ABDOMEN

ABDOMEN. Cavitate situată la partea inferioară a

trunchiului, conţinând cea mai marc parte a viscerelor

aparatului digestiv ş. a aparatului urinar.

Conţinutul abdominal este învelit într-un sac conjunctiv:

peritoneul. Cavitatea abdominală se împarte pe două

niveluri. Etajul superior cuprinde ficatul, căile biliare,

pediculul hepatic, primul duoden, pancreasul, stomacul şi

splina. Etajul inferior cuprinde intestinul gros, intestinul

subţire (jejunul şi ileonul) şi apendicele. O parte a colonului

şi rectul se găsesc în bazinul mic, subdiviziune a etajului

inferior limitată prin arcul osos al centurii pclviene

(sacrumul şi osul iliac). Acesta mai conţine, la bărbal, vezica

urinară, ansa sigmoidă şi ansele subţiri; la femeie, vezica

urinară, uterul, trompele şi ovarele.

EXAMENE. Palparea abdominală permite examinarea

ficatului, splinei, uterului, vezicii urinare, detectarea anumitor

tumori, perceperea unei distensii gazoase (meteorism)

sau a unei efuziuni peritoneale (ascită). Explorarea clinică

a conţinutului abdominal mai poate face apel şi la tuşeul

rectal, asociat cu tuşeul vaginal la femeie.

Mijloacele de explorare a abdomenului, luate în ordinea

crescândă a complexităţii lor, sunt: radiografia simplă

(abdomen fără pregătire), ecografia, scanografia şi imageria

prin rezonanţă magnetică (I.R.M. sau imagerie R.M.N.).

PATOLOGIE. Peretele abdominal poate comporta zone de

mai mică rezistenţă, care stau la originea herniilor: canalul

inghinal, ombilicul etc. însuşi abdomenul, în afara organelor,

poate fi sediul unor contuzii sau unor plăgi.

• O contuzie poate provoca o leziune mai mult sau mai puţin

importantă a unui organ intern plin: ficat, splină, pancreas,

eu risc de hemoragie internă în cazul primelor două organe,

de pancreatită în cazul ultimului organ. O contuzie atrage

adesea după sine şi o smulgere vasculară, sursă de

hemoragie, şi spargerea unui organ intern cavitar, ceea ce

provoacă o peritonită. Cele două leziuni pot fi asociate.

Semnele unei hemoragii interne sau ale unei peritonite

determină intervenţia de urgenţă.

• O plagă poate să nu lezeze decât peretele abdominal sau

să fie penetrantă, adică transfixiantă (să comporte o intrare

şi o ieşire). Orice plagă penetrantă necesită condiţii operatorii

perfecte. Tratamentul se bazează pe două principii:

corectarea şocului şi sângerării printr-o reanimare rapidă,

explorarea chirurgicală completă a cavităţii abdominale.

ABDOMEN DE LEMN. Contractură permanentă,

ireductibilă şi dureroasă a peretelui abdominal.

Acest simptom este caracteristic pentru peritonită

generalizată, indiferent de originea acesteia (apendicită,

ulcer perforat, perforaţie colică etc). Simptom de o valoare

diagnostică primordială, el nu trebuie să fie atenuat, nici

mascat prin administrarea de analgezice sau antibiotice şi

impune o intervenţie chirurgicală de urgenţă.

ABDOMEN FĂRĂ PREGĂTIRE. Examen radiologie

simplu al abdomenului văzut din faţă.

8

Abdomenul fără pregătire este un examen care se

desfăşoară fără administrarea prealabilă a unui medicament

opacifiant şi nu necesită să fie efectuat pe nemâncate, ceea

ce rămâne totuşi preferabil.

ABERAŢIE CROMOZOMIALA. Anomalie privind

numărul sau structura cromozomilor.

în numeroase cazuri, aberaţiile cromozomiale sunt congenitale,

provenind dintr-o proastă repartiţie cromozomială

(în timpul formării ovulului sau spermatozoidului, sau în

cursul primelor diviziuni ale ovulului fecundat), sau

dintr-un aranjament cromozomic anormal al unuia dintre

părinţi, dar ele pot fi şi dobândite (cromozomul Philadelphia

în leucemia mieloidă cronică, de exemplu).

DIAGNOSTIC. Aberaţiile cromozomiale sunt puse în evidenţă

prin studierea cariotipului (reprezentarea fotografică

a cromozomilor unei celule). în cazul unei sarcini cu riscuri

(antecedente familiale, femeie în vârstă de peste 38 ani),

medicul propune prin a 15-a săptămână de sarcină o analiză

cromozomică a celulelor fătului, celule prelevate în cursul

unei amniocenteze sau al unei biopsii a vilozităţilorcoriale.

în caz de detectare a unei anomalii grave, poate fi pusă

problema întreruperii sarcinii. Un genetician evaluează cu

această ocazie riscurile apariţiei unei anomalii în decursul

sarcinilor ulterioare.

TRATAMENT. Dată fiind natura anomaliilor decelate, care

se răsfrâng asupra tuturor celulelor unui individ, nu este

posibilă vreo vindecare. Majoritatea anomaliilor autosome

nu permite o supravieţuire de durată. Tratamentele hormonale

şi chirurgicale contribuie la corectarea unor anomalii

de dezvoltare caracteristice sindroamelor Turner şi

Klincfelter. - SFAT GENETIC, KLINEFELTER (sindromul),

TRISOMIE 21, TURNER (sindromul), ŢIPĂTULUI DE PISICĂ

(boala).

ABLAŢIE. Operaţie constând din îndepărtarea unui organ,

unui ansamblu de ţesuturi sau a unui corp străin pe cale

chirurgicală. SINONIM: exerez.d.

ABRIKOSOV (tumoră a lui). Tumoră benignă rară,

localizată pe piele sau pe mucoase, îndeosebi pe limbă.

SINONIME: mioblastom, miom mioblastic, tumora cu celule

firanuloa.se.

ABSENŢĂ. întrerupere trecătoare a stării de conştientă.

Absenţa care survine mai ales în decursul celei de a doua

părţi a copilăriei se caracterizează printr-o rupere a contactului

în cursul căreia copilul îşi întrerupe activităţile, are

o privire goală, nu'răspunde.

ABSORBTIOMETRIE BIFOTONICĂ. Tehnică ce

permite calcularea densităţii ţesuturilor traversate de două

feluri de radiaţii X de energie diferită.

INDICAŢII. Această tehnică permite urmărirea evoluţiei

conţinutului mineral osos (densitatea osoasă) în anumite

afecţiuni ale scheletului, precum şi urmărirea efectelor

ACID ACETILSALICILIC 10

ACID ACETILSALICILIC. Medicament analgezic şi

antipiretic (activ faţă de durere şi febră) de referinţă.

SINONIM: aspirina.

Acidul acetilsalicilic, singur sau în asociere cu alte

principii active, intră în compoziţia a numeroase preparate

farmaceutice. Utilizarea sa terapeutică depinde de posologie.

în doze mici, este un antiagregant plachetar: el împiedică

plachetele sanguine să se prindă unele de altele, ceea ce evită

formarea cheagurilor de sânge în vase. în dozele medii

obişnuite, acidul acetilsalicilic este analgezic şi antipiretic.

în doză mare, este un antiinflamator, indicat în unele

afecţiuni reumatismale.

CONTRAINDICAŢII. Atunci când în antecedente există

un ulcer de stomac sau un astm, prescrierea acidului acetilsalicilic

devine o problemă delicată. El este contraindicat

la sfârşitul sarcinii, subiecţilor alergici la salicilaţi (grupul

de medicamente căruia îi aparţine) şi copiilor sub 12 ani

pe durata unei boli virale. în plus, există numeroase interacţii

nedorite cu alte substanţe: antiinflamatoarele nesteroide şi

anticoagulantele.

EFECTE SECUNDARE. Principalele efecte secundare

sunt: leziunile digestive (gastrită), tulburările hemoragice

(sângerări digestive, hemoragii la sfârşitul sarcinii),

trombopeniile (scăderea numărului de plachete sanguine),

sindromul lui Reye (afectarea ficatului şi encefalului, la

copiii mai mici de 12 ani infectaţi cu un virus). Pot interveni

şi intoxicaţii grave, mai ales la copil; ele se manifestă prin

tulburări de auz, transpiraţii, vomă, hipotensiune arterială,

somnolenţă şi acidoză (exces de acizi în organism).

ACID ASCORBIC. > VITAMINA C.

ACID DEZOXIRIBONUCLEIC (A.D.N.). Acid nucleic,

suport al controlului activităţilor celulare şi al transmiterii

caracterelor ereditare.

Molecula de A.D.N., foarte lungă, comportă două fire

răsucite unul în jurul celuilalt într-o dublă elice.

A.D.N.-ul este principalul constituent chimic al cromozomilor.

Pe unul din cele două fire se găsesc informaţiile

care permit enzimelor să sintetizeze proteinele, care controlează

activităţile celulare. în timpul diviziunii celulare,

enzimele separă cele două fire şi sintetizează alte două fire

noi în faţa celor vechi. Astfel se formează două noi molecule

de A.D.N., identice cu cea veche, destinate fiecare câte unei

celule-fiice. Acest fenomen, denumit replicarea A.D.N.-ului,

asigură identitatea genetică în timpul multiplicării celulare.

ACID FOLIC. Vitamină hidrosolubilă a grupului de

vitamine B, având un rol fundamental în formarea celulelor

organismului. SINONIM: vitamina B9.

Acidul folie, intervenind în sinteza A.D.N.-ului, joacă

un rol capital în producţia de celule noi în organism. în

particular, el este indispensabil formării de globule roşii ale

sângelui de către măduva osoasă.

SURSE. Acidul folie este prezent în numeroase alimente:

ficat, lapte, brânzeturi fermentate, legume verzi (sparanghel,

spanac, varză verde, morcovi). Necesităţile zilnice de acid

folie sunt foarte mari: de la 100 la 500 micrograme, în

funcţie de vârstă şi starea fiziologică a subiectului. Totuşi,

o alimentaţie diversificată aduce cantităţi suficiente de acid

folie.

CARENŢA. Carenţa se poate observa în caz de subalimentare,

în tulburările de absorbţie (datorate unor anomalii

digestive), în sarcină, în cazul luării de medicamente cu

activitate antifolică. Principala manifestare a carenţei în acid

folie este o varietate de anemie macrocitară zisă megaloblastică.

Atunci este prescris ca medicament acidul folie

cu administrare pe cale orală (sau, adesea, derivatul său,

acidul folinic, pe cale injectabilă).

ACID GRAS. Acid organic, principalul constituent al

lipidelor.

în natură există mai mult de 40 de acizi graşi naturali

diferiţi.

în organism, acizii graşi constituie, împreună cu glucidele,

o sursă primordială de energie. Ei provin din degradarea

glucidelor sau a lipidelor alimentare. O alimentaţie

echilibrată trebuie să aducă cele două tipuri de acizi graşi.

Produsele lactate şi carnea sunt adesea bogate în acizi graşi

saturaţi, solizi la temperatura ambiantă. Uleiurile vegetale

şi peştele sunt mai curând bogate în acizi graşi nesaturaţi,

lichizi la temperatura ambiantă şi uşor oxidabili: aceste

alimente râncezesc în contact cu aerul.

ACID NICOTINIC. - VITAMINĂ PP

ACID PANTOTENIC. - VITAMINĂ B5

ACID RIBONUCLEIC (A.R.N.). Acid nucleic care

utilizează informaţia ereditară purtată de către acidul

dezoxiribonucleic (A.D.N.) pentru a sintetiza proteinele.

Molecula de A.R.N. are o structură analoagă celei a unui

fir de A.D.N.

în nucleul celular, informaţia genetică purtată de către

A.D.N. este transcrisă în A.R.N., apoi tradusă într-o proteină

a citoplasmei.

ACID URIC. Acid rezultat din degradarea acizilor nucleici

(A.D.N. şi A.R.N.) ai organismului.

Acidul uric conţinut în sânge este filtrat de către rinichi,

care îl elimină prin urină. La subiectul sănătos, rinichii

acţionează astfel încât menţin uricemia (procentajul

sangvin de acid uric) în limite acceptabile. Uneori, eliminarea

renală a acidului uric este insuficientă sau

producerea sa este excesivă (boli de sânge, boli enzimatice

ereditare), provocând o hiperuricemie (procente anormal

de ridicate de acid uric în sânge). în acest caz, acidul uric

tinde să precipite sub formă de cristale, ceea ce poate

11 Acnee

declanşa crize de gută, o litiază urinară sau ambele concomitent.

ACIDITATE GASTRICĂ. Caracteristică a stomacului

datorată secretarii, de către mucoasa gastrică, a sucului

gastric acid conţinând pepsină (enzima care degradează

proteinele), acid clorhidric (care omoară bacteriile din

alimente şi favorizează acţiunea pepsinei) şi factor intrinsec

(esenţial pentru absorbţia vitaminei Bl2 în intestinul

subţire).

Senzaţiile de acru şi arsurile de stomac nu sunt adesea

decât o hipersecreţie acidă trecătoare provocată de către

unele alimente (grăsimi prăjite, alcool).

ACIDOCETOZĂ. Formă particulară de acidoza

(aciditate sangvină excesivă) metabolică, datorată unei

acumulări de corpi cetonici (acetonă şi substanţe chimice

înrudite).

ACIDOZA. Deranjament al echilibrului acidobazic al

organismului corespunzând unei creşteri a concentraţiei de

acid în plasmă şi în lichidele interstiţiale (lichidele în care

se scaldă celulele, cu excepţia sângelui).

Acidoza metabolică. Această dereglare a echilibrului

acidobazic al organismului poate fi provocată de o producţie

crescută de acizi în organism sau printr-o pierdere

de baze (bicarbonatul de sodiu, de exemplu). Acidocetoza,

o formă de acidoza metabolică, survine într-un diabet

zaharat prost stăpânit şi, într-o măsură mai mică, în post.

O acidoza metabolică poate, de asemenea, să fie provocată

de o pierdere de bicarbonaţi în caz de diaree severă sau de

intoxicaţie cu aspirină. Dar cauza principală a acidozei

metabolice o constituie eliminarea insuficientă a acidului

prin urină: atunci se vorbeşte despre o acidoza renală.

Acidoza respiratorie. Acidoza respiratorie sau acidoza

gazoasă este o dereglare a echilibrului acidobazic al

organismului care se produce atunci când prin respiraţie nu

se realizează eliminarea bioxidului de carbon în cantitate

suficientă; excesul de bioxid de carbon rămas în sânge se

va dizolva în el, formând acid carbonic şi provocând astfel

creşterea acidităţii sangvine.

Acidoza respiratorie poate fi acută, cauzată de o depresie

a centrilor nervoşi respiratori, ca în cazul asfixiilor (înec,

strangulare), al paraliziilor respiratorii (poliomielită, acţiune

a extractelor de curara) sau după luarea de medicamente

hipnotice. Ea mai poate fi şi cronică (bronşită cronică,

enfizem.cifoscolioză).

ACIDOZA LACTICĂ. Formă particulară de acidoza

(aciditate sangvină excesivă) metabolică datorată unei

acumulări de acid lactic în sânge.

Acidoza lactică poate fi consecinţa unei diminuări a

cantităţilor de oxigen disponibil, ca în decursul unui colaps

(cădere de tensiune) sau al unei insuficienţe respiratorii. Ea

se mai întâlneşte şi în alte boli: diabet zaharat; insuficienţă

renală; leucemie; intoxicaţie medicamentoasă sau alcoolică;

unele deficite enzimatice congenitale. Acidoza lactică se

manifestă printr-o stare de şoc cu hipovolemie (scăderea

volumului sangvin total circulant). Diagnosticarea sa este

confirmată prin examene sangvine (procentajul de lactat,

pH). Tratamentul acidozei lactice este deosebit de intensiv

(doze mari de bicarbonat în perfuzie intravenoasă) şi mai

ales trebuie să atace cauzele apariţiei acidozei.

ACNEE. Dermatoză provocată de inflamarea foliculilor

pilosebacei.

Forma sa cea mai frecventă, acneea juvenilă, afectează

aproximativ 80% dintre adolescenţi şi se vindecă spontan

către vârsta de 19 ani în 90% din cazuri, fără a lăsa cicatrice.

Acneea rozacee sau rozaceea se observă mai ales la femei

cu vârsta cuprinsă între 40 şi 50 ani. Acneea neonatală

afectează faţa noului-născut; ea nu durează decât câteva luni.

în plus, există forme de acnee foarte particulare: acneea

necrotică (a frunţii), acneea cheloidiană (a cefei), acneea

conglobata (întinse abcese supurative cu fistule). Acneele

medicamentoase sunt provocate de ingerarea de medicamente

(corticosteroizi, vitamina Bl2,corticotrofină.barbiturice,

bromuri, săruri de litiu, unele medicamente

antituberculoase şi imunodepresoare şi, la femei, hormonii

androgeni şi contraceptivele orale conţinând derivaţi

androgenici) sau în urma contactului cu produsele cosmetice,

industriale (uleiuri minerale, hidrocarburi aromatice

halogenate, clor industrial) sau din cauza unei expuneri accidentale

la dioxine; ele se caracterizează prin leziuni inflamatorii

congestive şi supurate, apărând îndeosebi pe faţă.

Acneea juvenilă. Acneea juvenilă este datorată unor dereglări

hormonale: la pubertate, secreţia sebacee, care depinde

de androgeni (hormonii sexuali masculini) şi de estrogeni

(hormonii sexuali feminini) produşi de către glanda suprarenală

şi de testicul sau ovar, creşte în mod deosebit.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Această acumulare de sebum

(substanţa grasă secretată de glandele sebacee ale pielii),

la care se adaugă o hiperkeratoză (hipersecreţia de keratină,

elaborată în exces de către peretele foliculului) şi o

proliferare bacteriană, antrenează o inflamare a foliculilor

pilosebacei, dând posibilitatea formării de comedoane, când

deschise (puncte negre), când închise (microchisturi), a unor

papule, unor pustule (papule având deasupra un punct

alburiu supurant), chiar de noduli (tumori). în formele cele

mai grave de acnee se observă chisturi profunde şi purulente,

care adesea se golesc la suprafaţă. Acneea apare mai

ales în zonele cu mare concentraţie de glande sebacee, în

special faţa, gâtul, pieptul şi spatele.

Acneea rozacee. Cauzele acneei rozacee sunt controversate:

unii o atribuie unei hipoclorhidrii (diminuarea

proporţiei de acid clorhidric în sucul gastric); se pare că

ceaiul, cafeaua, nucile, ciocolata, piperul, alcoolul şi mirodeniile

joacă un rol favorizant.

SIMPTOME Şl SEMNE. Acneea rozacee este caracterizată

prin pustule apărând pe un fond de roşeaţă difuză şi de

ACOMODARE 12

cuperoză care afectează pomeţii şi nasul în principal. Este

frecventă asocierea cu o eczemă a feţei.

TRATAMENTUL ACNEEl. Depinde mai puţin de tipul

acneei şi mai mult de severitatea leziunilor.

• In acneele superficiale, este suficient un tratament local

pe cale externă. Respectarea igienei este foarte importantă,

în specia] spălarea cu săpun blând de două ori pe zi. Este

necesară aplicarea de medicamente active în hiperkeratoză

(acid retinoic, numit şi vitamina A acidă), în seboree (izotretinoină,

local), în inflamaţie (peroxid de benzoil în

concentraţie 5 sau 10%). Aplicarea medicamentelor trebuie

să fie realizată după reguli precise pentru a evita o iritare

prea puternică. Nu este indicată expunerea la soare pe durata

tratamentului. Ameliorarea apare după 3^1 săptămâni de

la începutul tratamentului. Antibioterapia locală (eritromicină,

tetraciclină) dă, de asemenea, rezultate bune în

acneele superficiale. Toate aceste produse pot declanşa o

iritare sau o uscare a pielii, adesea chiar recrudescenţa

leziunilor în primele săptămâni. O cremă hidratantă aplicată

zilnic remediază aceste probleme. Rezultatele obţinute

sunt foarte satisfăcătoare în 80% din cazuri, cu condiţia

totuşi să se depună eforturi de îngrijire pe durata a cel puţin

3-4 luni.

• în acneele £ruve prin persistenţa sau prin importanţa

leziunilor, tratamentul este general. El are drept scop evitarea

cicatricelor. Antibioticele administrate pe cale orală

(ciclinele în special), utilizate timp de cel puţin 4 luni pentru

a evita recăderile, sunt extrem de eficiente. Femeia însărcinată

va evita antibioterapia generală.

Retinoidele orale constituie un progres recent deosebit

în caz de eşec al antibioticelor sau în formele foarte severe

de acnee. Ele diminuează secreţia sebacee şi elimină definitiv

acneea în 4 până la 6 luni de tratament. Folosirea

retinoidelor impune mijloace de contracepţie foarte sigure

deoarece pot produce malformaţii congenitale. Contracepţia

trebuie să înceapă cu o lună înainte de începerea tratamentului,

se continuă pe durata tratamentului şi se prelungeşte

mai multe luni după oprirea acestuia.

La femei, estroprogestativele suficient dozate în estrogeni

(minipilulele şi micropilulele sunt ineficiente în acnee),

chiar şi androgenii, sunt, uneori, prescrise pentru tratamentul

acneei.

PREVENIREA ACNEEI. Folosirea anumitor produse cosmetice

comedogene, abuzul de detergenţi ca şi scoaterea

comedoanelor şi a coşurilor trebuie evitate, precum şi orice

expunere la soare. -+ ROZACEE.

ACOMODARE. Modificare a curburii cristalinului sub

influenţa muşchiului ciliar, care permite formarea unor

imagini clare pe retină, atât în vederea de aproape, cât şi

de la distanţă.

Acomodarea regresează începând cam de la 40 ani

datorită rigidităţii progresive a cristalinului: aceasta este

prezbiţia, care se traduce prin pierderea clarităţii în vederea

de aproape şi poate fi corectată purtând lentile convexe.

ACONDROPLAZIE. Afecţiune a dezvoltării osoase

care duce la nanism.

Acondroplazia este o afecţiune ereditară rară, care atinge

un individ la 20 000.

ACROCIANOZĂ. Dereglare circulatorie trecătoare

responsabilă de o cianoză a extremităţilor corpului (urechi,

mâini, picioare).

Destul de rară, acrocianoza atinge îndeosebi fetele tinere

în timpul şi după pubertate.

CAUZA. Această afecţiune este cauzată de un spasm al

vaselor cutanate mici (capilare şi venule), provocând o

încetinire locală a circulaţiei sângelui. într-adevăr, acrocianoza

este însoţită adesea de perturbări ale ciclului

menstrual. Acrocianoza se observă câteodată în cadrul bolii

lui Raynaud.

SIMPTOME ŞI EVOLUŢIE. Cianoza se accentuează cu

frigul şi umiditatea, care pot chiar provoca unele dureri

uşoare. Ea se mai agravează în caz de emoţie. Cianoza poate

depăşi extremităţile corpului şi poate atinge coapsele şi

antebraţele. Adesea i se asociază transpiraţia şi răcirea pielii.

Evoluţia este de obicei benignă, ameliorarea survenind

spontan cu timpul.

TRATAMENT. Tratamentul cel mai eficace constă în

evitarea expunerii la frig. Au mai fost propuse şi alte măsuri

pentru a lupta împotriva atoniei acestor mici vase (vitaminoterapie,

fitoterapie), dar eficacitatea lor este nesigură. Nu

există vreo măsură preventivă.

ACRODINIE. Boală vazomotorie a extremităţilor, observabilă

la copilul de vârstă cuprinsă între 6 luni şi 5 ani.

Acrodinia este datorată unei intoxicaţii, cel mai adesea

medicamentoasă, cu mercur. Mâinile şi picioarele sunt

tumefiate, roşii, dureroase. Copilul este obosit, slăbeşte, se

scarpină, transpiră mult, suferă de parestezii (senzaţii de

furnicare) şi de tahicardie. Nu are febră. Suprimarea tratamentelor

în curs pe bază de mercur (substanţe vermifuge,

gamaglobuline, pomezi pe bază de mercur) asigură vindecarea

acrodiniei.

ACROKERATOZĂ. Dermatoză caracterizată printr-o

îngroşare a epidermei afectând în principal palmele mâinilor

şi tălpile picioarelor. SINONIM: hiperkeralozd orlokera-

ACROMEGALIE. Afecţiune caracterizată prin modificări

morfologice hipertrofice ale mâinilor, picioarelor şi

capului, asociate cu tulburări cardiace.

Acromegalia este o afecţiune rară, care se întâlneşte la

aproximativ 40 de indivizi dintr-un milion, în special la

femeile de vârste cuprinse între 30 şi 40 ani. Ea se datorează

13 ACUPUNCTURA

unei hipersecreţii de hormon de creştere (somathormon) de

către un adenom (tumoră benignă) al lobului anterior al

hipofizei. La un subiect tânăr care încă poate creşte, această

dereglare hormonală provoacă gigantismul. La adult,

creşterea osoasă fiind încheiată, această dereglare hormonală

antrenează acromegalia.

ACROPARESTEZIE. Senzaţie de amorţire, de pişcătură

sau de furnicare la extremităţile membrelor.

ACROPATIE ULCEROMUTILANTĂ. Sindrom

care afectează extremităţile membrelor (mâini şi, mai ales,

picioare), caracterizat prin ulceraţii nedureroase ale pielii

asociate cu mutilări osoase.

ACROPUSTULOZĂ INFANTILĂ. Boală benignă,

neinfecţioasă, a nou-născutului şi sugarului, caracterizată

prin grupuri de pustule mici, ce apar pe palme şi pe degetele

mâinilor, pe tălpile picioarelor şi pe degetele de la

picioare, mai rar în alte zone ale corpului.

Acropustuloza infantilă afectează în principal, şi fără

un motiv evident, sugarii negri de sex masculin. Această

boală este deranjantă din cauza mâncărimii pe care o

provoacă şi a recidivelor care survin fără încetare. Boala

rezistă la tratamentele locale (în schimb se tratează

simptomele ei cu ajutorul antisepticelor şi a dermocortico-steroizilor),

dar se vindecă spontan spre vârsta de 2-3 ani.

A C T H -> CORTICOTROFINĂ.

ACTINOMICOZĂ. Boală infecţioasă provocată de

actinomicete.

Acunomicetele trăiesc în mod normal în cavitatea bucală

a fiinţelor umane. Apariţia infecţiei este favorizată de o

igienă dentară precară şi de o stare imunodepresivă. Infecţia

se dezvoltă adesea pornind de la un focar iniţial (carie

dentară) şi se propagă în organism. Localizările obişnuite

ale actinomicozei sunt pielea, oasele, creierul, plămânul şi

pleura.

Evoluţia este, în general, favorabilă mulţumită unei

antibioterapii prelungite, de mai multe luni, cu penicilină.

O intervenţie chirurgicală este necesară adesea pentru a

exciza sau drena fistula.

ACTINORETICULOZĂ. Dermatoză cronică a adultului,

cauzată de o hipersensibilitate a pielii la lumină.

Actinoreticuloza afectează îndeosebi bărbaţii trecuţi de

50 ani. Ea pare să fie cauzata de asocierea unui teren alergic

familial şi personal cu o fotosensibilizare. Leziunile, foarte

pruriginoase, predomină pe zonele expuse la lumină. De

la simple plăci eczematiforme roşii şi descuamante, ele se

transformă la capătul a câtorva luni sau ani în papule mari

care pot să se întindă pe zonele protejate de lumină şi, în

final, să se întindă pe tot corpul.

Singurul tratament este corticopuvaterapia (tratament

care asociază corticosteroizii cu radiaţiile ultraviolete A).

Măsurile de protecţie faţă de lumină sunt indispensabile.

ACUFENĂ. Percepţie, în general, eronată a unei senzaţii

sonore (zumzăit, fluierat, târâit).

Acufenele constituie un fenomen frecvent. Ele pot afecta

o ureche sau ambele. Adesea, pacientul nu poate preciza

partea atinsă şi pare să perceapă acufena la mijlocul

craniului.

CAUZE. Orice leziune obstructivă a urechii externe, orice

leziune a urechii medii sau interne este susceptibilă să

antreneze acufene: dopul de cerumen, otita medie acută,

otospongioza, prezbiacuzia (diminuarea naturală a auzului

cauzată de înaintarea în vârstă) sau de o tumoră a nervului

auditiv. Dacă zgomotul este audibil de către un subiect

exterior, sincron cu pulsul, el poate avea o origine

vasculară.

TRATAMENT. Tratamentul acufenelor este dificil deoarece,

până în prezent, nici o metodă nu a făcut dovada unei

eficacităţi constante.

ACUMETRIE. Măsurare clinică a auzului.

Acumetria permite diagnosticarea cu uşurinţă a tipului

de surditate a pacientului chiar dacă, spre deosebire de

audiometrie (măsurarea auzului cu ajutorul unui echipament

electronic), nu este decât o apreciere aproximativă realizată

de către medic.

ACUPUNCTURA. Ramură a medicinei tradiţionale

chinezeşti constând în practicarea de înţepături cu ace în

puncte precise ale suprafeţei corpului unui pacient, cu scopul

de a vindeca anumite boli sau de a provoca un efect

analgezic.

ISTORIC. Chinezii sunt cei care au descoperit acupunctura

între anii 4(XK) şi 3000 Î.Hr., elaborând această tehnică poate

plecând de la observarea remisiunilor inexplicabile la cei

răniţi de săgeţi sau ale celor torturaţi cu ace ascuţite.

Practicarea sa s-a răspândit în Franţa începând cu deceniul

al patrulea.

INDICAŢII. Aşa cum în China, în prezent, medicina

occidentală este mult practicată, acupunctura s-a dezvoltat

şi ea foarte bine în ţările occidentale, cel mai adesea în

completarea altor tratamente.

Indicaţiile ei ţin de aceleaşi specialităţi ca cele ale

medicinei generale: de la reumatologie la pneumologie,

trecând prin ginecologie (vomele din timpul sarcinii, dismcnoreele),

gastroenterologie, otorinolaringologie (sinuzite,

rinolaringite, traheite cronice) sau unele tulburări de comportament

(nervozitate, trac, angoase, enurezis, afecţiuni

consecutive stresului). Ea este indicată în mod particular

în caz de inflamaţie, de spasme şi de dureri (nevralgii,

migrene, dureri-fantomă ale amputaţilor, mialgii, contractură),

în afara cazului unei leziuni organice importante.

ACUT

Manifestările alergice (astm, febra fânului) constituie, de

asemenea, unui dintre domeniile de predilecţie ale acupuncturii.

în fine, în caz de entorsă sau de accident muscular

banal (întindere), acupunctura permite o uşurare a durerilor

pacientului.

Utilizată pe scară largă în China, analgezia acupuncturală,

eronat denumită anestezie prin acupunctura, nu este

utilizată în Occident decât în obstetrică (naşterea fără dureri)

şi în stomatologie (îngrijiri dentare), încercările de înlocuire

a anesteziei prin acupunctura, în cursul unor adevărate

intervenţii chirurgicale, nu dau rezultate suficiente, după

criteriile occidentale.

PRINCIPIUL. S-a demonstrat că acupunctura eliberează în

sistemul nervos central endorfine (hormoni cu efect analgezic).

Mai mult, introducerea de ace, stimulând nervii

periferici, ar distrage atenţia de la durerea de bază.

După medicina tradiţională chineză, ki, influxul vital,

circulă în corp în lungul a 24 meridiane sau linii de înaintare,

în legătură unele cu altele. Pe lungimea fiecărui meridian

se găsesc punctele-cheie. Ele se împart în 5 categorii:

— punctele de tonificare, al căror rol este de a stimula

o funcţie organică deficitară;

— punctele de dispersie, al căror rol este de a calma o

funcţie organică ce suferă prin exces (hiperfuncţie,

hipersecreţie etc);

— punctele surse care reglează;

— punctele de alarmă sau punctele Herault, dureroase

spontan atunci când meridianul pe care se găsesc este

perturbat;

— punctele de trecere, prin care se scurge energia vitală

atunci când ea se află în exces într-un organ.

Acupunctura tratează pacientul prin inserarea acelor în

aceste puncte precise (787 în total). în funcţie de boală, se

stabilesc temperatura acului, unghiul de introducere,

mişcarea de basculare sau de vibraţie a acului în momentul

introducerii lui, rapiditatea introducerii sau retragerii

acului, precum şi durata de menţinere în această aşezare.

Unii specialişti în acupunctura chiar recurg la trecerea unui

curent electric pentru a stimula deblocarea meridianului.

TEHNICI. Bolnavul trebuie să fie lungit pe spate sau pe

burtă. Penetrarea acelor este puţin dureroasă pe ansamblul

corpului, mai dezagreabilă la extremităţi. în general, nu

trebuie să se depăşească 15 până la 20 ace pe şedinţa de

tratament. Profunzimea de implantare a lor nu depăşeşte

3 sau 4 milimetri.

Şedinţele durează între 15 şi 30 minute. Ele sunt prescrise,

în general, în serii de câte 5 sau 10, în ritmul de o

şedinţă pe zi sau la fiecare două zile.

Acele, din wolfram sau oţel inoxidabil, sunt sterilizate

toate sau sunt de unică întrebuinţare, fiind aruncate după

folosire.

EFECTE NEDORITE. Riscul cel mai grav al acupuncturii

l-ar constitui transmiterea infecţiilor, în particular SIDA şi

hepatita virală, dacă aceasta nu s-ar preveni prin sterilizarea

14

instrumentarului după norme stricte sau, mai bine, prin

folosirea acelor de unică întrebuinţare. Au fost descrise şi

cazuri de răniri; acesta este unul dintre motivele de interdicţie

a practicării acupuncturii de către nemedici, interdicţie

valabilă în unele ţări ca Franţa. De altfel, acupunctura

practicată fără discernământ ar putea duce la pierderea

beneficiilor unui tratament modern mai eficace.

ACUT, -A. Care survine brusc şi evoluează rapid, atunci

când se vorbeşte despre o boală.

O evoluţie subacută este mai puţin brutală; o evoluţie

supraacută este extrem de rapidă şi violentă.

ADAM (măr al lui). Proeminenţă formată de cartilagiul

tiroid al laringelui, situată în partea mediană a gâtului.

ADAMANTINOM. Tumoră recidivantă a maxilarelor,

în general benignă. SINONIME: amelobalston, amelom.

Localizat mai ales în regiunea molarilor şi pe ramura

ascendentă a maxilarului inferior, adamantinomul distruge

ţesutul osos şi gingia, dar nu duce la formarea de

metastaze. Bolnavul este cel mai bine protejat faţă de

recidive prin ablaţia chirurgicală a tumorii.

ADAM-STOKES (sindromul lui). Accident neurologic

cauzat de o diminuare bruscă a irigării cerebrale.

Sindromul lui Adam-Stokes atinge mai ales bărbaţii

trecuţi de vârsta de 50 ani. La originea lui se află o încetinire

extremă a ritmului cardiac, prin bradicardie sau bloc

auriculoventricular, răspunzătoare de o oprire cardiocirculatorie.

SIMPTOME ŞI SEMNE. Caracteristica sindromului este

sincopa spontană, nelegată de efort. Subiectul îşi pierde

brusc conştienta: el este palid, inert, dar respiră în permanenţă

în pofida încetinirii sau dispariţiei pulsului. El

redevine conştient după câteva zeci de secunde.

DIAGNOSTIC ŞI TRATAMENT. Confirmarea acestei

dereglări de conducţie este obţinută prin înregistrarea Holter

(înregistrare electrocardiografică timp de 24 ore) şi prin

înregistrarea fasciculului lui His (care asigură conducţia

influxului nervos până în ventricule), prin sondă intracardiacă.

Cu scopul de a evita sincopele, ale căror consecinţe

pot fi grave, bolnavii beneficiază de implantarea unui

stimulator cardiac (pacemaker), care declanşează contracţiile

cardiace în cazul opririi acestora.

ADDISON (boală a lui). Boală rară, cauzată de afectarea

glandelor suprarenale, conducând la un deficit total

în aldosteron şi în cortizon. SINONIM: insuficienta suprarenaliana

lentă.

CAUZE. Cândva, cauza bolii era îndeosebi tuberculoza.

Astăzi, cauza cea mai frecventă este refracţia corticală

(involuţia corticosuprarenalelor). Aceasta, care atinge

ambele suprarenale, poate surveni izolat, în cadrul unui