133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica
.pdf6.sunt uşor acceptate de bolnavi, deci un mod convenabil de administrare (cu unele excepţii);
7.prin acoperirea comprimatelor, pe lângă protejarea substanţelor active şi mascarea gustului şi mirosului neplăcute, se poate dirija eliberarea substanţelor active în stomac sau intestin;
8.se pot realiza diverse doze ale aceleiaşi substanţe active;
9.pot fi asociate substanţe incompatibile prin prelucrarea lor în granulate separate, care se amestecă apoi, sau prin realizarea de comprimate cu mai multe straturi;
10.substanţele active pot fi cedate diferit, în funcţie de formulare:
-cedare instantanee din comprimate efervescente sau din comprimate dizolvate în apă, înainte de administrare;
-cedare imediată din comprimatele ce se înghit (15 minute – 1 oră);
-cedare întârziată din comprimatele acoperite cu învelişuri gastrorezisstente (comprimate enterosolubile);
-cedare susţinută sau prelungită din care substanţele active sunt cedate treptat.
11.datorită volumului mic şi rezistenţei lor, sunt uşor de manipulat la condiţionare, transport, depozitare şi eliberare.
Dezavantaje:
-unii bolnavi înghit foarte greu, fiind contraindicate copiilor, care se pot sufoca;
-dezagregarea poate fi întârziată, deci nu se asigură efectul terapeutic optim, biodisponibilitatea fiind mai mică;
-întrucât se realizează industrial, formularea şi prepararea este dificilă, necesitând studii îndelungate, începându-se cu studii de preformulare;
-excipienţii pot influenţa calitatea comprimatelor, stabilitatea lor fizică, chimică, biologică şi biodisponibilitatea;
-probele de control sunt dificile şi trebuiesc făcute în toate fazele de lucru, precum şi pe preparatul final;
-testele de stabilitate sunt mai greoaie ca la preparatele lichide;
-unele substanţe sunt prelucrate greu în comprimate: delicvescente, volatile sau substanţe lichide peste anumite limite;
Clasificarea comprimatelor se face după diverse criterii:
-după calea şi modul de administrare;
-după locul în care are loc desfacerea comprimatelor şi eliberarea substanţelor active.
În F.R. X clasificarea este făcută încă din definiţie: comprimate administrate pe cale orală şi pe alte căi: vaginale, inhalaţii, oftalmologice, implante.
I. comprimatele administrate pe cale orală pot fi:
1.comprimate neacoperite – compressi;
2.comprimate acoperite (ca atare sau cu înveliş);
A). în funcţie de modul de administrare şi locul desfacerii:
401
a.comprimate ce se înghit ca atare sau după dizolvare sau dispersare în apă, cu sau fără efervescenţă, substanţele active eliberate în stomac sau intestin
b.comprimate care se menţin în gură, desfacerea se face la nivelul cavităţii bucale.
B). o clasificare mai largă, împarte comprimatele în următoarele categorii:
1.comprimate neacoperite, care se înghit ca atare (majoritatea);
2.comprimate acoperite cu înveliş gastrosolubil sau enterosolubil;
3.comprimate efervescente, care se înghit după dizolvarea în apă;
4.comprimate sublinguale – sub limbă;
5.comprimate bucale – între maxilare şi obraz. Comprimatele 4 şi 5 sunt cu cedare lentă sau rapidă, intrând direct în circulaţia sistemică.
6.comprimate de supt;
7.comprimate de mestecat;
8.comprimate multistrat cu 2-3 straturi, fiind încorporate substanţe incompatibile;
9.comprimate cu acţiune prelungită sau cedare întârziată.
II. comprimate administrate pe alte căi, decât cea orală:
-comprimate vaginale;
-comprimate rectale;
-comprimate oftalmologice;
-comprimate pentru implante;
-comprimate pentru soluţii injectabile - hipodermice;
-comprimate pentru inhalaţii sau late soluţii;
-comprimate pentru reactivi.
21.2. Formularea comprimatelor
Pentru ca operaţia de comprimare să se desfăşoare în condiţii bune, trebuie ca materialul supus comprimării să aibă:
-o curgere liberă bună;
-proprietăţi de compactare, de legare, corespunzătoare;
-să se separe uşor de piesele maşinii după comprimare;
deci:
-să umple uniform matriţa;
-să se comprime bine;
-să se evacueze uşor din matriţă.
Pentru a corespunde acestor cerinţe, substanţele active se asociază cu substanţe auxiliare, excipienţii introducându-se în faza de granulare – tratament preliminar.
Substanţele active sunt de obicei solide, solubile sau insolubile, şi cantităţi limitate de substanţe moi sau lichide.
402
La preparare pot surveni dificultăţi la substanţele:
-higroscopice sau delicvescente;
-sau produsele volatile;
-care sublimează;
-alterabile la factorii externi.
Prepararea devine dificilă când la formulare sunt asociate substanţe active incompatibile.
Cunoscând proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor active se aleg cei mai buni excipienţi şi cele mai bune procedee tehnologice.
Excipienţii sau substanţele auxiliare sau adjuvanţii sunt necesari pentru că foarte puţine substanţe au proprietăţi bune la comprimare. În funcţie de rolul jucat la obţinerea comprimatelor, aceştia se clasifică în următoarele categorii:
1.excipienţi diluanţi, numiţi şi agenţi de umplere;
2.excipienţi lianţi sau agenţi de legare, adezivi sau excipienţi aglutinanţi;
3.excipienţi dezagreganţi;
4.excipienţi lubrifianţi;
5.excipienţi absorbanţi;
6.excipienţi coloranţi;
7.excipienţi aromatizanţi;
8.excipienţi edulcoranţi;
9.excipienţi umectanţi;
10.excipienţi stabilizanţi.
Primele patru categorii sunt cu rol major în obţinerea comprimatelor, ceilalţi fiind adjuvanţi diverşi, incluşi în unele formulări. Mulţi excipienţi, pe lângă rolul principal, pot avea şi funcţii secundare, unele benefice pentru comprimate, altele cu efect nedorit.
Exemplu: unii diluanţi favorizează desfacerea – dezagregarea, alţii o întârzie. De asemenea cei mai eficienţi lubrifianţi fiind hidrofobi întârzie dezagregarea
comprimatelor, fiind selecţionaţi cu mare atenţie.
În general, caracteristicile de compresibilitate sunt determinate de excipienţii diluanţi şi lubrifianţi. Proprietăţile de biodisponibilitate, de stabilitate şi calităţile de promovare ale produsului sunt influenţate de dezagreganţi, coloranţi, aromatizanţi, edulcoranţi, stabilizanţi, absorbanţi.
21.2.1. Excipienţi solubili
1. excipienţi diluanţi, agenţi de umplere – sunt folosiţi când cantitatea de substanţe active este insuficientă pentru a realiza un comprimat de mărime convenabilă. În general cantitatea de substanţă activă să fie de 0,05 g. dacă doza este mai mică de 0,05 g va necesita un diluant până la această limită.
Ca diluanţi sunt folosite pulberi inerte, albe, alegerea făcându-se în funcţie de proprietăţile substanţelor active:
403
-solubile sau insolubile în apă;
-puterea absorbantă;
-pH-ul imprimat materialului;
-natura substanţelor active cu care se asociază.
Deşi inerţi, aceştia pot influenţa proprietăţile fizice, chimice şi biofarmaceutice ale comprimatelor.
Lactoza – este cel mai folosit excipient diluant. Este o pulbere albă, cu gust plăcut, uşor solubilă în apă, puţin higroscopică şi cu reacţie neutră. Se deformează uşor prin presare şi datorită ductilităţii dă comprimate corespunzătoare, favorizând legarea materialului, deşi nu-i liant ca atare.
Dezavantaje: nu are curgere uşoară şi uniformă, deci nu are proprietăţi de curgere corespunzătoare.
Au fost realizate sorturi de lactoză cu curgere liberă, astfel:
-lactoza uscată prin spray, cu particule sferice, cu curgere uşoară, folosită ca diluant la comprimatele obţinute prin comprimare directă;
-lactoza anhidră cu proprietăţi superioare, dând comprimate ce se dezagregă rapid şi sunt rezistente la frecare – abraziune.
Lactoza obişnuită este lactoza hidratată cu 5% umiditate, folosită în formulările
la care comprimarea se face prin granulare umedă, celelalte sorturi folosindu-se la comprimarea directă sau comprimarea prin granulare uscată.
Lactoza este folosită ca diluant la comprimatele vaginale, influenţează favorabil pH-ul (acid) şi flora vaginală.
Dezavantajele lactozei:
-poate întârzia dezagregarea comprimatelor (dezagregarea fiind ameliorată asociind lactoza cu amidonul);
-reacţia de colorare cu substanţele cu grupări amino, datorită funcţiei sale
aldehidice, reacţie favorizată de umiditate şi pH alcalin. Lactoza anhidră nu are aceste inconveniente.
Amidonul de porumb, cartof sau grâu – folosit în proporţie de 30%. O proporţie mai mare dă comprimate moi şi friabile. Amidonul are şi rol de liant şi de dezagregant.
Amidonul comercial are un procent de umiditate de 11-14% iar pentru comprimare prin granulare uscată folosim un amidon uscat în prealabil, sortul respectiv având 2-4% umiditate.
La comprimarea prin granulare umedă uscarea amidonului ar fi o operaţie inutilă. Trebuie să se cunoască conţinutul în umiditate, altminteri se obţine o masă prea moale
Uscarea amidonului se face la etuvă la 45-500C până la maxim 900C.
Se asociază adesea cu lactoza asigurând o mai bună dezagregare, lactoza mărind rezistenţa mecanică, iar amidonul asigură o dezagregare mai uşoară. Se foloseşte un amestec de lactoză-amidon fie ca atare, fie sub forma unui granulat
404
simplu din 7 părţi amidon şi 3 părţi lactoză (7:3), care se prepară, umectându-l cu lichid de umectare, se granulează şi se usucă.
Granulatul simplu se asociază cu substanţe sensibile la acţiunea umidităţii. Deci amidonul este folosit ca diluant, liant, dezagregant.
Alt sort de amidon – amidon direct compresibil care este obţinut din amidon de porumb, tratat special, având proprietăţi de curgere superioare, folosit la comprimarea directă.
Zahărul – folosit în special la:
-comprimatele de supt, care se dezagregă lent în gură;
-la comprimatele de mestecat,
sau alte tipuri, de obicei asociat cu lactoza.
Este o substanţă higroscopică, producând dificultate la comprimarea materialului, aderând de piesele maşinii.
Se dezagregă greu, având efect negativ la comprimatele ce se înghit, întârziind absorbţia. Dă gust dulce, plăcut, nu trebuie adăugat alt edulcorant.
Şi la zahăr au fost realizate sorturi cu proprietăţi superioare, folosite şi ca liant pentru comprimare directă: Sugartab şi Nu-Tab, cu o granulometrie specială.
Glucoza – are un gust dulce. Este folosită în comprimate de mestecat sau supt. Se foloseşte glucoza hidratată sau cea anhidră pentru a evita umiditatea. Poate înlocui lactoza uscată prin spray.
Glucoza prezintă avantaj faţă de lactoză, brunificându-se mai puţin decât aceasta (brunificarea este datorată reacţiei între gruparea aldehidică şi cea aminică).
Ca dezavantaj necesită o cantitate mare de lubrifiant. Se mai folosesc: manitol, sorbitol, inozitol.
Manitolul – este folosit pentru comprimate de mestecat, având un gust dulce, plăcut, răcoritor (are căldură de dizolvare negativă) şi o solubilizare (dizolvare) lentă.
Are 72% din puterea edulcorantă a zahărului. Este stabil la umiditate şi căldură, compatibil cu majoritatea substanţelor active.
Ca dezavantaj menţionăm faptul că este un produs scump.
Sorbitolul – spre deosebire de manitol, este higroscopic, mai solubil în apă ca manitolul. Este folosit pentru comprimate de supt, la diabetici. Are conţinut nutritiv şi caloric mic.
Inozitolul – înlocuieşte manitolul sau lactoza în comprimatele de supt.
Clorura de sodiu – se poate folosi ca diluant solubil pentru comprimatele din care se obţin soluţii de uz extern sau soluţii injectabile.
21.2.2. Excipienţi insolubili
Dintre excipienţii insolubili:
Celuloza microcristalină, avicel – ca excipient la comprimarea directă. Nu este indicat ca diluant fiind foarte scump şi nu se foloseşte singură, decât când preparatul are nevoie de proprietăţile sale liante (având putere liantă mare),
405
încorporând 50% substanţe active. Ca diluant asigură o cedare lentă şi controlată a substanţelor active, asociindu-se cu lactoză, amidon şi fosfat bibazic de calciu. Acţionează şi ca dezagregant, în special în formulările care cer o rezistenţă mecanică satisfăcătoare, dar trebuie să se dezagrege repede.
Comprimatele sunt sensibile la umiditate scăzută, având tendinţa de a se înmuia.
Fosfatul de calciu dibazic dihidratat – Emcompress este folosit ca diluant şi liant în comprimarea directă , în care substanţele active ocupă mai puţin de 50% din masa totală. Are o anumită granulometrie, este nehigroscopic. Are 0,5% umiditate şi necesită pentru lubrifiere o proporţie de 0,75%.
21.2.3. Excipienţi aglutinanţi
Sau excipienţi lianţi sau excipienţi de legare.
Au rolul de a mări adezivitatea particulelor, favorizând legarea lor în granulate, care sub acţiunea forţei de compresiune formează comprimatele.
Prezenţa lianţilor:
-micşorează forţa de compresiune;
-duce la obţinerea de granulate care au capacitate de curgere superioară pulberilor de la care provin, umplând uniform matriţa.
Alegerea aglutinanţilor ţine seama de:
-compatibilitatea cu substanţele active şi celelalte componente;
-proprietăţile adezive.
Trebuie să aibă proprietăţi adezive suficiente, dar nu excesive pentru a nu
compromite dezagregarea comprimatelor.
Ca lianţi sunt folosiţi majoritatea excipienţilor hidrofili ce dau soluţii vâscoase: gume, derivaţi de celuloză, gelatină, amidonuri, P.V.P., P.E.G., soluţie de zaharoză, glucoză sau sorbitol.
Sunt incluşi în formulare:
-fie în stare uscată, dând în prezenţa agenţilor de umectare soluţii de legare;
-sub formă de soluţii sau pseudosoluţii (gel), fiind astfel mai uniform repartizate în pulbere, dând o legare mai bună.
Solvenţii (apa, alcoolul de diverse concentraţii, acetona, alcoolul izopropilic) nu
pot fi consideraţi lianţi dar pot conferi amestecului de pulbere, printr-o acţiune de dizolvare coloidală sau îmbibare, proprietăţi adezive.
Exemplu: apa este favorabilă când în pulbere este o proporţie mare de zahăr sau gumă tragacanta.
Cei mai utilizaţi adezivi sunt:
-mucilagul de amidon,
-soluţia de gelatină.
406
Mucilagul de amidon este folosit în concentraţie de 5-15%, optim 10%, iar proporţia de mucilag în amestecul de pulbere este de 2%.
Deşi comprimatele nu sunt prea rezistente mecanic, utilizarea acestuia prezintă următoarele avantaje:
-nu influenţează negativ dezagregarea,
-este ieftin,
-este uşor de manipulat.
Puterea aglutinantă poate fi mărită prin asociere cu soluţie de gelatină (5-20% concentraţia soluţiei de gelatină).
Soluţia se adaugă caldă peste amestecul de pulberi.
Este un bun liant, comprimatele fiind rezistente, dar au dezagregare înceată, cu atât mai lentă cu cât cantitatea de gelatină este mai mare. Folosit pentru comprimatele de supt.
Se poate folosi şi ca spirt de gelatină.
Zahărul – sub formă de sirop 50-65%, adăugat cu atenţie când avem substanţe uşor solubile în apă. Comprimatele se întăresc; pentru comprimate de supt.
Soluţia de glucoză 25-50% - folosită în aceleaşi condiţii şi scopuri cu siropul de zaharoză.
Derivaţii de celuloză – M.C. şi C.M.C.Na ca soluţii apoase – mucilagii, concentraţii depinzând de sortul de M.C. sau C.M.C. Na variind şi vâscozitatea. Pot fi folosiţi şi ca atare ca pulberi umectate, dar au capacitate de legare mai mică.
H.P.M.C. şi H.P.C. sunt folosite ca soluţii apoase sau soluţii în solvenţi organici, sau sisteme de cosolvenţi cu putere mare de legare.
Etilceluloza în soluţie alcoolică 0,5-2% pentru substanţele sensibile la umiditate
şi preparatele cu acţiune prelungită.
P.V.P. – ca soluţie apoasă sau alcoolică, preferată fiind soluţia alcoolică, granulatele uscându-se mai uşor. Se asociază substanţe instabile în mediu apos, pentru comprimate de supt sau de mestecat, cu vitamine.
Alginaţii – dintre excipienţii naturali, sunt folosiţi ca mucilagii.
Guma arabică şi tragacanta – mai puţin folosite fiind substanţe naturale care conţin impurităţi sau bacterii.
Silicaţii – veegum, bentonita pentru granularea pe cale umedă Lianţii pentru comprimarea directă şi prin granulare uscată.
Comprimarea directă foloseşte ca diluanţi: Avicel, Emcompress, lactoza uscată prin spray, lactoza anhidră, amidon direct compresibil, Sugartab şi Nu-Tab, P.E.G. solizi cu greutate moleculară mare.
21.2.4. Dezagreganţi
O condiţie hotărâtoare pentru absorbţia substanţelor active din comprimate o reprezintă desfacerea comprimatelor în particule primare, într-un timp corespunzător, când sunt aduse într-un mediu apos.
407
Teoretic, comprimatele cu medicamente solubile sunt considerate dezagregate când substanţele active s-au dizolvat (în apă sau suc gastric artificial). La comprimatele cu substanţe hidrofobe şi insolubile dezagregarea constă în desfacerea în granulate sau în pulberea iniţială.
Dezagreganţii sau dezintegranţii sunt substanţe sau amestecuri de substanţe care au rolul de a anula eficacitatea lianţilor şi efectele forţelor fizice care au acţionat la comprimare. Se consideră că dezagregarea reprezintă un proces invers celui întâlnit la comprimare (figura următoare).
O eliberare cât mai rapidă a substanţelor active din comprimate asigură un ritm de resorbţie corespunzător şi comprimatele îşi pot exercita funcţia terapeutică în organism. Timpul de dezagregare depinde de compoziţia comprimatelor şi de duritatea acestora care rezultă în urma aplicării forţei de compresiune.
Deoarece structura comprimatului este un agregat de granulate, dezagregarea comprimatelor cu substanţe insolubile trebuie să realizeze în prima fază descompunerea comprimatului în granulate şi apoi a acestora în pulberea iniţială. În mod teoretic ar fi deci recomandabil să se adauge agenţi dezagreganţi atât în amestecul de pulbere cât şi la granulate. În practică, cel mai adesea agenţii de dezagregare se adaugă numai după obţinerea granulatelor.
Schema procesului de comprimare şi de dezagregare. Efectul dezagreganţilor depinde de: natura şi cantitatea de substanţă activă, metoda de granulare, caracteristicile celorlalţi adjuvanţi, presiunea şi viteza de comprimare, îmbătrânirea comprimatelor după stocare.
În procesul dezagregării intervine solubilitatea substanţei şi natura agentului de dezagregare, porozitatea comprimatului, umiditatea acestuia, hidrofilia substanţei active.
S-a propus că dezagregarea se datorează măririi volumului agenţilor de dezagregare în contact cu apa. Un factor important este capilaritatea care favorizează pătrunderea apei în interiorul comprimatului, exercitarea unei presiuni hidrostatice şi dizolvarea legăturilor interparticulare de liant.
Mărirea volumului coloizilor hidrofili nu este suficientă pentru dezagregare. Studierea amidonului ca dezagregant a dus la concluzia cu umflarea începe de fapt la 40°C temperatură care nu se întâlneşte nici în condiţiile din organism nici în probele de laborator. O importanţă deosebită în procesul de dezagregare o are penetrarea lichidului prin reţeaua de capilare şi pori existente în comprimat. Lichidul pătrunde în interiorul comprimatului şi dizolvă punţile de agent liant iar dezagregarea este terminată când liantul este dizolvat în întregime. De aici rezultă că viteza de dizolvare a aglutinantului este determinantă pentru procesul de dezagregare.
Timpul de dezagregare necorespunzător constatat la comprimatele cu substanţe medicamentoase uşor solubile se aplică tot datorită capilarităţii. În aceste cazuri lichidul penetrat dizolvă rapid mari cantităţi de substanţă activă şi prin aceasta se astupă capilarele de transport şi dezagregarea este prelungită.
408
Amidonul - cel mai folosit dezagregant. Se adaugă în concentraţie de 5 -10% din greutatea comprimatului la granulatul uscat odată cu lubrifiantul. Adăugarea amidonului în amestecul de pulberi înainte de granulare dă rezultate slabe.
Carboximetilceluloza - se foloseşte în concentraţii de 2-3% adăugată sub formă de pulbere în amestecul care urmează să fie comprimat direct.
Alginaţii - acidul alginic şi alginatul de calciu sunt substanţe insolubile care însă se îmbibă cu apa şi-şi măresc volumul determinând dezagregarea comprimatelor în particule fine. Se adaugă atât în masa pulberii cât şi uneori în granulat sau se prepară un granulat din alginat cu apă care după uscare se amestecă cu granulatele de substanţe active indiferent de agentul de aglutinare. Pentru a mări viteza de îmbibare se recomandă asocierea acidului alginic cu aerosil sau CMC-Na. Acolo unde acidul alginic ar putea duce la incompatibilităţi se poate folosi alginatul de calciu. Sărurile solubile ale acidului alginic şi carboximetilcelulozei se folosesc numai în cazuri speciale deoarece în contact cu acidul clorhidric din stomac dau acizi liberi corespunzători care formează în jurul comprimatului un strat mucilaginos care împiedică dezagregarea.
Celuloza microcristalină - este un dezagregant eficace pentru aproape toate substanţele medicamentoase, dar efectul apare la concentraţii destul de mari ca circa 25%.
Aerosil - se foloseşte ca agent de dezagregare sub formă de granulat livrat de producător; acest granulat se poate comprima cu pulberea de substanţă activă cu diferiţi aglutinanţi.
Se mai folosesc pectina, bentonita, veegum, agar-agar, ultraamilopectina, polivinilpirolidona, derivaţi de carboxivinil, amidonuri.
Amestecuri efervescente - în prezenţa unor amestecuri efervescente, dezagregarea se produce ca urmare a formării unui gaz, de obicei bioxid de carbon,
în prezenţa apei. Se folosesc asocieri de bicarbonat de sodiu cu acid tartric sau citric. Astfel de comprimate se utilizează de obicei pentru obţinerea soluţiilor şi de aceea ele trebuie să se dizolve complet în apă. În unele cazuri prezenţa bicarbonatului de sodiu în comprimat produce dezagregarea datorită faptului că în contact cu sucul gastric acid se formează bioxid de carbon. Prepararea comprimatelor de acest fel trebuie să ţină seama de condiţiile şi precauţiile necesare preparării şi ambalării produselor efervescente.
Se folosesc când dezagreganţii obişnuiţi nu au eficacitate sau când se doreşte o dezagregare rapidă.
Enzime - anumite enzime sunt dezagreganţi foarte eficace datorită acţiunii lor asupra agentului de aglutinare pe care îl descompun în mediu umed. Se adaugă în concentraţii foarte mici la granulat înaintea comprimării. Când s-a folosit amidon ca liant sunt necesare amilaze, pentru derivaţi de celuloză se adaugă celulaze, pentru gelatină proteaze, pentru gume hemicelulaze, pentru zaharoză invertaze. Folosirea enzimelor determină o dezagregare a aglutinatului care are ca rezultat desfacerea comprimatului.
409
Substanţe tensioactive - au rol de hidrofilizator şi acţionează indirect ca dezagreganţi favorizând desfacerea unor comprimate cu substanţe hidrofobe deoarece înlesnesc pătrunderea apei în comprimat. Se folosesc laurilsulfatul de sodiu, tween-uri, pluronici, stearat de trietanolamină, dietilsulfosuccinat de sodiu şi altele. Sunt necesare cantităţi foarte mici de substanţe active pentru favorizarea umectării.
Modul de încorporare a substanţelor tensioactive poate fi diferit. Acestea se pot adăuga direct în lichidul cu care se face granularea sau se adaugă sub formă de soluţie alcoolică peste amidonul prezent ca dezagregant şi se usucă sau se atomizează soluţia de substanţă tensioactivă peste materialul de comprimat şi se usucă. Ultima metodă dă rezultate mai bune.
O asociere de 10% amidon şi 0,2% substanţă tensioactivă asigură o dezagregare rapidă chiar în formulele în care sunt incluse substanţe puternic hidrofobe.
În tehnologia comprimării trebuie să se acorde o atenţie deosebită cantităţii de tensioactiv. Cantităţi prea mari pot duce la formarea unor complecşi stabili cu substanţele active care nu mai au acţiune terapeutică. Astfel de reacţii sau alte incompatibilităţi posibile dintre tensioactivi şi substanţele active trebuie evitate.
21.2.5. Lubrifianţi
Lubrifianţii folosiţi în procesul de comprimare sunt substanţe care adăugate granulatelor asigură umplerea regulată şi uniformă a matriţei, evită aderarea şi lipirea materialului de poansoane şi matriţă în timpul comprimării şi favorizează evacuarea comprimatului.
În tehnică, prin lubrifiere se înţelege o acţiune de ungere iar un lubrifiant este un material lichid, semifluid sau lichid care se interpune între suprafeţele a două solide aflate în contact de frecare.
Lubrifianţii sunt adjuvanţi preţioşi care fac posibilă şi uşurează operaţia de comprimare. Prin prezenţa lor uşurează efortul maşinii şi diminuează uzarea poansoanelor şi matriţelor, în special când se lucrează cu substanţe abrazive.
Lubrifianţii formează la suprafaţa granulatelor un film uniform care diminuează frecarea. Prezenţa lubrifianţilor duce la comprimate cu aspect mai elegant, cu suprafeţe mai netede şi asigură o imprimare mai netă pe comprimat a unor inscripţii practicate sub forma de incizii sau reliefuri.
S-a căutat să se stabilească o legătură între acţiunea lubrifiantului şi structura chimică şi modul de acţiune.
Din acest punct de vedere se pot deosebi:
-lubrifianţi de tip hidrodinamic sau fluid, care acţionează pe baza vâscozităţii când suprafeţele în frecare sunt separate de un film de lubrifiant fluid. În acest mod acţionează hidrocarburile, acidul stearic;
-lubrifianţi de tip bipolar, care au moleculă amfifilă, a căror acţiune se datorează catenei de atomi de carbon;
410