33 Androgen

ANALGEZIE. Abolire a sensibilităţii la durere, spontană

sau terapeutică.

BAnalgezia spontana poate surveni ca urmare a unei lezări

a sistemului nervos periferic (ansamblul de nervi care leagă

sistemul nervos central de restul corpului).

• Analgezici terapeutică constă în suprimarea sensibilităţii

la durerea acută, fie că durerea este tranzitorie (ca urmare

a unui act chirurgical, de exemplu), fie cronică (de origine

canceroasă, de exemplu). După tipul de durere şi după

intensitatea sa, analgezicele folosite sunt periferice (aspirina

şi paracetamolul, în principal) sau centrale (morfina).

Administrarea analgezicelor periferice ca derivaţii de

paracetamol este modalitatea de analgezie cea mai

obişnuită. Analgezia se face mai întâi pe cale intravenoasă

cu scopul de a obţine un efect imediat. Ea este apoi înlocuită

cu cea pe cale orală pe o durată de 24 până la 48 ore.

Recurgerea la morfină sau la alte produse morfinomimetice

(produse de sinteză reproducând acţiunea

analgezică a morfinei) este necesară în caz de durere intensă.

Morfina este prescrisă, în general, pe cale subcutanată,

intramusculară sau intravenoasă. Ea mai poate fi administrată

pe cale rahidiană sau peridurală cu scopul de a

acţiona direct asupra receptorilor cornului posterior al

măduvei spinării. Metoda numită a „analgeziei autocontrolate",

care constă în acordarea posibilităţii ca pacientul să-şi

administreze el însuşi morfina, mulţumită unui cateter

intravenos fixat definitiv, este din ce în ce mai mult utilizată.

Medicul determină doza şi intervalul de timp minim între

două administrări. Toate metodele care utilizează morfina

sau produsele morfinomimetice necesită o supraveghere

îndeaproape a pacientului, deoarece ele expun la complicaţii

ca o depresie respiratorie (inhibiţie de origine centrală a

comenzii de respiraţie), o retenţie acută de urină, un prurit,

vomă.

Alături de aceste mijloace farmacologice clasice există

alte metode de analgezie: crioterapia (tratamentul prin frig),

termoterapia (tratamentul prin căldură), electroterapia şi

acupunctura.

ANARTRIE. Incapacitate sau dificultate de a articula

sunete, independentă de vreo leziune a organelor de fonaţie

şi atunci când înţelegerea limbajului oral şi scris este

normală.

ANASARCĂ. Edem generalizat al ţesutului celular

subcutan cu efuziune în cavităţile seroase (pleură, pericard,

peritoneu).

ANASTOMOZĂ. îmbinarea cap la cap, chirurgicală sau

spontană, a două vase sangvine, a două viscere cavitare sau

a două filete nervoase.

ANATOMIE. Ştiinţă care are ca obiect studiul formei,

structurii, raporturilor şi funcţiei diferitelor elemente constitutive

ale corpului uman.

ANATOMOPATOLOGIE. Studiu al modificărilor

organice ale ţesuturilor şi celulelor provocate de boală.

SINONIM: anatomie patologica.

ANATOXINĂ. Substanţă de origine microbiană utilizată

ANCHILOSTOM1AZĂ sau ANCHILOSTOMOZĂ.

Boală parazitară cauzată de infestarea cu anchilostomi.

Anchilostomul (Ancylostoma duodenale şi Necator

americanus) este un vierme parazit din clasa nematodelor,

de câţiva milimetri lungime. El pătrunde în intestinul subţire

şi se hrăneşte cu sângele pe care îl obţine muşcând mucoasa

intestinală.

CONTAMINARE ŞI SIMPTOME. Larvele eclozează pe

sol, plecând de la ouăle care se găsesc în materiile fecale

umane. Când se merge cu picioarele goale pe solul contaminat,

larvele pătrund în organism prin piele, provocând

o mâncărime deosebită numită anemia de tunel sau bubele

dulci ale minerilor (de fapt, anchilostomul face ravagii în

mine şi tunele). Ca urmare, larvele lor migrează în plămân

pe cale sangvină şi limfatică: prezenţa lor se manifestă prin

tuse, o jenă la deglutiţie şi la vorbit. Larvele ajung în cele

din urmă în intestin. Infecţia se traduce atunci prin dureri

şi arsuri epigastrice, printr-o diaree, greţuri şi slăbire. Când

viermii sunt foarte numeroşi, ei provoacă o anemie, caracterizată

prin paloarea bolnavului, gâfâială, tumefierea feţei

şi membrelor.

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. Tratamentul se bazează

pe administrarea medicamentelor antihelmintice ca pyrantelul,

flubendazolul sau albendazolul. în zona tropicală, se

previne infestarea evitând aşezarea direct pe sol şi mersul

cu picioarele goale, ca şi interzicerea utilizării dejecţiilor

umane ca îngrăşământ.

ANCHILOZĂ. Limitarea parţială sau totală a mobilităţii

unei articulaţii.

Consecinţă a leziunilor articulaţiei, anchiloza este

aproape întotdeauna ireversibilă şi nu trebuie deci să fie

confundată cu redoarea (rigiditatea) articulară, care este

tranzitorie. Anchiloza poate fi consecinţa unui traumatism

(fractură articulară), unei inflamaţii (artrită acută sau

cronică, reumatism poliarticular) sau unei artrodeze (fuzionarea

chirurgicală a oaselor unei articulaţii). O anchiloză

parţială poate să fie ameliorată printr-o kineziterapie, eficace

dacă ea este întreprinsă devreme. Pentru anchilozele

complete, singurul tratament este cel chirurgical.

ANDROGEN. Fiecare dintre hormonii steroizi masculini

secretaţi de testicule, ovare şi glandele suprarenale.

Testosteronul este androgenul cel mai activ, prezent la

un nivel de 20 de ori mai mare la bărbat decât la femeie.

Secreţia lui în exces de către glandele suprarenale sau de

către ovare conduce la femeie la un hirsutism (dezvoltarea

excesivă a sistemului pilos) sau la alte manifestări de

ANDROLOGIE 34

virilism. La băieţi, producerea excesivă a acestor hormoni

poate antrena o pubertate precoce.

UTILIZARE TERAPEUTICĂ. Androgenii de sinteză

sunt utilizaţi în tratamentul insuficienţelor funcţiei testiculare,

a stărilor severe de denutriţie, a aplaziilor medulare

(dispariţia celulelor formatoare ale sângelui în măduva

spinării), a unor cancere neoperabile de sân etc. Se pot

deosebi androgenii de sinteză virilizanţi de cei nevirilizanţi.

Primii sunt contraindicaţi la bărbaţii atinşi de un cancer al

prostatei şi Ia femei aflate Ia vârsta fertilă. în fapt, ei pot

antrena efecte indezirabile ca virilismul şi dereglările de

ciclu Ia femei, pubertatea precoce la copii, edem, acnee la

făt, masculinizarea unui făt de sex feminin.

Androgenii de sinteză pot fi administraţi pe cale orală,

percutană sau parenterală.

ANDROLOGIE. Studiu al elementelor anatomice, biologice

şi psihice care concură la buna funcţionare a aparatului

urogenital masculin.

ANDROPAUZĂ. Diminuare a activităţii genitale la

bărbat.

Termenul, creat prin analogie cu cel de menopauză, este

criticabil, deoarece el nu corespunde unei realităţi clinice

şi hormonale echivalente.

ANEMIE. Diminuare a nivelului de hemoglobina (pigmentul

globulelor roşii care asigură transportul oxigenului

de la plămâni la ţesuturi) din sânge.

Valorile normale ale nivelului de hemoglobina variază

cu vârsta şi cu sexul (se vorbeşte de anemie dacă nivelul

este mai mic de 13 grame/decilitru la bărbaţi şi 12 grame/

decilitru la femei). Anemia este cauza cea mai frecventă

de consult în hematologie.

Anemia este un simptom care poate fi explicat prin mai

mult de 200 de cauze diferite. Totuşi, anemiile pot fi clasificate

în două mari tipuri, după mecanismul fiziologic în

cauză: excesul de pierderi de sânge sau defectul producerii

de sânge.

SIMPTOMELE ŞI SEMNELE ANEMIEI. Simptomul cel

mai vizibil al anemiei este paloarea pielii (palmele) şi a

mucoaselor (mucoasa bucală). Alt simptom major este

oboseala, care survine la efort atunci când anemia este

moderată, dar şi în repaus atunci când este mai severă. La

subiecţii în vârstă pot apărea semnele unei insuficienţe

cardiace, însoţite de edeme ale gleznelor şi ale feţei.

Acestor semne nespecifice, comune diferitelor anemii,

li se pot asocia simptome proprii anumitor anemii.

Anemiile hemoragice se manifestă printr-o emisie de sânge

roşu (negru atunci când este digerat) şi printr-o mare sete.

Când anemia este foarte severă, se asociază semnele şocului

(căderea tensiunii arteriale). Anemiile hemolitice sunt

însoţite adesea de o creştere în volum a splinei (din cauza

distrugerii importante de globule roşii în acest organ) şi de

un icter (din cauza creşterii nivelului de bilirubină.

pigmentul bilei). Anemia feriprivă, prin carenţă în vitamina

B12 şi în acid folie, se caracterizează printr-o atrofie a

mucoasei linguale.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT AL ANEMIEI. Este un

lucru frecvent ca o anemie să fie diagnosticată pe baza unei

simple analize, cea a numărării formulei sangvine, în

absenţa oricărui semn clinic evident. Totuşi, diagnosticul

se bazează pe hemogramă (examenul citologic al sângelui).

El este orientat prin două valori: volumul globular mediu

şi nivelul reticulocitelor (globulele roşii la începutul formării

lor), ceea ce permite să se facă distincţia între defectele de

producţie medulară şi excesul de pierderi.

Tratamentul anemiei depinde de cauza sa. Astfel, anemia

prin carenţă în acid folie se tratează prin aport al acestei

vitamine pe cale orală; anemia prin carenţă în vitamina B12

se tratează prin injectarea intramusculară de vitamină Bl2,

iar anemia feriprivă este tratată printr-un aport de fier.

Transfuziile sunt rezervate anemiilor a căror cauză nu are

tratament.

ANEMIE FERIPRIVĂ. Diminuare a nivelului de hemoglobina

în sânge consecutivă lipsei de fier din organism.

SINONIME: anemie prin carenţa marţiala, anemie sideropenica.

Anemia feriprivă este cea mai frecventă dintre anemii.

Lipsa de fier are răsunet mai ales asupra sintezei globulelor

CAUZE. Ele sunt foarte numeroase şi variază cu vârsta şi

cu sexul. La sugar, cauza cea mai frecventă este insuficienţa

aportului alimentar bogat în fier. La femeia însărcinată,

carenţa de fier este frecventă, mai ales când sarcinile sunt

apropiate una de alta, deoarece fătul utilizează fierul mamei

sale pentru a-şi fabrica propriile globule roşii. Totuşi, cea

mai frecventă carenţă în fier se găseşte la femeile care au

ciclu menstrual. De fapt, necesităţile în fier ale femeilor (de

2 până la 3 miligrame pe zi) sunt perfect acoperite printr-o

alimentaţie normală; orice creştere a pierderilor, oricât de

mică ar fi, duce la o insuficienţă a fierului. Abundenţa

fluxului menstrual (cu sau fără cauză organică) poate fi deci

răspunzătoare de o carenţă în fier. în toate celelalte împrejurări,

cauza cea mai frecventă este o sângerare digestivă,

foarte adesea latentă, care justifică explorarea completă a

tubului digestiv. Malabsorbţia fierului, foarte rară, intră în

general în cadrul unei malabsorbţii generale (boală

celiacă).

ANESTEZIC. Medicament care antrenează diminuarea

sau chiar suprimarea sensibilităţii generale sau locale,

întrerupând conducţia nervoasă.

Anestezicele generale. Cu acţiune rapidă, ele provoacă

o narcoză (somn profund). Sunt utilizate în anesteziile

generale în cursul intervenţiilor chirurgicale. Ele se administrează

fie pe cale intravenoasă, fie pe cale respiratorie.

35 ANESTEZIE GENERALA

Anestezice pe cale intravenoasă. Cele mai întrebuinţate

sunt barbituricele. Administrarea lor este indicată în

timpul inducţiei (începutul anesteziei), apoi repetată din 30

în 30 de minute. Dar aceste anestezice pot antrena

tulburări respiratorii (oprirea respiraţiei, spasmul bronhiilor

sau al laringelui) sau cardiace.

Anestezice pe cale respiratorie. Produsele volatile

anestezice sunt amestecate cu aer sau cu oxigen. Ele sunt

administrate cu ajutorul unei măşti sau prin intubare.

Principalele riscuri sunt o hipoxie (insuficienţa oxigenului

în organism) în cazul protoxidului de azot şi o hepatită în

cazul altor produse.

Anestezicele locale. Se disting anestezice de suprafaţă

şi anestezice injectabile.

Anestezice de suprafaţă. Lidocaina se aplică local (sub

formă de gel, prin pulverizare etc.) pe piele şi pe mucoase,

atunci când sunt necesare examene sau îngrijiri dureroase,

ca cele dentare, de exemplu.

Anestezice injectabile. Lidocaina, de asemenea, procaina

şi bupivacaina sunt injectate local, adesea pe cale subcutană.

Aceste medicamente servesc la efectuarea anesteziilor

regionale (de exemplu pentru insensibilizarea membrelor

inferioare). Infiltraţia produsului se poate face în jurul unui

trunchi nervos sau a unui plex (filete nervoase); cu ocazia

unei peridurale, infiltraţia se face în jurul meningelor măduvei

spinării, iar în cazul unei rahianestezii, în interiorul

acestor meninge.

ANESTEZIE. Suspendare mai mult sau mai puţin

completă a sensibilităţii generale, ori a sensibilităţii unui

organ sau a unei părţi a corpului.

Anestezia poate fi spontană, survenind în cursul unei

boli (în special în timpul afecţiunilor neurologice), sau

provocată de un agent anestezic.

ANESTEZIE GENERALĂ. Suspendare a ansamblului

de sensibilităţi ale organismului.

Anestezia generală este utilizată pe scară largă în timpul

intervenţiilor chirurgicale. Se mai recurge la ea în vederea

anumitor examene de durată sau dureroase, cu scopul de

a îmbunătăţi confortul pacientului şi a asigura o calitate

tehnică suficientă. Ea se obţine mulţumită utilizării diferitelor

anestezice administrate pe calc respiratorie, digestivă

sau parenterală (venoasă) care antrenează o pierdere

completă a stării de conştientă.

PRINCIPIU. Anestezia generală asociază trei tipuri de

acţiune: narcoza (sau pierderea conştientei, ori somn profund),

care este datorată administrării unui agent anestezic,

fie prin inhalare (cândva de eter, azi de protoxid de azot

sau de agenţi halogenaţi), fie pe cale intravenoasă (barbiturice,

ketamină, etomidat şi, mai recent, diprivan);

analgezia (dispariţia durerii) care este obţinută mulţumită

substanţelor morfinomimetice ca fenoperidina sau fentanilul;

curarizarea (folosirea unei substanţe paralizante), care

permite relaxarea musculară necesară unei bune desfăşurări

a intervenţiei.

DESFĂŞURARE

• înaintea operaţiei, este esenţială o consultare a medicului

anestezist cu pacientul. Ea dă posibilitatea medicului să

stabilească un contact psihologic cu pacientul (să înlăture

eventual temerile acestuia, explicându-i desfăşurarea

intervenţiei), să cunoască antecedentele sale medico-chirurgicale

şi familiale (reacţii la anesteziile suferite anterior de

către pacient sau de membrii familiei sale, tratamente în

curs, alergii, intoxicaţie alcoolică etc), precum şi să efectueze

un examen clinic complet. Acestei consultări i se

adaugă uneori examene complementare ca măsurarea urcei

şi glicemiei în sângele recoltat de la pacient, căutarea

zahărului şi albuminei în urină, electrocardiograma şi

radiografia pulmonară. Cu o seară înainte, pacientul este

lăsat pe nemâncate pentru a evita vomatul în timpul intervenţiei.

Cu o oră sau două înaintea anesteziei, pacientului i se

administrează adesea un sedativ şi un derivat de beladonă

care dă posibilitatea să se evite reacţiile stânjenitoare

(hipersalivaţie, încetinire cardiacă sau vomă).

• în limpid operaţiei, adormirea (sau inducţia anesteziei)

este realizată prin administrarea unui agent anestezic, cel

mai des în prezent prin injectare intravenoasă decât prin

inhalarea unui anestezic gazos. Anestezia prin inhalare

constă în aplicarea pe faţa pacientului a unei măşti legate

la un balon ce conţine un amestec gazos de oxigen (30%

minimum) şi protoxid de azot (70% maximum) asociate cu

un anestezic volatil (halotan). Anestezia prin injecţie

intravenoasă constă în introducerea în circulaţia sangvină

a unui agent hipnotic anestezic căruia i se adaugă, în

principal, un preparat curarizant (care suprimă acţiunea

nervilor motori asupra muşchilor) şi un preparat analgezic

de tip morfinic atunci când este necesar să fie diminuată

durerea. Menţinerea anesteziei intravenoasc se efectuează

fie prin reinjectarea periodică a agenţilor anestezici intravenoşi,

fie prin inhalarea unui anestezic volatil. Anestezia

generală necesită o supraveghere permanentă a funcţiilor

vitale, respiratorii şi circulatorii ale pacientului pe toată

durata intervenţiei. Anestezistul controlează presiunea arterială

şi întreprinde, dacă este necesar, o perfuzie adaptată.

El supraveghează profunzimea somnului, care trebuie să

rămână la stadiul chirurgical, adică cu respiraţie regulată

şi cu relaxare musculară.

• După operaţie, pacientul este condus într-o sală specializată

numită „sală de trezire". Supravegherea trezirii este

foarte importantă deoarece se întâmplă adesea ca în acest

moment să se producă accidente anestezice (înghiţirea

limbii) sau legate de actul operator. Bolnavul nu este readus

în camera sa decât atunci când şi-a regăsit o stare normală

a conştientei şi reflexe suficiente. Totuşi, utilizarea anumitor

calmante ca benzodiazepinele provoacă adesea o amnezie

postoperatorie, iar pacientul, nereamintindu-şi de această

primă trezire, are impresia că nu s-a trezit decât în camera

ANESTEZIE LOCOREGIONALĂ 36

sa. Este necesar un răgaz de câteva ore înainte ca pacientul

să poată începe să bea, apoi să mănânce.

ANESTEZIE LOCOREGIONALĂ. Abolirea tranzitorie

a sensibilităţii unei părţi a corpului pentru o intervenţie

chirurgicală, un examen sau un tratament.

Anestezia locoregională constă în injectarea de

anestezice locale în vecinătatea unui nerv sau a măduvei

spinării, cu scopul de a insensibiliza o regiune dată a organismului.

Starea de conştientă a pacientului nu este

afectată.

PREGĂTIRE ŞI DESFĂŞURARE

• înaintea intervenţiei, medicul anestezist evaluează starea

cardiacă, vasculară şi respiratorie a pacientului, îl

interoghează cu privire la eventualele alergii şi la tratamentele

pe care le urmează şi se informează în ce priveşte

posibilitatea de a corecta o anestezie locoregională insuficientă

trecând-o într-o anestezie generală uşoară. La

pacienţii mai anxioşi, anestezia locoregională trebuie să fie

precedată de administrarea unui tranchilizant pe cale orală

sau prin injectare.

• în timpul intervenţiei, este întreprinsă o perfuzie intravenoasă

pentru administrarea medicamentelor anxiolitice

sau destinate să prevină sau să trateze eventualele efecte

secundare. Supravegherea tensiunii arteriale şi a ritmului

cardiac este indispensabilă.

INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII. Anestezia locoregională

permite practicarea intervenţiilor chirurgicale urgente

asupra bolnavilor a căror stare cardiacă sau respiratorie

contraindică anestezia generală, sau asupra accidentaţilor

care nu se află „pe nemâncate", deci nu sunt operabili sub

anestezie generală (risc de inhalare bronşică a conţinutului

gastric). Ea permite şi evitarea la subiecţii în vârstă a

inconvenientelor anesteziei generale: somnolenţă, greţuri

şi vomă, complicaţii cardiace şi respiratorii. Contraindicaţiile

sunt, în principal, tulburările de coagulare, urmarea

de tratamente anticoagulante, alergiile la produsele

anestezice locale şi o infecţie la punctul de puncţionare sau

când accesul la acest punct este imposibil: prezenţa unei

plăci metalice pe coloana lombară poate, de asemenea, să

împiedice realizarea unei anestezii peridurale.

EFECTE SECUNDARE. Un anestezic administrat în doză

prea mare sau absorbit prea rapid poate provoca reacţii mai

mult sau mai puţin grave, ca: vertije, pierderea conştientei,

convulsii, chiar oprire cardiacă tranzitorie. Reacţiile alergice

la produsul în sine sunt rare. în cazul anesteziei

peridurale şi al rahianesteziei, reducerea activităţii sistemului

nervos simpatic antrenează uneori o scădere a

tensiunii arteriale căreia i se poate adăuga, în caz de

anestezie peridurală, o retenţie tranzitorie de urină, cefalee

şi, în mod excepţional, un hematom peridural. Accidentele

sunt extrem de rare: leziunile nervoase cel mai adesea sunt

minore şi fără sechele. -• PERIDURALĂ, RAHIANESTEZIE.

ANEVRISM. Dilatare a unei artere sau a peretelui inimii.

ANEVRISM ARTERIAL. Dilatare a unui segment de

vas arterial.

Un anevrism arterial este consecinţa, în general, a unei

atingeri a peretului vascular de un aterom (depozit lipidic

răspunzător de ateroscleroză). El survine mai rar în cadrul

unei boli inflamatorii (boala lui Horton), unei boli de origine

infecţioasă sau din cauza unei anomalii congenitale a

peretelui arterial (boala lui Marfan). Se disting anevrismele

sacciforme (constituind o pungă) de anevrismele fuziforme

(o simplă dilatare).

Un anevrism arterial nu provoacă simptome deosebite,

în afara cazurilor de complicaţii. Acestea pot fi multiple:

fisurarea răspunzătoare de o durere locală, compresia organelor

situate în apropiere, embolii cauzate de un cheag care

tapisează peretele anevrismului sau ruptura unui anevrism

antrenând o hemoragie adesea mortală. Riscul de ruptură

a anevrismului depinde de mărimea acestuia, care creşte

cu o viteză variabilă.

DIAGNOSTIC. Un anevrism arterial, atunci când este

superficial, se caracterizează printr-o tumefiere puternică,

expansivă şi nedureroasă. Dacă nu este superficial, diagnosticul

se bazează pe ecografie, arteriografie cerebrală

(anevrism sacciform intercranian), scanografie sau imagerie

prin rezonanţă magnetică (I.R.M. sau I.R.M.N.).

TRATAMENT ŞI PREVENIRE. în cazul formelor

complicate de anevrism arterial şi pornind de la un anumit

diametru, ţinând cont de riscul inevitabil al rupturii sau al

trombozei (formarea unui cheag), este de dorit intervenţia

chirurgicală de fiecare dată când este posibilă. Prevenirea

presupune o supraveghere crescută a factorilor de risc ai

aterosclerozei (hipertensiune arterială, diabet, hipercolesterolemie)

şi cea, realizată prin ecografie la intervale

regulate, a evoluţiei diametrului unui anevrism aortic.

ANEVRISM ARTERIOVENOS. Fistulă care face să

comunice o venă şi o arteră fie direct, fie prin intermediul

unei pungi chistice intercalate.

Un anevrism arteriovenos este cel mai des de origine

traumatică, produs prin ruptură sau prin perforare, dar se

întâmplă să fie congenital. E de dorit să se distingă cazul

foarte particular al unei fistule arteriovenoase create Ia

nivelul membrului superior pentru a permite şedinţele de

hemodializă, în insuficienţa renală cronică.

ANEXA. Ansamblu format de către trompa uterină şi ovar

şi care se leagă, la dreapta şi la stânga, de uter.

Infecţia anexelor este numită anexită sau salpingită.

ANEXECTOMIE. Ablaţie unilaterală sau bilaterală a

anexelor uterului (trompe şi ovare).

Anexectomia este o operaţie chirurgicală efectuată în

caz de cancer al ovarului sau al uterului.