Добавил:
Upload Опубликованный материал нарушает ваши авторские права? Сообщите нам.
Вуз: Предмет: Файл:

133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

.pdf
Скачиваний:
1148
Добавлен:
05.03.2016
Размер:
10.95 Mб
Скачать

Se mai pot face centrifugări, care măresc viteza de sedimentare, dar nu permit previziuni corecte asupra comportării suspensiilor, distrugându-se structura suspensiilor floculate.

Centrifugarea este folosită pentru a obţine indicaţii privind stabilitatea relativă a diferitelor formulări ale produsului luat în studiu.

Comportarea reologică a suspensiilor dă indicaţii ale caracteristicilor de calitate ale acestor preparate şi stabilitatea lor fizică.

O suspensie ideală trebuie să prezinte o vâscozitate aparentă înaltă, la valori mici ale vitezei de forfecare, permiţându-se o depunere lentă a particulelor solide, sau preferabil menţinerea în suspensie în timpul repausului.

Suspensia trebuie să aibă o vâscozitate aparentă mică, la forţă de forfecare mai mare, deci prin agitare, încât poate fi prelevată uşor şi corect doza.

Important fiind faptul că după prelevarea dozei în repaus, să se refacă repede vâscozitatea înaltă - structura iniţială a suspensiei. Pentru aceasta agenţii de îngroşare trebuie să imprime o comportare pseudoplastică (cu mucilagii de macromolecule de semisinteză, având o structură ce se formează prin lanţuri încrucişate de molecule, la agitare se orientează, în direcţia de curgere.

Să aibă şi o comportare tixotropă.

Sistemele floculate au comportare pdeudoplastică, plastică sau tixotropă.

Cele defloculate au comportare newtoniană, nu au structură de reţea, la concentraţii mari poate deveni dilatantă.

Determinările reologice, la viteze mari de forfecare se poate distruge structura sistemelor.

La viteze mici de forfecare, vâscozimetru tip Brookfield rotaţtional, se determină schimbările în structura sistemului, după diferite perioade.

Suspensiilede uz extern aplicate pe plăgi, arsuri sau pielea sugarilor trebuie să fie sterile.

Condiţionarea suspensilor în flacoane de capacitate mai mare, cu menţiunea „A se agita înainte de întrebuinţare ! ”

16.6. Suspensii uscate (reconstituibile)

Suspensiile uscate se numesc şi reconstituibile, pentru a caracteriza preparatul medicamentos ca formă farmaceutică solidă care, la administrare, se transformă în formă fluidă, reconstituind suspensia.

Instabilitatea fizică a suspensiilor în mediu apos a determinat formularea de pulberi precondiţionate pentru prepararea ex-tempore a suspensiei destinate administrării interne.

Prepararea suspensiei în forma finală, în vederea administrării de către pacient, se realizează prin dispersarea amestecului de pulberi format din substanţa medicamentoasă insolubilă şi alte substanţe auxiliare sau a unui granulat care conţine acelaşi amestec, în apă sau într-un vehicul apos aromatizat. Suspensia astfel

271

reconstituită se utilizează într-o perioadă scurtă de timp (24 ore - 3 zile; max. 8 zile), fiind păstrată la temperaturi scăzute.

Substanţele medicamentoase solubile în apă, dar care prezintă o foarte slabă stabilitate chimică în stare de dispersie moleculare, ionică (soluţie) sunt formulate ca pulberi care la administrare sunt dizolvate într-un volum de apă (pulbere instant).

16.6.1. Caracteristicile suspensiilor uscate

Formularea suspensiilor reconstituibile este motivată de instabilitatea fizică a substanţelor medicamentoase solide, insolubile într-un mediu apos. Spre deosebire de suspensiile convenţionale, care au o stabilitate asigurată pe termen lung, la suspensiile uscate se urmăreşte stabilitatea în faza apoasă pe o perioadă scurtă. Aceasta face posibilă administrarea în formă fluidă unor substanţe medicamentoase, cu stabilitate limitată (în faza apoasă), cum ar fi unele peniciline pentru administrare orală.

Suspensiile reconstituibile sunt preferate în medicaţia pediatrică unde este contraindicată administrarea de comprimate şi capsule şi sunt favorizate tratamentele cu antibiotice, sulfamide, suspensii care, prin gustul dulce şi aromat, cresc acceptabilitatea din partea pacientului (copil).

Un alt motiv al formulării suspensiei uscate îl constituie problemele stabilităţii fizice, deseori întâlnite în cadrul suspensiilor convenţionale.

Aceste probleme includ posibile creşteri ale solubilităţii medicamentului datorate schimbărilor pH-ului, transformarea formei polimorfe, creşterea cristalelor, fenomene de cimentare, degradarea chimică, interacţiuni între ingrediente, modificarea vâscozităţii etc.

Formularea suspensiilor uscate prezintă avantajul reducerii greutăţi produsului final, ce poate atrage şi o reducere a costului privind transportul. Produsul uscat poate fi, ambalat şi transportat fără a lua în considerare temperaturile sezoniere, atâta timp cât stabilitatea sa fizică este mai puţin schimbătoare la temperaturile externe în comparaţie cu suspensiile convenţionale.

În suspensiile reconstituibile, proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor active trebuie menţinute în faza de obţinere a pulberii, în timpul reconstituirii suspensiei şi pe perioada de administrare. După realizarea preparatului, pulberea trebuie să fie omogenă, fără aglomerări, pentru a nu rezulta erori în ceea ce priveşte dozajul. În faza de reconstituire a suspensiei, amestecul uscat trebuie să se disperseze rapid în apă, care va favoriza creşterea vâscozităţii cu o distribuire omogenă a particulelor, în toată masa lichidului. Suspensia obţinută prin agitare de către pacient trebuie să prezinte o curgere corespunzătoare pentru o dozare corectă pe durata administrării.

Substanţele auxiliare, cu rol aromatizant, edulcorant, colorant sunt incluse în suspensiile uscate, având o deosebită importanţă pentru copil.

272

16.6.2. Componentele suspensiilor uscate

Componentele folosite la prepararea suspensiilor uscate sunt în număr mai mic decât cele ale suspensiilor convenţionale. Criteriile pentru selectarea ingredientelor se bazează pe compatibilitatea între substanţe şi posibilitatea de reconstituire rapidă a suspensiei.

Fiecare formulare de suspensie uscată este unică, iar ingredientele trebuie determinate prin experimentări. Numărul ingredientelor trebuie menţinut la un nivel minim. Substanţele auxiliare trebuie să realizeze o funcţie necesară pentru produsul final.

O metodă obişnuită pentru reducerea numărului de componente este de a folosi un ingredient care să îndeplinească mai multe funcţii. Zaharoza poate deţine două sau trei funcţii (diluant, edulcorant, agent de vâscozitate).

Cele mal multe substanţe medicamentoase prelucrate ca suspensii uscate fac parte din categoria antibioticelor: ampicilină trihidrat, cefalexin, etilsuccinat de eritromicină, penicilina V etc. Concentraţia substanţei medicamentoase este de obicei stabilită pentru o doză pediatrică.

În timp ce dicloxacilina sodică se dizolvă în apă, se foloseşte în suspensii o formă insolubilă pentru a masca gustul şi mirosul neplăcut al formei solubile. Penicilina V potasică este de asemenea solubilă în apă, dar se prepară şi suspensii uscate cu fenoximetil penicilina, insolubilă în apă.

Alegerea mărimii particulelor substanţelor active pentru suspensii se face urmărind cerinţele de mai jos:

-o mărime optimă a particulelor pentru realizarea acţiunii biologice;

-viteza de dizolvare la suprafeţele de separaţie dintre faze (în soluţie

apoasă şi în alte lichide, care să imite fluidele biologice);

-omogenitatea raportului fazelor solide şi lichide;

-proprietăţile de reconstituire;

-stabilitatea amestecului, posibilitatea de separare în faza solidă.

-proprietăţile de coeziune şi de curgere.

Substanţele auxiliare folosite frecvent în formularea suspensiilor reconstituibile sunt: agent de vâscozitate (de suspendare), de umectare, edulcorant, aromatizant, colorant, sistem tampon, conservant. În cazuri speciale, numărul de ingrediente creşte cu: agent de floculare, antiaglomerant (anti-caking), diluant solid, antispumant, dezagregant şi lubrifiant (în cazul granulelor sau comprimatelor).

Agenţii de suspendare trebuie să se disperseze cu uşurinţă printr-o agitare

în timpul refacerii suspensiei. Mulţi dintre aceştia necesită timp pentru hidratare, temperaturi ridicate. Concentraţia necesară din fiecare agent de suspendare pentru o redispersare uşoară este stabilită prin experimentări individuale.

Metilceluloza şi silicatul de aluminiu şi de magneziu au fost folosiţi în formula cephalexin-ulul şi în formula etilsuccinatulul de eritromicină, fără a fi recomandaţi în

273

mod special. Combinaţia celulozei microcristaline cu carboximetilceluloza sodică este un agent de suspendare utilizat în astfel de preparate.

Gumele naturale - arabică şi tragacanta - au fost folosite ca agenţi de vâscozitate în suspensii uscate. Mucilagiile de tragacanta sunt foarte vâscoase şi au fost folosite pentru a suspenda particulele cu densitate mare.

În acelaşi scop se utilizează alginaţii şi guma de xantan (produsă prin fermentaţie microbiană). Guma xantan prezintă o vâscozitate independentă de pH.

Un dezavantaj al acestor produse naturale este variaţia culorii şi a vâscozităţii. Agenţii de umectare se asociază unei formulări pentru umectarea fazei

solide insolubile şi asigură reconstituirea suspensiei în apă.

Substanţele hidrofile sunt uşor umectate de către un vehicul apos, fără intervenţia unui umectant. Umectarea substanţelor hidrofobe se poate îmbunătăţi prin adăugarea substanţelor cu proprietăţi tensioactive. Natura şi cantitatea tensioactivului se aleg cu prudenţă, pentru a reduce efectul de spumare şi gustul neplăcut.

Tweenul 80 este un agent de umectare frecvent utilizat în concentraţii de 0,1%; fiind neionic este compatibil cu substanţe anionice şi cationice. Laurilsulfatul de sodiu este folosit ca agent umectant anionic, dar este incompatibil cu substanţele cationice.

O înaltă eficienţă a tensidelor se realizează prin prelucrarea pulberii în granulat prin metoda de granulare umedă. Dacă substanţa tensioactivă se adaugă amestecului de pulberi, reconstituirea suspensiei se va face cu aglomerări la suprafaţa superioară a lichidului. Adăugarea de polimeri (PVP, derivaţi hidrosolubili ai celulozei sau amidonului) în formula granulatelor îmbunătăţeşte umectarea şi formarea suspensiei, cu o distribuţie uniformă a particulelor insolubile.

Edulcoranţii, aromatizanţii, coloranţii sunt componente care se includ în preparatele orale pentru a creşte gradul de acceptabilitate de către pacienţi.

Gustul dulce poate masca gustul neplăcut al unor ingrediente ce constituie amestecul uscat. Zahărul, pe 1ângă faptul că este îndulcitor, serveşte şi ca pulbere diluantă şi adsorbantă a unor uleiuri volatile. Adăugarea altor îndulcitori cum ar fi manitolul, sorbitolul, dextroza este recornandată din punct de vedere tehnologic. Îndulcitorii sintetici (zaharina, aspartam) sunt folosiţi în formulările cu amestec pulverulent în cantitate mare sau pentru diabetici. Alegerea unul îndulcitor într-o formulare de suspensie se face având în vedere: compatibilitatea cu substanţele farmaceutice, gustul pe care îl imprimă după reconstituire etc. Ca aromatizanţi, sunt folosite atât aromele naturale, cât şi cele artificiale (vişine, ananas, căpşuni etc.).

Coloranţii se folosesc pentru a realiza o prezentare estetică a produsului final. Aceşti agenţi sunt aleşi în concordanţă cu aromatizantul folosit (roz pentru gust de căpşune; galben pentru banană).

Alte componente incluse în formulare pot fi: sistemele tampon, conservanţii, agenţi desicanţi. În anumite cazuri se recomandă adăugarea de substanţe care realizează stabilitatea suspensiei prin prezenţa unor sisteme tampon. Sistemele

274

tampon sunt folosite pentru a menţine pH-ul optim de stabilitate necesar tuturor componentelor.

Agenţii de suspendare cu structură polimerică prezintă o vâscozitate maximă la un pH optim care trebuie să fie şi pH-ul sistemului pe toată perioada de păstrare a produsului după reconstituire.

Prezenţa conservanţilor în formulele de pulberi şi granulate multidoze este necesară pentru a evita dezvoltarea microorganismelor în mediul lichid. Alegerea conservanţilor în suspensiile uscate este limitată, deoarece majoritatea acestora prezintă o solubilitate scăzută (acid sorbic, nipaesteni). Benzoatul de sodiu şi propionatul de sodiu sunt folosite curent în suspensia uscată.

Curgerea dificilă a pulberii, ca şi formarea unor aglomerări de particule în stare uscată, pot fi cauzate de absorbţia umidităţii. Agenţii desicanţi (silicagel) îndepărtează umiditatea, separă particulele uscate şi previn unirea în aglomerate.

Dificultăţile întâmpinate la obţinerea suspensiilor din amestec de pulberi sunt determinate şi de curgerea modificată, de încărcarea electrostatică. Alegerea substanţelor auxiliare corespunzătoare înlătură posibilele fenomene din amestecul pulverulent pentru a se transforma în suspensie de calitate şi pentru a preveni sedimentarea sau cimentarea.

Agenţii de vâscozitate separă particulele şi scad posibilitatea de contopire dintre particule, prin bariera mecanică formată de macromolecule şi stratul de solvatare.

16.6.3. Prepararea suspensiilor uscate

Realizarea suspensiilor reconstituibile recurge la metode de obţinere a unor forme farmaceutice ca: pulberi, granulate, asocieri pulbere cu granulat, comprimate.

Pulberi suspendabile. Procedeul cel mai des utilizat în obţinerea unor astfel de suspensii este prin intermediul pulberii formate din toate ingredientele ce constituie formula amestecului uscat.

În prima fază de amestecare se vor asocia substanţele în cantitate mică cu o parte din ingredientul predominant al pulberii finale (dispersarea umectantului, adsorbţia unor cantităţi de uleiuri volatile pe suprafaţa unei pulberi diluante etc.). În a doua etapă se continuă amestecarea ingredientelor rămase. Avantajele pulberii ca formă de obţinere a suspensiei sunt:

9stabilitate chimică mare;

9umiditate foarte scăzută,

9echipament şi energie minime.

Principalul dezavantaj al pulberilor este omogenitatea scăzută la refacerea suspensiei.

Granulate pentru suspensii. Procedeul de a realiza suspensii prin dispersarea granulatelor într-un solvent este practicat în cazul când din amestecul de pulberi nu poate rezulta o suspensie fin dispersată, omogenă şi stabilă.

275

Metoda granulării cuprinde etapa de obţinere a amestecului de pulberi din substanţa activă insolubilă şi substanţele auxiliare (umectanţi, diluanţi, edulcoranţi etc.).

În faza a doua, granulatele se obţin prin granulare umed, folosind ca lichid de granulare apa sau o soluţie medicamentoasă. Substanţa medicamentoasă poate fi adusă în amestecul de pulberi ca soluţie de aglutinare sau poate fi transformată în suspensie în fluidul de granulare.

Granulatele formate cu ajutorul granulatoarelor sunt uscate în etuve, camere de uscare, la temperatura de 50 –600C.

Granulatele astfel uscate sunt apoi selecţionate într-un sistem de site vibratoare sau într-un granulator oscilant pentru a se îndepărta pulberea şi granulele necorespunzătoare.

Granulatele se prezintă sub formă de fragmente sferice, cilindrice, vermiculare, uniforme, care, dispersate în volumul de solvent, formează suspensia.

Avantajele granulatului faţă de o pulbere sunt:

-caracteristici de curgere îmbunătăţite;

-capacitate de separare limitată (particulele mari faţă de cele mici);

-redispersare omogenă în solvent.

Dezavantajele constau în echipamentul complex, consumul de energie şi efectele lichidului de granulare şi ale temperaturii asupra stabilităţii preparatului.

Asocierea granulate cu pulberi. În cazul unor substanţe termolabile se recurge la o granulare a componentelor rezistente la temperatura de 50 – 600C şi apoi amestecarea cu ingredientele cu stabilitate mai mică. Granulatele se pot obţine prin metoda clasică, în granulatoare sau prin pulverizare în pat fluidizat.

Dezavantajul metodei constă în lipsa uniformităţii dintre substanţele sub forma de pulbere şi granulate, ceea ce necesită un control riguros al prezenţei diferitelor fracţiuni ce constituie amestecul.

Comprimate pentru suspensii. Prin tehnologia specifică obţinerii comprimatelor se realizează comprimate care conţin substanţe insolubile şi agenţi necesari unei suspensii. La administrare, comprimatul se transformă în suspensie prin agitare cu apă.

Condiţionarea suspensiilor reconstituibile. Pulberile, granulatele şi comprimatele sunt condiţionate în plicuri termosudabile, flacoane de sticlă sau material plastic.

Prin dispersare (agitare) în vehiculul prevăzut se obţine suspensia care poate constitui o doză ce se administrează imediat, sau mai multe doze cu limită de utilizare (24 ore - 8 zile). Solventul se poate asocia flaconului cu produsul condiţionat în pulbere sau granulat sau se indică utilizarea unui volum precis de apă cu o măsură ataşată medicamentului.

276

16.6.4. Controlul stabilităţii suspensiilor uscate

În cazul suspensiilor reconstituibile interesează stabilitatea chimică a componentelor (substanţa medicamentoasă, conservanţi) pe o durată scurtă de timp, atât în faza uscată cât şi în suspensia finală. Se urmăreşte influenţa temperaturii asupra mărimi particulelor, degradării substanţelor, creşterea solubilităţii substanţei active etc. Fluctuaţiile de temperatură şi umiditate (în timpul păstrării produsului uscat) pot influenţa curgerea amestecului solid (pulbere sau granulat) sau formarea de agregate greu dispersabile.

Capacitatea de curgere a preparatului se apreciază prin unghiul de repaus. Determinarea constă în turnarea pulberii pe o suprafaţă orizontală, formând conuri cu unghiuri de până la 380 - la o curgere foarte bună; 38-420 - curgere bună; peste 420 - curgere redusă.

O pulbere cu o curgere bună va avea tendinţa de aplatizare în loc să formeze conuri pe verticală.

Suspensiile reconstituite în flacoanele originale trebuie să păstreze un conţinut de substanţă activă de cel puţin 90% după 14 zile de depozitare la frigider.

Stabilitatea fizică a suspensiei reconstituite în stare lichidă ridică mai puţine probleme, deoarece se presupune că este suficient un timp de 14 zile pentru verificările respective.

Raportul de sedimentare se determină în condiţii de temperatură diferită: 2 – 30C şi 37 – 450C.

Determinările la diferite temperaturi pot releva schimbările de vâscozitate sau de solubilitate ale substanţei active suspendate.

Influenţa luminii este studiată asupra formei solide cât şi asupra suspensiei finale. Procesul de reconstituire a suspensiei este diferit de la pulbere la granulate şi comprimate.

Pulberea trece prin faza de umectare, imersie (scufundare) şi apoi dispersare a particulelor în volumul lichidului. La granulate şi comprimate, aceste faze se desfăşoară concomitent.

Dispersarea particulelor iniţiale este favorizată de umectanţi şi polimerii hidrofili prezenţi în formulare.

277

Capitolul XVII

AEROSOLI

17.1. Generalităţi

Aerosolii sunt preparate farmaceutice sub formă de particule fine, dispersate în aer sau alt gaz cu ajutorul unor dispozitive speciale, destinate aplicării la nivelul căilor respiratorii, pe piele sau pe mucoase. Termenul de aerosol se referă la sistemul fizic eterogen de dispersie a particulelor lichide sau solide într-un mediu gazos.

Prin aerosol medicamentos se înţelege un preparat farmaceutic al cărui conţinut sub presiune într-un recipient rezistent este expulzat cu putere de un agent propulsor printr-o valvă ce provoacă o dispersare omogenă a soluţiei sau a suspensiei substanţei active în fază gazoasă (aerul sau propulsorul volatilizat).

Ceaţa sau norii pot fi consideraţi aerosoli, fiind formaţi din particule lichide dispersate în aer. În aer sunt dispersate şi particule solide, formând praful, fumul, şi "Smogul".

Fumigaţiile medicamentoase şi inhalaţiile cu vapori de ape minerale sunt cunoscute şi menţionate din timpul lui Hipocrat şi Galenus.

Preparatele pentru inhalaţii se prezintă sub formă lichidă sau solidă şi sunt destinate aplicării pe calea respiratorie, în vederea unei acţiuni locale sau sistemice. Atât preparatele lichide (soluţii, suspensii, emulsii) cât şi cele solide (pudre) sunt transformate în aerosoli în vederea administrării lor.

Se utilizează termenul de nebulizare sau spray deoarece conţinutul lichid dintr-un sistem de condiţionare este pulverizat cu ajutorul agentului propulsor sau al aerului comprimat printr-un nebulizator (pulverizator) sau spray (termen englezesc: a stropi, a pulveriza).

Diferenţa între aerosol, spray şi nebulizator nu este riguroasă privind forma farmaceutică de aerosolizat, noţiunile fiind utilizate în general sinonime.

Definiţia actuală a aerosolilor se referă la acele produse care depind de puterea unui gaz (lichefiat sau comprimat) pentru a propulsa şi de substanţele active la nivelul locului de aplicare. Unele confuzii sunt legate de sistemele de dispersare care pulverizează substanţa medicamentoasă condiţionată în recipiente ce nu sunt sub presiunea unui gaz.

Farrnacopeele includ aceste preparate farmaceutice, cu unele diferenţe, în monografia de generalităţi. Astfel, Farmacopeea Italiană ediţia a IX -a la “Aerosoli”

278

prevede preparatele condiţionate în recipiente speciale închise ermetic, sub presiunea unui gaz, ce conţin unul sau mai multe principii active care pot fi eliberate sub formă de dispersie de particule solide sau lichide în gaz sau jet lichid, semisolid (spume), prin funcţionarea unui

dispozitiv corespunzător de pulverizare (valvă).

Farmacopeea Franceză ediţia a X-a înscrie la monografia “Preparate farmaceutice presurizate” preparatele eliberate în recipiente speciale sub presiunea unui gaz. Ele conţin unul sau mai multe principii active ce sunt eliberate din recipient cu ajutorul unei valve sub formă de aerosol (dispersie de particule solide sau lichide într-un gaz - mărimea particulelor fiind adaptată modului de utilizare) sau a unui jet lichid sau semisolid (spumă). Presiunea necesară pentru a asigura evacuarea conţinutului medicamentos este produsă de propulsori corespunzători.

USP XXIII prevede monografie de „Inhalaţii” ca fiind substanţe sau soluţia, suspensia uneia sau mai multor componente active, administrate pe cale nazală sau orală, pentru a obţine un efect local sau sistemic. Inhalaţia se poate face prin nebulizare cu gaz inert sau inspirat direct din nebulizator. Nebulizatorul poate fi ataşat de o mască adaptă pentru nas sau gură sau la un dispozitiv care acţionează intermitent, în funcţie de inspiraţie şi expiraţie. Alte preparate sunt cunoscute ca inhalaţii măsurate în doze (MDI – metered dose inhalers) care, prin propulsor, conduc soluţia sau suspensia medicamentoasă dispersată în gazul lichefiat în doze prestabilite pe mucoasa tractului respirator. MDI conţin aproximativ 100 doze; fiecare doză distribuie de la 25 la 100 μL, prin acţionarea capului de apăsare.

O clasă specială de inhalaţii o constituie substanţele care în caracteristicile lor prezintă o presiune mare de vapori şi pot fi antrenate de curentul de aer pe tractul respirator.

Farmacopeea Europeană ediţia a III-a prevede „Preparatele pentru inhalaţii” ca preparate lichide sau solide destinate a fi administrate pe căile respiratorii sub formă de vapori sau aerosoli, în vederea unei acţiuni locale sau sistemice. Ele conţin unul sau mai multe principii active, dizolvate sau dispersate într-un vehicul corespunzător.

Preparatele pentru inhalaţii pot conţine (dependent de tip) gaz propulsor, cosolvenţi, diluanţi, conservanţi, solubilizanţi, stabilizanţi etc. Aceste substanţe auxiliare nu trebuie să exercite efecte toxice asupra cililor şi mucoasei tractului respirator.

Dezvoltarea aerosolilor ca formă farmaceutică de administrare a unor substanţe medicamentoase s-a datorat folosirii antibioticelor în diverse afecţiuni pulmonare cât şi a altor substanţe în astmul bronşic. Dispozitivele de condiţionare s-au perfecţionat în decursul anilor, în măsura succeselor obţinute în tratamentele cu aerosoli. În domeniul cosmetic, aerosolii s-au impus ca o modalitate de utilizare în scop igienic şi estetic.

Progresele privind dispozitivele şi gazele propulsoare sunt evidenţiate şi datorită utilizării unor insecticide sub forma de aerosoli.

279

Avantajele aerosolilor sunt următoarele:

-asigură o administrare comodă la nivelul arborelui respirator, acceptată de

pacienţi;

-substanţele active evită bariera hepatică şi acţiunea sucurilor digestive;

-absorbţia medicamentelor pe cale transpulmonară este comparabilă cu cea obţinută pe cale parenterală. Substanţele medicamentoase ca aerosoli administrate la acest nivel vor fi utilizate în doze reduse faţă de alte căi de administrare;

-dispozitivele corespunzătoare pot asigura şi o dozare exactă a medicamentului;

-în funcţie de mărimea particulelor substanţei active, se poate dirija nivelul de penetraţie în arborele respirator (fose nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii, bronhiole, canale alveolare şi alveole pulmonare);

-constituie o formă de administrare directă a substanţelor medicamentoase pe piele şi mucoase;

-medicamentul nu se poate contamina în sistemul de dispozitive în care este condiţionat.

Dezavantajul aerosolilor este determinat de dispozitivele în care se face condiţionarea primară, ce cuprind şi sistemul de pulverizare a medicamentului. Acest dispozitiv va ridica preţul medicamentului

Anumite tipuri de aparate necesită personal calificat pentru funcţionarea şi întreţinerea acestor dispozitive.

Clasificarea aerosolilor se poate face în funcţie de diverse criterii: mărimea particulelor, numărul fazelor în sistemul eterogen, modul de administrare, metoda de preparare.

A)În funcţie de diametrul particulelor fazei dispersate aerosolii sunt:

9 Aerosoli adevăraţi, cu diametrul particulelor de 0,05-5μm; sunt destinaţi administrării transpulmonare;

9 Pseudoaerosolii cu diametrul particulelor disperse cu valori peste 5 μm, destinaţi pielii şi mucoaselor; acest tip de aerosoli va utiliza ca mediu de dispersie nu numai aer ci şi hidrocarburi fluorurate, azot etc.

B)dependent de numărul fazelor componente, aerosolii sunt:

9 Aerosoli bifazici, în care o fază internă este dispersată în cea externă (solid/gaz sau lichid/gaz).

Aerosolii bifazici sunt constituiţi dintr-o soluţie a componentelor active în propulsorul lichid sau vaporii acestuia. Solventul este alcătuit din gazul propulsor sau dintr-un amestec format din gazul propulsor şi unii cosolvenţi: alcool, propilenglicol, PEG.

9 Aerosolii trifazici la care se adaugă o fază nemiscibilă cu cele două componente, având un conţinut cu cele trei stări de agregare (gaz/lichid/solid sau două lichide nemiscibile şi gaz).

Sistemele trifazice sunt alcătuite dintr-o suspensie sau emulsie a componentelor active asociată cu gazul propulsor, realizându-se în primul

280