361 Leucemie

o prăbuşire a cartilagiilor, atingeri ale ochilor, gurii şi

viscerelor, o febră şi o însemnată oboseală generală.

TRATAMENT. Lepra este tratată prin administrarea de

sulfone; totuşi, deoarece au apărut numeroase fenomene de

rezistenţă la acest medicament în ultimii ani, actualmente

se face apel la alte produse (sulfamide, rifampicină, clofazimină).

Tratamentul trebuie să fie urmat vreme îndelungată,

între 6 luni şi 2 ani, chiar şi mai mult în formele evoluate.

El duce la vindecarea formelor debutante şi împiedică

evoluţia formelor grave.

LEPTOSPIROZĂ. Boală infecţioasă rară provocată de

o bacterie spiralată din genul Leptospira.

Bacteria este găzduită de către animalele sălbatice,

rozătoare (şobolani) sau carnivore, şi de unele animale

domestice (câinii) şi este excretată prin urina lor. Omul se

contaminează pe cale transcutanată (excoriaţia pielii) în

timpul scăldatului în apă dulce (râuri, lacuri) sau, mai rar,

prin contact direct (muşcătură).

SIMPTOME ŞI SEMNE. Incubaţia durează zece zile, apoi

se instalează o febră ridicată, însoţită de frisoane, de dureri

musculare însemnate şi de dureri de cap pulsatile. Un icter

intens, un sindrom meningean (greţuri, redoare a cefei),

hemoragii renale şi poliviscerale pot surveni la 48 ore de

la începutul manifestărilor. Febra regresează în 4—IO zile,

în timp ce semnele clinice se ameliorează. O recrudescenţă

a febrei ridicate, durând în jur de două zile, survine între

a 10-a şi a 15-a zi după debutul semnelor.

TRATAMENT. Leptospiroza este tratată prin administrarea

de antibiotice timp de două săptămâni. Un vaccin eficace

faţă de Leptospira ictero-hemorragiae este propus profesioniştilor

expuşi riscului contaminării.

LEŞIN. -* PIERDERE A CONŞTIENTEI.

LETARGIE.

1. Stare patologică de somn profund şi prelungit, fără

febră sau infecţie, caracterizată prin faptul că bolnavul este

capabil să vorbească atunci când este trezit, dar uită spusele

şi adoarme pe loc. Această stare constituie un simptom al

isteriei.

2. Stare de toropeală, de apatie şi de extremă vlăguire.

LEUCEMIE. Proliferare canceroasă, adică necontrolată,

a celulelor precursoare (blaşti) ale globulelor albe normale

din măduva osoasă şi din sânge. SINONIM: leucoz.ă.

Termenul de leucemie este opus celui de limfom, invadarea

ganglionilor limfatici. Totuşi, această distincţie este

teoretică, formele evoluate de leucemie putând atinge toate

organele.

DIFERITE TIPURI DE LEUCEMIE. Se deosebesc leucemiile

cronice, în care proliferarea nu este însoţită de oprirea

maturării precursorilor prezenţi în măduvă, de leucemiile

acute, în care la proliferarea acestor precursori se adaugă

un blocaj al maturării lor, ceea ce are drept consecinţă, pe

de o parte, un exces de celule tinere, pe de altă parte, absenţa

globulelor albe mature. De altfel, leucemia poate să se

dezvolte fie pe seama precursorilor celulelor polinucleare

(mieloblaşti), fie pe seama precursorilor limfocitelor

(limfoblaşti).

Aceste criterii duc la clasificarea în patru mari tipuri a

diferitelor forme pe care le poate lua boala: leucemia

mieloidă cronică (L.M.C.), leucemia acută mieloidă

(L.A.M.), leucemia limfoidă cronică (L.L.C.), cea mai frecventă

la persoanele trecute de 40 ani, şi leucemia acută

limfoidă (L.A.L.), cea mai obişnuită la copil.

CAUZE. Lăsând deoparte expunerile profesionale intensive

la unele substanţe chimice sau la radiaţii, cauza leucemiilor

rămâne necunoscută în majoritatea cazurilor.

SIMPTOME. Acestea sunt puţin caracteristice şi sunt provocate

de insuficienţa elementelor mature ale sângelui

(polinucleare, globule roşii şi plachete), precum şi de invadarea

diverselor organe de către globulele albe. Micşorarea

numărului de globule roşii antrenează o anemie cu paloare

şi palpitaţii. Absenţa plachetelor provoacă fenomene hemoragice

(sângerare a gingiilor, echimoze). în sfârşit, diminuarea

polinuclearelor expune la infecţii grave ca septicemiile

sau anginele severe. Invadarea priveşte mai ales splina şi

ganglionii limfatici, care cresc în volum, mai rar pielea,

traducându-se atunci prin apariţia leucemidelor (papule mari

roşii-brune), sau sistemul nervos, antrenând dureri de cap,

o meningită, o paralizie facială sau tulburări ale conştientei.

DIAGNOSTIC. Acesta se bazează pe analiza sângelui şi

a măduvei. Sângele este de cele mai multe ori sărac în

globule roşii şi în plachete şi conţine leucocite cu aspect

normal, dar în număr excesiv (leucemie cronică), sau

leucocite anormal de tinere (leucemie acută). Mielograma

(puncţia măduvei osoase) arată o invadare cu blaşti (leucemie

acută) sau cu un număr excesiv de globule albe mai

mature, limfocite sau precursori ai polinuclearelor, în

leucemiile cronice.

TRATAMENT. Acesta depinde de vârsta pacientului şi de

tipul de leucemie. El este, în general, mai puţin intensiv la

pacienţii trecuţi de 65 ani. O grefă de măduvă osoasă nu

este avută în vedere decât la subiecţii sub vârsta de 50 ani.

• Tratamentul leucemiilor acute, mieloide si limfoide,

constă într-o chimioterapie intensivă. Dar acest tratament

distruge atât celulele tumoralc, cât şi celulele normale ale

măduvei. El are ca urmare o dispariţie trecătoare, dar marcată,

a celulelor mieloide, perioadă în care subiectul este în mod

deosebit expus infecţiilor, hemoragiilor şi anemiilor,

respectiv prin lipsa de polinucleare, de plachete şi de globule

roşii. Cura necesită deci o spitalizare îndelungată. în

majoritatea cazurilor, blaştii dispar în cursul tratamentului.

Un tratament de consolidare, bazat pe o chimioterapie

uşoară, este atunci administrat fie în cure repetate şi destul

de puţin intensive, fie într-o cură sau două dar mult mai

LEUCINĂ 362

intensive. O grefă de măduvă osoasă poate, de asemenea,

să fie avută în vedere (alogrefă sau autogrefă de măduvă).

• Tratamentul leucemiei mieloide cronice este grefa de

măduvă osoasă atunci când ea este posibilă. Chimioterapia

nu permite decât normalizarea numărului de globule albe

fără a împiedica evoluţia bolii.

• Tratamentul leucemiei limfoide cronice este, în

numeroase cazuri, inutil, această boală neantrenând nici un

simptom şi având o evoluţie foarte lentă.

în cazul leucemiilor acute, există riscul de reşută, în

special în cei trei ani care urmează îmbolnăvirii. Acest risc

este mic pentru leucemiile acute limfoide ale copilului, mai

important pentru alte varietăţi ale leucemiei acute.

LEUCINĂ. Acid aminat indispensabil (care nu poate fi

sintetizat de către organism şi care trebuie furnizat prin

alimentaţie).

în organism, leucina intră în constituţia proteinelor şi

intervine în numeroase reacţii chimice.

LEUCINOZĂ. Boală ereditară cauzată de deficienţa

într-o enzimă care participă la metabolismul acizilor aminaţi

ca leucina şi valina.

Foarte rară, leucinoza se traduce prin tulburări neurologice

(mişcări anormale ale corpului şi globilor oculari,

alterarea conştientei putând merge până la comă) şi o întârziere

mintală. Tratamentul este un regim foarte special,

excluzând sau limitând definitiv alimentele care conţin acizii

aminaţi în cauză (produse animale). Când tratamentul este

întreprins precoce, rezultatele sunt relativ satisfăcătoare.

LEUCOBLAST. Celulă tânără hematopoietică (care

participă la formarea globulelor sângelui), indiferent de

originea ei.

LEUCOCIT. Celulă nucleată a sângelui uman, ale cărei

diferite varietăţi joacă, în majoritate, un rol în lupta împotriva

agenţilor străini organismului. SINONIM: globul alb.

Leucocitele se deosebesc de hematii (globule roşii) prin

citoplasmă lor mai deschisă la culoare, lipsită de

hemoglobina, şi prin prezenţa unui nucleu. Ele sunt, în plus,

mai mari (până la 15 micrometri în diametru) şi mai puţin

numeroase (între 4 000 şi 10 000 pe milimetrul cub de

sânge).

Se deosebesc polinuclearele (care posedă un nucleu cu

mai mulţi lobi) neutrofile, bazofile şi eozinofile, monocitele

şi limfocitele.

LEUCOCITOZĂ. Număr de globule albe ale sângelui.

Leucocitoza este evaluată printr-o numărare a formulei

sangvine. O leucocitoza normală este cuprinsă între 4 000

şi 10 000 globule albe pe milimetrul cub de sânge. Se

vorbeşte de leucopenie dacă cifrele sunt inferioare acestei

norme.

O leucopenie se întâlneşte mai ales în caz de infecţie

virală, de aplazie medulară sau după luarea de medicamente

responsabile de agranulocitoză; o hiperleucocitoză, în caz

de infecţie bacteriană.

LEUCODERMIE. Micşorare, pierdere sau absenţă a

pigmentaţiei normale a pielii. SINONIME: acromie, tlepigmentare.

O leucodermie corespunde aproape întotdeauna unei

micşorări a cantităţii de melanină (pigment al pielii). Ea se

observă în cursul bolilor congenitale, prezente de la naştere

sub formă generalizată (albinism) sau localizată (nev anemic),

sau, de cele mai multe ori, în cursul bolilor dobândite,

îndeosebi psoriazis, lepră, sifilis, pitiriazis verzicolor

(infecţie cu o ciupercă) şi mai ales vitiligo (pete albe de

cauză necunoscută).

LEUCODISTROFIE. Afecţiune caracterizată prin

distrugerea treptată a unei substanţe a sistemului nervos,

mielina.

Leucodistrofiile sunt boli ereditare rare.

Ele pot provoca tulburări de limbaj, o lipsă a coordonării

în mişcări, o cecitate, o surditate, o paralizie, crize de

epilepsie, o demenţă. Nu există încă un tratament al

leucodistrofiilor.

LEUCOENCEFALITA. Inflamaţie a mielinei (substanţa

albă a creierului).

O leucoencefalită este de cele mai multe ori urmarea

unei infecţii virale (rujeolă, de exemplu); ea se declanşează

uneori după o vaccinare (împotriva rabiei sau a febrei

galbene îndeosebi) prin reacţia excesivă faţă de antigenul

conţinut în vaccin.

Semnele unei leucoencefalite sunt o febră şi tulburări

ale conştientei. Nu există un tratament specific. Totuşi,

foarte des, vindecarea se face fără sechele.

LEUCOENCEFALITĂ MULTIFOCALĂ PROGRESIVĂ.

Encefalită demielinizantă cu instalare lentă

cauzată de infecţia cu poliomavirus, virus din familia

Papovaviridae, care afectează electiv bolnavii de SIDA.

Atingerea substanţei albe a creierului se traduce printr-un

deficit neurologic: tulburări motorii, vizuale, senzitive,

tulburări de vorbire şi/sau de înţelegere. Evoluţia acestei

boli este subacută şi rapid progresivă sau, încă, în cazuri

rare, cronică.

LEUCOKERATOZĂ. Leziune albicioasă, uneori

keratozică (cu hipertrofia stratului cornos), dezvoltându-se

pe seama unei mucoase.

Leucokeratozele sunt leziuni benigne care se observă

sub formă de plăci, mai ales în gură, pe faţa internă a

obrajilor sau a buzelor ori pe limbă. Ele sunt fie

congenitale, fie dobândite. în acest ultim caz, trebuie să se

caute dacă există o cauză: ticuri de muşcătură a danturii,

proteze dentare şi plombe prost adaptate, tabagism, boală

dermatologică (lichen), eventual sifilis. Este necesar

examenul la microscop al unui prelevat din leziune cu

r

363

scopul de a ne asigura că aceasta nu este o leucoplazie

i (leziune cu acelaşi aspect, dar precanceroasă). Tratamentul

[ constă mai întâi în suprimarea cauzei identificate (fumat,

[ alimente prea fierbinţi etc), atunci când este posibil, ceea

i ce se dovedeşte uneori suficient. Tratamentul cuprinde

[ uneori, la nevoie, distrugerea leziunii prin electrocoagulare

| sau cu laser cu dioxid de carbon.

[ LEUCONICHIE. Decolorare a uneia sau mai multor

| unghii.

I Leuconichiile au cauze extrem de numeroase: boli

I organice (ciroză, insuficienţă renală, infarct miocardic, gută,

I infecţii, cancere), boli cutanate (eritem polimorf, peladă,

I vitiligo), carenţe în zinc sau în vitamina PP, intoxicaţii

I (arsenic, sulfamide, taliu), micoze (infecţii ale unghiei cu

I O ciupercă), traumatisme fizice sau chimice ale unghiei

f (îngrijirea unghiilor prin mancchiură sau contactele cu

t saramura suferite de măcelari sau mezelari, de exemplu).

t După caz, leuconichia atinge una sau mai multe unghii,

I total sau parţial, sau chiar formează benzi sau lini albe

• longitudinale întinzându-se de la baza unghiei către

• extremitatea ei.

• în afara infectării unghiei de către o ciupercă, care

• justifică aplicarea unui lac antifungic, tratamentul leuco-

• nichiilor este de cele mai multe ori inutil; se tratează direct

• boala în cauză.

I LEUCOPLAZIE. Placă sau pată albă, apărând pe

• mucoasa bucală.

• Leucoplazia bucală. Este o placă albă care se dezvoltă

• pe mucoasele gurii, mai ales pe comisurile bucale şi pe faţa

I internă a obrajilor, mai rar pe limbă, pe palatul bucal sau

• pe gingii.

• Originea sa trebuie să fie căutată în intoxicaţia tabagică.

B Leziunile cuprind uneori levuri din tipul Candida albicans.

B Doar evoluţia lor sub tratament antifungic dezvăluie dacă

•j ele sunt cauzate de o ciupercă (în caz de dispariţie completă

B «leziunilor după tratament) sau dacă leucoplazia s-a instalat

Bj pe o leziune preexistentă.

• TRATAMENT. Acesta constă în suprimarea factorilor

H declanşanţi (tutun, sub forma de ţigară sau gumă de meste-

H cat). în caz de suprainfecţie cu Candida albicans, băile de Igură alcaline, cu bicarbonat de sodiu şi antifungicele locale

«unt tratamentele prescrise. Plajele reziduale pot fi distruse

fi ele prin chirurgie sau prin laser cu dioxid de carbon, fiind

necesară o singură şedinţă, cu scopul de a evita evoluţia

lor către o tumoră canceroasă.

LEUCOREE. Scurgere vaginală nesângerândă.

DESCRIERE. Leucoreele, cunoscute sub denumirea de

pierderi albe, sau de pierderi vaginale, se manifestă printr-o

«reşlere exagerată a secreţiilor genitale normale. Ele sunt

Jbi mult sau mai puţin abundente, fluide sau groase (granu-

Jnâse, spumoase), albe sau colorate (cenuşii, galbene sau

LICHEN PLAN

verzui), uneori cu miros dezagreabil. Ele sunt însoţite adesea

de o iritaţie locală, de arsuri, de mâncărimi şi de dureri în

timpul raporturilor sexuale.

CAUZE. De cele mai multe ori sunt de natură infecţioasă:

infecţia vulvei (vulvită), a vaginului (vaginită), a colului

uterin (cervicită), a uterului (endometrită), a trompelor lui

Fallopio (salpingită).

TRATAMENT ŞI PROGNOSTIC. Tratamentul antibiotic,

care diferă după agentul infecţios, trebuie să fie suficient

de îndelungat, uneori repetat. Pentru Candida albicans, el

este de cele mai multe ori local în timp ce pentru tricomonas,

el trebuie să fie general. Examinarea şi tratamentul simultan

al partenerului sexual sunt obligatorii.

Leucoreele sunt sensibile la tratament, dar ele recidivează

frecvent. Prost îngrijite, ele pot fi responsabile de o sterilitate

şi predispun la cancerul colului uterin.

LEVOCARDIE. Inversare a poziţiei relative a cavităţilor

cardiace stângi şi drepte în raport cu cea normală deşi vârful

inimii rămâne îndreptat spre stânga.

în general, levocardia este asociată cu anomalii congenitale

ale inimii, ceea ce constituie gravitatea ei.

LEVULOZĂ. - FRUCTOZĂ.

LEVURĂ. Microorganism ce permite fermentaţia unor

alimente (bere, pâine etc).

în stare uscată, levurile pot fi consumate ca un

supliment în vitaminele B1, B2, B6, B9, B12 şi PP, din care

conţin o mare cantitate. Activitatea lor intensă de fermentaţie

limitează totuşi utilizarea lor la un maximum de

două linguri pe zi.

LH. -+ LUTEINIZANT (hormon).

LICHEN PLAN. Boală dermatologică ce se caracterizează

prin apariţia unor mici pete proeminente.

Lichenul plan se observă mai ales între 30 şi 60 ani.

CAUZE. Acestea sunt de cele mai multe ori necunoscute.

Ar exista un teren psihologic favorizam (stres, traumatism

afectiv). în anumite cazuri, boala este asociată unui diabet,

unei hipertensiuni arteriale sau unor afecţiuni ale colonului

(colite cronice). Alte cazuri sunt asociate de luarea de

medicamente ca sulfamidele sau sărurile de aur.

S1MPTOME ŞI SEMNE. Leziunile tipice ale lichenului

plan sunt papulele de culoare violacee, parcurse de reţele

albicioase fine. Aceste leziuni sunt pruriginoase şi apar

simetric pe faţa anterioară a încheieturii mâinii (în prelungirea

palmei), pe spatele mâinilor şi pe antebraţ, uneori pe

spate şi la glezne. în unele cazuri, papulele se grupează şi

formează benzi sau inele.

Lichenul plan poate afecta pielea capului, unghiile şi

mucoasele corespunzătoare feţei interne a obrajilor. în acest

LICHEN SCLEROATROFIC 364

ultim caz, el ia aspectul unei reţele de linii albe sau, uneori,

pe cel al unei plăci groase albe.

TRATAMENT. Boala este tratată de cele mai multe ori

prin aplicarea locală, timp de mai multe săptămâni, a

corticosteriozilor, asociaţi adesea cu anxiolitice pe cale

orală.

LICHEN SCLEROATROFIC. Boală cronică a pielii

şi a mucoaselor, de origine necunoscută, afectând în principal

zonele genitale.

DIFERITE TIPURI DE LICHEN SCLEROATROFIC

• Lichenul scleroatrqfw al vulvei, sau kraurosis al vulvei,

afectează femeia trecută de 50 ani. El se traduce prin

mâncărimi vulvare, prin arsuri la micţiune şi prin dureri în

timpul raporturilor sexuale, aceste simptome asociindu-se

cu o decolorare a vulvei, care ia o culoare alb-sidefie sau

gălbuie.

• Lichenul scleroatrofic al bărbatului se traduce prin leziuni

albicioase. Ele pot afecta glandul şi meatul - şi pot antrena

o îngustare uretrală - sau şanţul balanoprepuţial (situat între

gland şi prepuţ); leziunile formează în acest caz inele,

provocând o strâmtare patologică, uneori o fimoză.

• Lichenul scleroalrofic al pielii se traduce prin mici papule

albe-sidefii, izolate sau confluând în placarde şi afectând

gâtul, spatele şi rădăcinile membrelor. Aceste leziuni pot

să se asocieze unui lichen scleroatrofic genital.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Diagnosticul se pune pe

baza examenului la microscop al unui prelevat din leziuni;

tratamentul se bazează pe aplicarea locală de corticosteroizi

sau de androgeni (hormoni masculini), contraindicaţi la

copil şi la femeia însărcinată. Un tratament chirurgical (circumcizia)

poate fi avut în vedere în cazul lichenului

scleroatrofic al bărbatului.

EVOLUŢIE. Leziunile consecutive lichenului scleroatrofic

degenerează în unele cazuri în tumoră malignă. Această

evoluţie se semnalează prin apariţia induraţiilor şi a unor

mici sângerări.

Este deci necesară o supraveghere regulată. în caz de

îndoială, este practicată o biopsie, urmată, la nevoie, de

ablaţia chirurgicală a leziunilor.

LIFTING. Intervenţie chirurgicală destinată corectării

efectelor îmbătrânirii feţei şi gâtului prin „întinderea"

structurilor cutanate lăsate.

DIFERITE TIPURI DE LIFTING

• Liftingul cervicofacial este destinat corectării prăbuşirii

obrajilor (obraz flasc) şi suprimării bărbiei duble.

• Liftingul frontal face să dispară ridurile de pe frunte şi

cele care sunt situate între sprâncene.

în plus, excedentul de piele sau de grăsime de pe pleoape

poate fi eliminat printr-o blefaroplastie.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE. Indicaţiile operatorii

trebuie să fie selecţionate riguros, după criterii fizice şi

fiziologice, ţinând cont de factorii de risc (tabagism).

Primele consultaţii de chirurgie estetică permit precizarea

motivaţiilor pacientului, care este avertizat în ce

priveşte riscurile pe care le prezintă operaţia şi dificultăţile

psihologice eventuale (decepţie, de exemplu) legate de

modificarea trăsăturilor feţei.

Fotografiile preoperatorii permit determinarea defectelor

estetice susceptibile să fie corectate: asimetria feţei, guşa,

obrazul flasc, excedentul de piele sau grăsime de pe pleoape

etc.

Operaţia cuprinde mai multe secvenţe: dezinfecţia sistematică

a pielii capului, liposucţiunea gâtului şi a obrajilor

flasci în unele cazuri, incizia după un traseu care trece prin

pielea capului şi înconjoară urechea, desprinderea pielii şi

apoi „întinderea" ei şi a ţesuturilor mai profunde, evitând

încremenirea trăsăturilor feţei. Fragmentul de piele excedentar

este îndepărtat la sfârşitul operaţiei.

EVOLUŢIE. Faţa rămâne umflată vreo zece zile; ea

păstrează o înfăţişare tristă şi puţin expresivă timp de

aproximativ trei săptămâni. Sensibilitatea pielii desprinse

revine după 4-6 luni. Cicatricele unui lifting, ascunse în

pielea capului şi în spatele lobului urechii, dispar în decursul

anului următor intervenţiei.

Rezultatele estetice ale unui lifting reuşit rămân stabile

pe o perioadă de 7-10 ani.

COMPLICAŢII

• O fald încremenită este consecinţa unei tehnici operatorii

proaste.

• Cicatricele hipertrofice (umflate, roşii, provocând o mâncărime)

sunt excepţionale.

• O necroza (distrugere treptată a unui ţesut), consecinţă

a absenţei vascularizării ţesuturilor, poate de asemenea să

intervină.

• O infecţie nu se produce decât în 1 % din cazuri şi necesită

o curăţare a plăgii, instituirea unei drenări şi un tratament

cu antibiotice.

• O degradare precoce a rezultatului intervine uneori, fie

din cauza unei afectări congenitale a fibrelor elastice, fie

din cauza tabagismului pacienţilor sau dintr-o expunere

solară excesivă.

• Paraliziile parţiale ale nervului facial, ale nervului spinal

(care permite ridicarea umărului) sau din oricare zonă

operată sunt evenimente cu totul excepţionale.

LIGAMENT. Bandă de ţesut conjunctiv, albicioasă, foarte

rezistentă, uşor elastică, ce înconjoară articulaţiile.

Leziunile care afectează ligamentele, ruptura sau întinderea,

constituie entorsele.

LIGATURĂ. Operaţie chirurgicală constând în astuparea

unui vas sanguin sau limfatic, sau a unui canal, cu ajutorul

unui fir înnodat.

• Ligatura trompelor uterine este o intervenţie ginecologică

destinată să facă o femeie sterilă fără perturbarea ciclului

ei hormonal, ovarele fiind păstrate. Este un procedeu de

sterilizare, de obicei ireversibil, a femeii. Acest procedeu

K LIMFANGITĂ

constă în secţionarea trompelor sau în punerea de pense sau

de inele, pentru obturarea cavităţilor tubare. Ea este adesea

practicată prin celiochirurgie, instrumentele operatorii şi

optice fiind introduse în abdomen prin mici incizii şi

manipulate sub control vizual.

• Ligalura si secţionarea canalelor deferente, sau vasectomia,

asigură sterilitatea masculină. -> VASECTOMIE.

| LIMBA. Organ muscular acoperit de mucoasă, situat în

I gură şi în faringe.

STRUCTURĂ. Limba este formată din două părţi, baza

I limbii, în orofaringe (partea medie a faringelui, în fundul

I gurii), şi partea mobilă, din gură.

FUNCŢII. Limba este organul gustativ. Savoarea alimentelor

este percepută mulţumită papilelor gustative situate

s pe faţa sa dorsală.

: Limba joacă, de asemenea, un rol în deglutiţie împingând

alimentele şi lichidele spre spatele gurii pentru a

pătrunde în faringe.

De altfel, după locul pe care limba îl ia în cavitatea

bucală, ea joacă un rol esenţial în producerea sunetelor.

PATOLOGIE, dositele (leziunile inflamatorii), care fac

limba roşie şi dureroasă, pot fi consecutive unei infecţii a

aparatului digestiv. Paraliziile limbii, sau glosoplegiile, nu

afectează de cele mai multe ori decât o singură parte şi

antrenează tulburări de pronunţie şi o deviere a părţii

I paralizate.

I Tumorile benigne (chisturi, lipoame, papiloame) ale

I limbii sunt rare: tumorile maligne (cancer), mai frecvente.

II -» GUST.

I LIMBĂ NEAGRĂ. Stare patologică a limbii prezentând

i un aspect brun-verzui.

1 O limbă neagră poate avea ca origine administrarea unor

I medicamente (mai ales antibiotice), tabagismul, o micoză

I provocată de Candida albicans, utilizarea băilor de gură

I pe bază de apă oxigenată sau a pastei de dinţi oxidante;

I unele cazuri sunt de origine necunoscută.

1 LIMBII (cancer al). Tumoră malignă a limbii.

I CAUZE ŞI FRECVENŢĂ. Frecvent neglijate de către

I bolnav timp de o lungă perioadă, semnele cuprind o jenă

I la deglutiţie, dureri, sângerări, o halenă fetidă, o umflare

I a ganglionilor limfatici de sub mandibulă şi din partea de

I sus a gâtului, o ulceraţie (pierdere de substanţă) cu margini

1 neregulate care poate sângera.

I Sunt posibile trei tipuri de tratamente, fie de si ne stătă-

I toare, fie asociate: chirurgia (ablaţia tumorii sau a limbii,

I ablaţia ganglionilor limfatici), radioterapia şi chimioterapia.

1 Dacă limba este îndepărtată, bolnavul întâmpină dificultăţi

I în a se hrăni şi a vorbi.

I PREVENIRE. O leziune chiar minimă a limbii care nu se

I vindecă de la sine în două săptămâni necesită întotdeauna

I ©consultaţie medicală acordată de un otorinolaringolog.

LIMFADENECTOMIE. Ablaţie chirurgicală a unei mici

părţi a sistemului limfatic.

O limfadenectomie se practică de cele mai multe ori în

caz de cancer al unui organ (al sânului, de exemplu) pentru

a îndepărta pericolul metastazelor ganglionare. Ea constă

în scoaterea ganglionilor şi vaselor limfatice care drenează

organul, precum şi a ţesutului grăsos care le înconjoară.

LIMFANGIECTAZIE. Dilatare localizată, dobândită sau

congenitală, a vaselor limfatice.

CAUZE. O limfangiectazie poate fi congenitală, consecutivă

unei anomalii a vaselor limfatice. Ea este localizată

mai ales pe membre.

De cele mai multe ori, limfangiectazia este dobândită,

cauzată de un obstacol situat în canalele limfatice mari care

antrenează o dilatare în amonte a vaselor limfatice mici.

S1MPTOME Şl SEMNE. Dacă limfangiectazia este congenitală,

apar edeme tari, adesea însemnate, responsabile

de o dificultate la mers. Pielea se îngroaşă: acesta este

elefantizisul congenital, care poate la rândul lui să se complice

printr-o suprainfecţie şi o limfangită (inflamaţia

vaselor limfatice). Dacă limfangiectazia este dobândită, şi,

mai particular, dacă este situată în vasele limfatice intestinale,

ea generează dureri, diaree şi o proastă absorbţie a

lipidelor (grăsimilor), care se traduce prin scaune grăsoase.

TRATAMENT. Este cel al cauzei şi al simptomelor şi

constă în ajutarea întoarcerii limfei printr-o kineziterapie

zisă de drenare limfatică (mâinile drenează limfa de jos în

sus). De altfel, purtarea de feşi de contenţie, sau de „ciorapi

de varice", creşte tonicitatea vaselor.

LIMFANGIOM. Tumoră benignă a reţelei vasculare

limfatice.

Limfangiomul face parte dintre angioame, tumori

benigne constituite din vase (sangvine sau limfatice). El este,

în general, rezultatul unei malformaţii, există de la naştere

şi creşte în volum în timpul copilăriei.

Un limfangiom formează o mică masă moale.de 1 sau

2 centimetri diametru, localizată îndeosebi sub piele. Tratamentul

constă în ablaţia chirurgicală a tumorii.

LIMFANGIOMATOZA. Afecţiune difuză a plămânilor

ce afectează femeia tânără. SINONIM: limfangioleiomiomatoză.

Foarte rară, limfangioleiomiomatoza nu are o cauză

anume. Ea se traduce printr-o gâfâială şi printr-un pneumotorax

(efuziune bruscă de aer în cavitatea pleurală).

TRATAMENT. Tratamentul se bazează pe medicamente

antiestrogene; sunt în studiu grefa de plămân sau grefa

plămân-inimă,în cazurile cele mai grave.

LIMFANGITĂ. Inflamaţie a vaselor limfatice, consecutivă

unui proces infecţios sau tumoral.

• O limfangită reticulară se caracterizează printr-o induraţie

eritematoasă (întăritură roşie) a pielii care înconjoară

LIMFĂ 366

T

o leziune. Această afecţiune benignă, dar dureroasă, este

însoţită de o febră pe care un tratament antipiretic o face

să scadă.

• O limfangită tronculara, adică o limfangită care atinge

un vas limfatic de calibru mare, se caracterizează printr-o

induraţie eritematoasă care formează un placard roşu mai

mult lung decât larg. Induraţia se propagă de la leziunea

primitivă la ganglionul cel mai apropiat, care se infectează,

se umflă şi devine sensibil.

O limfangită durează între 8 şi 10 zile în medie. O infecţie

antrenează, în general, o febră şi o senzaţie de rău.

Tratamentul de urgenţă cu antibiotice se impune pentru

a face să dispară rapid limfangită şi pentru a evita complicaţiile.

LIMFA. Lichid organic translucid care joacă un rol

important în sistemul imunitar.

Limfa provine din sânge; ea se acumulează în sectorul

interstiţial (sector de trecere între ţesuturi şi capilarele

sangvine), apoi circulă în vasele limfatice spre canalul

toracic.

LIMFEDEM. Acumulare anormală de limfă în ţesuturi.

Un limfedem provoacă umflarea unui membru. El poate

fi moderat, caracterizat printr-o simplă umflare a picioarelor

după statul în picioare, sau monstruos (se vorbeşte atunci

de elefantiazis), în cazul unei filarioze, de exemplu, atunci

când membrul este infectat de către un vierme parazit.

Limfedemele cele mai frecvente sunt localizate la

membrele inferioare şi afectează de obicei femeile. Ele pot,

de asemenea, să fie consecutive unei distrugeri a reţelei

limfatice legată de acte chirurgicale, în cancerologic, în

ortopedie sau după o chirurgie vasculară. Astfel, 10% dintre

femeile care au suferit o mastectomie (ablaţia parţială sau

totală a unui sân) cu evidare ganglionară sau o radioterapie

a unui cancer de sân observă instituirea unui limfedem în

braţul situat de partea operată.

Tratamentul cuprinde, dacă importanţa limfedemului o

cere, o drenare limfatică, manuală sau pneumatică (adică

realizată cu ajutorul unor aţele pneumatice care exercită

compresiune). Când volumul unui limfedem este, în fapt,

un adevărat handicap (în caz de elefantiazis, de exemplu),

poate fi avut în vedere un tratament chirurgical destinat să

diminueze umflarea: pontajul între sistemul limfatic şi

sistemul vascular, de exemplu.

LIMFOBLAST. Celulă a descendenţei limfoide (la originea

limfocitelor, globulelor albe mononucleate de talie

mică), având caracteristicile unei celule tinere.

LIMFOCIT. Celulă a sistemului imunitar, responsabilă

de reacţiile de apărare ale organismului faţă de substanţele

pe care le consideră străine.

Limfocitele aparţin familiei leucocitelor (globule albe).

Limfocitele B. Limfocitele B sunt răspunzătoare de

răspunsul imunitar umoral: ele sunt specializate în producerea

de anticorpi, pe care îi secretă după ce s-au transformat

în plasmocite şi difuzează în „umorile" (lichidele)

organismului.

Limfocitele T. Este vorba de celulele sistemului imunitar

a căror maturare se face în timus - de unde şi denumirea

lor -, glandă situată în partea de sus a pieptului, în spatele

sternului. Limfocitele T se diferenţiază în două populaţii

responsabile de răspunsul imunitar de tip celular.

• Limfocitele T CD4 auxiliare sau T „helper", sau simplu

74, sunt specializate în secreţia de citokine sau interleukine,

molecule care le permit să coopereze cu alte celule.

• Limfocitele T CD8 cuprind două tipuri de celule,

limfocitele citotoxice, capabile să ucidă celulele infectate

de un virus, şi limfocitele T supresoare, al căror rol este

acela de a controla răspunsurile imunitare.

• Celulele NK (din engleză, natural killer, ucigaş natural)

sunt celulele înrudite cu limfocitele T, cu care ele împart

anumiţi markeri membranari. Celulele NK sunt dotate cu

o activitate citotoxică naturală, pe care ele o exercită în mod

spontan pentru a distruge celulele infectate de virusuri sau

celulele canceroase.

PATOLOGIE. Limfocitele pot prolifera (leucemie), pot

descreşte ca număr şi pot prezenta anomalii funcţionale

(deficit imunitar congenital sau dobândit, ca în cazul SIDA).

Există în plus numeroase boli legate de diferite disfuncţiuni

ale limfocitelor, ca bolile autoimune (scleroză în plăci,

diabet insulinodependent, lupus eritematos diseminat etc.)

sau alergice (febra fânului).

LIMFOCITOZĂ. Creştere a numărului de limfocite

sangvine cu morfologie normală deasupra cifrei de 4.5(X)

unităţi pe milimetrul cub.

O limfocitoză este opusul unei limfopenii (micşorarea

numărului de limfocite). Ea poate fi acută sau cronică. în

primul caz, ea se întâlneşte în cursul infecţiilor virale

(oreion, varicelă, hepatită, rubeolă, infecţie cu virusul H.I.V.,

boala lui Cari Smith etc.) şi al unei infecţii bacteriene, tuşea

convulsivă. în cel de al doilea caz (durată mai mare de două

luni), ea constituie, în general, unul dintre semnele unei boli

primitive a măduvei osoase, leucemia limfoidă cronică.

LIMFOGRANULOMATOZĂ VENERIANĂ. Boală

transmisibilă pe cale sexuală cauzată de o bacterie din genul

Chlamydia. SINONIM: boala lui Nicola.s-Favre.

După o incubaţie de trei săptămâni, în medie, apare un

şancru, zis „şancru moale", pe şanţul de la baza glandului

la bărbat, pe partea posterioară a vulvei la femeie, pe anus

(cu propagarea ulterioară în rect) la homosexuali, format

dintr-o pată de câţiva milimetri diametru, care poate să se

ulcereze rapid. în paralel, ganglionii inghinali cresc în

volum; ei dau naştere la multiple fistule, care se termină

la nivelul pielii cu aspectul unui cap de stropitoare şi lasă

să se scurgă un puroi (gros, galben sau verde) amestecat

r ' 367

cu sânge. Sunt posibile complicaţii articulare, nervoase şi

cutanate. Tratamentul cu antibiotice, mai ales tetracicline,

aduce vindecarea.

LIMFOM. Orice proliferare canceroasă care ia naştere în

ţesutul limfoid şi, în particular, în ganglionii limfatici.

; Se deosebesc boala lui Hodgkin, caracterizată prin

prezenţa unor celule anormale, celulele lui Sternberg,

limfoamele maligne nehodgkiniene (altădată numite limfosarcoame)

care grupează toate celelalte afecţiuni maligne

ale ţesutului limfoid. -* HODGKIN (boală a lui).

; LIMFOM MALIGN NEHODGKINIAN. Orice

I proliferare canceroasă, în afara bolii lui Hodgkin, care ia

naştere în ţesutul limfoid şi, în particular, în ganglionii

limfatici.

CAUZE. Cauza limfoamelor este încă necunoscută, dar unii

factori au un rol manifest în dezvoltarea tumorii. Virusul

lui Epstein-Barr joacă un rol în apariţia limfomului Iui

Burkitt, care se întâlneşte la copii în Africa ecuatorială.

Dezordinile imunitare sunt toate capabile să antreneze o

hiperplazic (hiperdezvoltare) a măduvei osoase şi, într-un

anumit număr de cazuri, să dea naştere unei adevărate

proliferări tumorale limfoide. Deficitele imunitare congenitale,

bolile autoimune, tratamentele imunosupresoare,

sindroamele de imunodeficienţă dobândită (SIDA) pot, de

I asemenea, să faciliteze apariţia unui limfom nehodgkinian.

I SIMPTOME Şl SEMNE. Boala se manifestă de cele mai

I multe ori printr-o umflătură dureroasă la nivelul unuia sau

I mai multor ganglioni limfatici superficiali. Spre deosebire

I de boala lui Hodgkin, un limfom nehodgkinian se mai poate

I manifesta printr-o localizare predominantă în afara

I ganglionilor, de exemplu în tiroidă, stomac, mezenter, colon,

I rect, rinichi, os, ochi sau sistemul nervos central. Atunci

I se formează o tumoră pe sau în partea atinsă. Boala poate,

I de asemenea, să se manifeste printr-o febră cu al terarea stări i

I generale, ganglionii atinşi fiind, în acest caz, în interiorul

• abdomenului. Unele limfoame de malignitate redusă se

I' dezvăluie sau se complică prin trecerea în sânge a celulelor

I canceroase; altele antrenează secreţia în sânge a imuno-

• globulinelor anormale şi/sau în exces.

I DIAGNOSTIC. Acesta se pune pe baza biopsiei unui

• ganglion atins sau a organului afectat.

• TRATAMENT. Tratamentul se bazează pe chimioterapie

• tjdepinde de tipul de limfom şi de extinderea bolii. Formele

• localizate, chiar agresive, au o mare şansă de vindecare.

I faltru formele întinse puţin agresive, speranţa de viaţă este

•: de mai mulţi ani şi tratamentul este indispensabil doar dacă

I. boala progresează; se utilizează atunci polichimioterapiile.

H ftonosticul formelor întinse şi agresive a fost modificat prin

H ^imioterapiile moderne, care permit să se spere într-o

B vindecare durabilă în numeroase cazuri.

LIPODISTROFIE

LIMFORAGIE. Scurgere de limfă în afara vaselor

limfatice.

LIMFORETICULOZĂ BENIGNĂ DE INOCULARE.

Boală infecţioasă care se declară după o zgârietură

sau o muşcătură de pisică: SINONIM: boală a ghearelor de

pisică.

Agentul limforeticulozei benigne de inoculare este o

bacterie, Rochalimaea henselae. Afecţiunea se traduce

printr-o tumefiere a ganglionilor din zona zgârieturii cu

tendinţă de supuraţie.

Tratamentul constă în administrarea de antibiotice

(macrolide). Puncţionarea sau drenarea adenopatiei este

uneori necesară pentru a grăbi vindecarea.

LINDINĂ. Ou al păduchelui.

Lindinile se prezintă sub forma unor minuscule mase

rotunjite, cenuşii, aderând pe lungimea firelor de păr şi

perilor. Pentru a le elimina, trebuie respectat modul de

întrebuinţare a produsului care e folosit pentru tratarea

infestării. Ca regulă generală, trebuie să se procedeze la o

a doua aplicare a produsului la câteva zile după prima,

trebuie să se facă spălări cu un şampon special şi mai ales

părul trebuie pieptănat cu un pieptene foarte des după

aplicarea produsului. Pieptenii şi periile de păr trebuie

spălate după utilizare. -> PEDICULOZA.

LIPID. Substanţă care conţine acizi graşi.

Lipidele serului sangvin cuprind acizi graşi liberi, esteri

ai glicerolului, sau gliceride, conţinând unul sau mai mulţi

acizi graşi fixaţi fiecare pe un grup alcool, colesterol, liber

sau esterificat, precum şi fosfolipide, lipide complexe care

conţin acid fosforic.

Organismul îşi procură lipidele pornind de la alimente,

dar le şi poate sintetiza prin transformarea glucidelor. El

îşi constituie rezerve energetice sub formă de trigliceride.

Un gram de lipide furnizează aproximativ 38 kilojouli, adică

9 calorii de energie.

Unele alimente conţin lipide „vizibile" (unt, smântână,

ulei), altele lipide „invizibile" (carne, peşte); ele permit

absorbţia vitaminelor liposolubile (A, D, E şi K).

într-o alimentaţie echilibrată, energia furnizată de lipide

trebuie să reprezinte maximum 35% din energia totală, cu

un aport echilibrat în acizi graşi saturaţi, mononesaturaţi

şi polinesaturaţi. Pentru aceasta, este recomandată cea mai

mare varietate alimentară: astfel, uleiul de măsline este deosebit

de bogat în acizi graşi mononesaturaţi, dar conţine şi

acizi graşi polinesaturaţi şi saturaţi, produsele lactate conţin

acizi graşi saturaţi, dar şi o proporţie importantă (o treime

din acizii graşi totali) de acizi graşi mononesaturaţi etc.

-• DlSLIPIDEMIE.

LIPODISTROFIE. Anomalie a ţesutului adipos subcutanat.

Lipodistrofiile se întâlnesc de cele mai multe ori la

diabeticul tratat cu insulina.

T

LIPOM

• Lipohipertrofiile formează uşoare umflături sub piele.

• Lipoatrofiile se manifestă prin mici depresiuni cutanate.

TRATAMENT. La diabetic, tratamentul constă în a nu face

injecţii în zona afectată şi a aştepta ca ţesutul să-şi reia

forma, ceea ce poate necesita mai multe luni.

LIPOM. Tumoră benignă dezvoltată pe seama celulelor

grăsoase.

Lipoamele afectează adulţii de vârste între 30 şi 60 ani.

Ele sunt frecvente îndeosebi pe gât, pe umeri, în partea de

sus a spatelui, pe faţa internă a braţelor, pe fese şi la rădăcina

pulpelor. Ele formează mase moi mai mult sau mai puţin

proeminente, de cele mai multe ori nedureroase, mobile,

acoperite cu o piele normală. Ele pot fi unice şi multiple

şi de dimensiuni variabile. Ablaţia lor nu este indispensabilă.

LIPOMATOZĂ. Boală caracterizată prin prezenţa de

lipoame (tumori benigne grăsoase) numeroase şi diseminate

sub piele.

Lipomatozele iau diverse forme. Cea mai frecventă şi

cea mai caracteristică este reprezentată prin boala lui

Launois-Bensaude: de cauză necunoscută exact, această

boală afectează mai ales bărbatul alcoolic spre vârsta de

50 ani; lipoamele, relativ simetrice, sunt amplasate pe gât,

deformând ceafa în forma de „cocoaşă de bizon", deasupra

şi dedesubtul claviculelor, apoi se întind spre piept, abdomen

şi pulpe. Singurul tratament este cel chirurgical.

LIPOPROTEINĂ. Substanţă formată prin asocierea de

proteine (numite apolipoproteine) şi de lipide (colesterol,

trigliceride).

Lipoproteinele asigură transportul lipidelor în sânge.

LIPOSARCOM. Tumoră malignă a ţesutului adipos,

putând să ia forme foarte diverse, situată, în general, în

profunzime, în abdomen, în pulpă sau la umăr.

Liposarcoamele (care pot atinge şi câteva kilograme în

greutate) invadează progresiv ţesuturile din vecinătate şi

pot antrena metastaze. Tratamentul lor este ablaţia chirurgicală

completată eventual cu o chimioterapie.

LIPOSUCŢIUNE. Aspiraţie chirurgicală, printr-o mică

incizie, a grăsimii subcutanate superficiale sau profunde.

Liposucţiunea este operaţia cea mai frecventă în

chirurgia estetică. O liposucţiune minimă nu necesită

spitalizare; o liposucţiune importantă (scoaterea a mai mult

de un kilogram de grăsime) necesită o supraveghere de 48

ore).

INDICAŢII. O liposucţiune se practică atunci când o

acumulare de grăsime rezistă la un tratament de slăbire sau

la tehnicile de distrugere a grăsimilor alimentare în

organism. O liposucţiune nu constituie tratamentul ideal al

obezităţii. Ea elimină acumulări de grăsime localizate, de

origine genetică sau consecutive unor tumori benigne

dobândite, lipoamele.

368

Ea se practică de cele mai multe ori în anumite părţi

ale corpului; şolduri şi partea de sus a pulpelor la femeie,

burta sau faţa internă a genunchilor la subiecţii de ambele

sexe. O liposucţiune este o tehnică bine adaptată părţilor

corpului ca gâtul, faţa posterioară a braţelor, burta, faţa

externă a pulpelor, părţile laterale, talia şi faţa internă a

genunchilor, dar aspiraţia este mai dificilă la faţa internă

a pulpelor, la glezne, la gambe, la obraji.

TEHNICA. Operaţia se face sub anestezie generală sau

locală după importanţa liposucţiunii. După infiltrarea de

soluţii care lichefiază grăsimile, canule, branşate la un

aspirator şi introduse în partea adipoasă, elimină masele

grăsoase.

EVOLUŢIE. Imediat după operaţie apar hematoame

însemnate, dureri şi o umflare a zonelor care au fost aspirate,

în cazul liposucţiunilor minime, pacientul poate duce o viaţă

activă la două zile după intervenţie. în caz de liposucţiuni

importante, un răgaz de 8-10 zile este necesar înainte de

a relua o activitate normală.

După două săptămâni, pierderile adipoase sunt vizibile.

Pentru a evita recidivele şi retuşurile, pacienţii trebuie să

se supună unui regim postoperator şi unor masaje care

corectează inegalităţile de la suprafaţa pielii şi neregularităţile

provocate de retracţia cicatricelor.

COMPLICAŢII

• O infecţie este extrem de rară (un caz la mie, după

estimări).

• Sulurile şi aderenţele din profunzime, legate de dificultăţi

de cicatrizare, sunt dificil de tratat.

LIPOTIMIE. Senzaţie de pierdere iminentă a conştientei.

CAUZE. O lipotimie se observă mai curând la subiecţii

hipersensibili, cu ocazia unei emoţii, unei contrarietăţi.când

nervul pneumogastric (nerv care încetineşte inima) este

stimulat. Ea poate surveni în cursul unei dureri subite, al

unei luări de sânge, a unei mese copioase luate într-o atmosferă

închisă sau atunci când sinusul carotidian, sediul

baroreceptorilor, este comprimat (gât prea strâns de gulerul

cămăşii, de exemplu).

SIMPTOME ŞI SEMNE. O lipotimie este un rău treptat

în care subiectul are o impresie de cap gol, de înceţoşare

a vederii, are nevoie (şi uneori este obligat) să se întindă.

El are tulburări trecătoare ale conştientei, este palid,

transpiră.

EVOLUŢIE. în câteva minute, de cele mai multe ori,

subiectul revine la starea normală încercând, eventual,

impresia unei oboseli. în anumite cazuri, lipotimia poate

fi urmată de o sincopă (pierderea conştientei). în general,

este vorba de o tulburare benignă.

TRATAMENT. Subiectul trebuie să se întindă, să nu i se

dea băuturi alcoolizate şi să fie sustras, dacă e posibil, din

circumstanţele declanşante. Dacă răul se reproduce, este

preferabil să fie consultat un medic.