principal, în inimă, ficat, rinichi, tubul digestiv

fi în plasmă. Aporturile recomandate sunt de 5 miligrame

per kilogram de greutate corporală şi pe zi. Necesităţile

i femeii gravide sunt multiplicate cu 2, cele ale copilului cu 3.

| Cele mai bune surse alimentare de magneziu sunt cerealele

I complete, fructele oleaginoase (migdale, nuci), legumele

: uscate, ciocolata, unele fructe de mare (o specie de melci

I comestibili) şi unele ape minerale. Se poate observa o

I carenţă în caz de alimentaţie prea săracă în magneziu (regim

I hipocaloric, subnutriţie), de creştere a necesităţilor (sarcină,

I alăptare), de pierdere renală, de malabsorbţie digestivă (tul-

I tarare a absorbţiei intestinale a alimentelor), precum şi în

•_ Ikoolismul cronic. Ea se traduce, în principal, prin tulbum

Uri neuromusculare, dintre care spasmofilia şi tetania sunt

I expresiile cele mai curente. O supraîncărcare cu magneziu

• poate fi consecinţa unei insuficienţe renale severe.

I UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Magneziul poate fi admi-

K nistrat pe cale orală (comprimate, capsule, pliculeţe cu praf,

• fiolă buvabilă) sau pe cale injectabilă (intramusculară sau

• intravenoasă). El este indicat pentru prevenirea şi tratarea

• eventualelor carenţe. Unii compuşi de magneziu (carbona-

• fii,oxidul sau hidroxidul) sunt utilizaţi ca pansamente gastrice.

K flFECTE NEDORITE. în general foarte bine tolerat,

K magneziul poate antrena o diaree atunci când este absorbit

B ta cantitate mare pe cale orală.

I MALABSORBŢIE (sindrom de). Tulburare a absorbţiei

• hfcstinale a nutrimentelor (glucide, lipide, proteine etc.)

• legată de o atingere a peretelui intestinului subţire.

H 8IMPTOME ŞI SEMNE. Un sindrom de malabsorbţie se

• filmifestă adesea, dar nu în mod obligatoriu, printr-o diaree

• ; ftfcoasă şi, întotdeauna, prin mai multe carenţe cauzate de

li ijfroastă asimilare a alimentelor. Aceste carenţe se traduc

V pin pierdere în greutate, edeme ale membrelor inferioare.

K Wnemie, tulburări ale metabolismului fosforului si calciu- 1

MALFORMAŢIE

lui cu crize de tetanie şi dureri osoase şi, în sfârşit, prin

hemoragii.

TRATAMENT. Tratamentul constă în remedierea diferitelor

carenţe nutriţionale şi în tratarea cauzelor tulburărilor,

de exemplu, printr-un regim fără gluten pentru boala celiacă,

prin administrarea unui medicament antiparazitar pentru

lambliază şi prin chimioterapie în caz de limfom.

MALARIE. -> PALUDISM.

MALFORMAŢIE. Anomalie morfologică congenitală

a unui organ sau a unei părţi a corpului, decelabilă de la

naştere sau care se manifestă încă din prima vârstă a

copilăriei.

Malformaţiile sunt diverse şi de gravitate foarte variabilă,

mergând de la simplul angiom cutanat, care dispare

în cursul creşterii, până la o malformaţie gravă, care face

copilul neviabil. Ele rezultă dintr-o tulburare a dezvoltării

embrioanre. adică dintr-un accident plasabil într-o perioadă

cuprinsă între fecundaţie şi a 40-a zi de sarcină (perioada

formării majorităţii organelor).

între 1,5 şi 3% dintre nou-născuţi sunt purtători ai unei

malformaţii. Aceasta se poate manifesta din capul locului

(malformaţia membrelor, malformaţia cardiacă de exemplu)

sau mai târziu (malformaţia digestivă sau urinară); este de

menţionat importanţa unui examen fizic aprofundat al

oricărui nou-născut în primele trei zile după naştere.

CAUZE. Cauzele sunt nesigure în 50 până la 70% din

cazuri. Celelalte cazuri relevă, în principal, trei origini.

• Anomaliile cromozomiale, al căror risc creşte în general

cu vârsta mamei, îndeosebi în ceea ce priveşte trisomia 21

(mongolism), sunt anomaliile cele mai precoce în dezvoltarea

oului; ele există uneori deja în nucleul ovulului sau

spermatozoidului, sau pur şi simplu survin în cursul primelor

diviziuni celulare. Se disting anomaliile de număr (cromozom

supranumerar sau lipsă) şi anomaliile de morfologie

cromozomică (de exemplu, deleţia braţului scurt al celui

de-al 5-lea cromozom, cauzând boala numită a ţipătului de

pisică). Pot fi atinse toate celulele copilului sau doar un grup

celular; atunci se vorbeşte de mozaic.

Malformaţiile antrenate sunt, în general, complexe, asociind

de cele mai multe ori un anumit grad de deficienţă

mintală.

• Anomaliile ereditare pot fi legate de anomalia unei singure

gene (ereditate monofactorială) sau a mai multor gene

(ereditate multifactorială). Frecvenţa acestui tip de anomalie

creşte în caz de consangvinitate (copii proveniţi din doi

membri ai aceleiaşi familii).

• Anomaliile legate de sarcină sunt multiple. Substanţele

toxice ingerate sau inhalate de către mamă în timpul sarcinii,

îndeosebi alcoolul, sunt responsabile de o creştere statistică

a numărului de malformaţii (atingere în particular a bazinului

şi membrelor inferioare). Anumite infecţii ale mamei

în timpul sarcinii pot, de asemenea, să fie sursa malformaţiilor.

Ele sunt, în general, cu atât mai periculoase cu cât

MALIGN 378

survin mai la începutul sarcinii, îndeosebi în cursul dezvoltării

embrionare; rubeola este responsabilă de malformaţii

oculare, cardiace şi auditive, toxoplasmoza (infecţie

parazitară provocată de un protozoar, Toxoplasma gondii),

de atingeri oculare şi de hidrocefalie, în timp ce infecţia

cu citomegalovirus poate provoca o atingere a creierului

(mierocefalie.calcificări cerebrale) şi anomalii ale globului

ocular (microftalmie) şi ale retinei (corioretinită).

TRATAMENT. Atunci când este posibil, tratamentul este

de cele mai multe ori chirurgical (de exemplu, chirurgie

estetică în caz de fantă labiopalatină etc). într-un număr

mic de cazuri, el poate să constea în prevenire.

DEPISTARE. Mulţumită mijloacelor de depistare apărute

în cursul ultimilor ani, frecvenţa anomaliilor congenitale

grave la copii ar trebui să descrească.

• Ecografici obstetricală permite studierea morfologiei

fătului din al 2-lea trimestru de sarcină.

• Amniocenteza, prelevarea de lichid amniotic, permite

depistarea anomaliilor cromozomice (în particular pe cea

a trisomiei 21), determinarea sexului copilului, pentru

malformaţiile legate de sex, şi dozarea anumitor substanţe

ca alfafetoproteina, al cărei nivel este deosebit de crescut

în spina bifida. Amniocenteza a devenit cvasistematică atunci

când mama a depăşit vârsta de 38 ani.

• Prelevarea de sânge fetal din cordonul ombilical, sub

ecografie, permite, de asemenea, depistarea unor malformaţii.

• Dozarea sangvina a hormonilor mamei este un indictaor

al unor malformaţii; un nivel prea mare de hormon corionic

gonadotrofic, de exemplu, indică o posibilitate de

trisomie21.

• Sfatul genetic poate fi solicitat de un cuplu care a avut

deja un copil malformat sau atins de o boală genetică, sau

chiar înaintea naşterii primului copil în caz de antecedente

familiale de boli ereditare.

MALIGN, -A. Se spune despre o tumoră canceroasă

susceptibilă de a infiltra ţesuturile învecinate şi de a se

generaliza; de asemenea, mai rar, despre o afecţiune care

prezintă un caracter grav şi insidios, spre deosebire de

caracterul benign.

MALLORY-WEISS (sindrom al lui). Ruptură superficială

şi longitudinală a mucoasei situate la joncţiunea

esofagului cu stomacul.

Sindromul lui Mallory-Weiss survine, în general, după

importante eforturi de a voma şi se manifestă printr-o hemoragie

digestivă înaltă (vome cu sânge roşu). Tratamentul

este aproape întotdeauna medicamentos (antiemetice,

antisecretorii) şi poate face apel la transfuzii în caz de hemoragie

masivă. O intervenţie chirurgicală poate fi practicată

în caz de hemoragie nestăpânită prin tratamentul medical.

MALOCLUZIE DENTARĂ. Proastă imbricare a

ansamblului dinţilor de pe un maxilar în raport cu celălalt

atunci când este închisă gura.

O malocluzie poate fi la originea migrenelor, a pârâiturilor

articulare (localizate în faţa urechii), a spasmelor

musculare care deranjează deschiderea gurii. în majoritatea

cazurilor, este posibil tratamentul prin abraziunea uşoară

a dinţilor, prin punerea unei proteze sau a unui aparat dentar,

aceste trei tehnici putând fi asociate. -> OCLUZIE DENTARĂ.

MALTA (febră de).-> BRUCELOZÂ.

MAMA PURTĂTOARE. Femeie care poartă un copil

pe care nu 1-a conceput în mod natural, cu scopul de a-1 da

altcuiva după naştere.

Mama purtătoare poate primi un embrion care a fost

fecundat artificial (ovul sau spermatozoid al cuplului solicitator)

sau care acceptă o însămânţare artificială cu spermatozoizii

tatălui beneficiar al contractului.

Această maternitate de substituţie este interzisă în

unele ţări.

MAMECTOMIE. - MASTECTOMIE.

MAMELON. Proeminenţă centrală a sânului.

Mamelonul este înconjurat de areolă, suprafaţa inelară

mai mult sau mai puţin pigmentată şi de întindere variabilă,

în vârful lui se deschid porii în care se deschid canalele

galactofore (excretoare de lapte). Mamelonul este înconjurat

de fibre musculare, netede, circulare şi radiale, care îi

asigură mobilitatea. Bogat vascularizat şi inervat, el este

erectil şi foarte sensibil (atingere, durere).

PATOLOGIE. La mama care alăptează, o invaginare a

mamelonului împiedică sugarul să sugă şi necesită utilizarea

unei pompe trage-lapte. Macerarea mamelonului poate

provoca crevase (fisuri) durerose. îngrijirile igienice şi

utilizarea temporară a unui aparat care uşurează suptul

asigură, de obicei, vindecarea.

MAMELON SUPRANUMERAR. Mică malformaţie

rotundă sau ovală prezentând în centrul său un element

proeminent care aminteşte aspectul unui mamelon de sân.

Mameloanele supranumerare, în număr de unul sau

două, sunt amplasate pe o linie aproape verticală care

porneşte din mamelonul normal şi merge până în regiunea

inghinală. Benigne, mameloanele supranumerare nu necesită

nici un tratament.

MAMOGRAFIE. Examen radiologie al sânilor.

Mamografia permite depistarea leziunilor precanceroase

de dimensiuni mici, încă nedecelabile prin palpare, şi face

deci posibil un tratament precoce.

DESFĂŞURARE. Examenul trebuie să fie realizat de

preferinţă în timpul primei jumătăţi a ciclului menstrual.

El este întotdeauna bilateral şi comportă cel puţin două clişee

(faţă şi profil) ale fiecărui sân, uneori trei (un clişeu oblic

care să permită explorarea scobiturii axilare). Radiologul

aşază pacienta, care în prealabil şi-a dezbrăcat partea de sus