133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

suspendare clasici, respectiv umectanţi tensioactivi din grupa polisorbaţilor sau umectanti anioni activi(dioctilsulfosuccinat de sodiu) şi macromolecule(derivaţi de celuloză: metilceluloza, carboximetilceluloza sodică; sau alcool polivinilic, polietilenglicoli).

De mentionat ca în timpul sterilizarii prin căldură a suspensiilor injectabile poate apare fenomenul de creştere a cristalelor cu modificarea structurii macromoleculelor, prin depolimerizarea moleculelor, micşorând vâscozitatea.

Nici filtrarea sterilizantă nu este aplicabilă, motiv pentru care prepararea se va efectua în condiţii aseptice, cu componente în prealabil sterilizate, produsul realizat fiind repartizat în recipiente sterile, închise ermetic.

Conţinutul în substanţa activă, poate varia între 0,5-5 g% chiar depăşind concentratia de 5g%; dar în aceste cazuri pot apare dificultăţi la administrare, pentru că vâscozitatea creşte, şi astfel administrarea devene mai dificilă.

Substanţele active pot fi condiţionate şi dub forma de pulberile sterile ce se suspendă în vehicul în momentul administrării.

Controlul suspensiilor apoase şi uleioase:

In aceste sens se urmareste verificarea caracterisiticilor preparatului, astfel:

¾control organoleptic: suspensiile injectabile, după agitare 1-2minute trebuie să prezinte un aspect omogen, fără reziduuri pe fundul sau gâtul fiolei, respectiv flaconului;

¾determinarea mărimii particulelor se face prin proba de pasaj: suspensia omogenizată prin agitare se aspiră în întregime într-o seringă adecvată, apoi se evacuează în jet continuu, într-un recipient, prin acul de seringa numărul

16; particulele trebuie să aibă diametru mai mic decât diametrul acului. După un repaus de 15 minute se repetă operaţia. Produsul este corespunzător, dacă la cele doua încercări toată cantitatea de suspensie a trecut în jet continuu.

Dacă în monografie este dată mărimea particulelor, aceasta se controlează prin examinare la microscop.

Recomandări la administrarea suspensiilor injectabile: Datorita vascozitatii lor, suspensiile uleioase trebuiesc încălzite la 370C, înainte de administrare.

Pulberile insolubile care se suspendă în momentul folosirii, trebuiesc mai întâi agitate, apoi suspendate.

Cele mai utilizate sunt suspensia cu derivaţi insolubili din insulina. Acţiunea acestor preparate este în general de 12-36 ore, fiind influenţată de mărimea particulelor.

151

Soluţii de substanţe active în vehicule hidrofile

In acest caz, substanţele medicamentoase sunt aduse în dispersii de macromolecule, care au vâscozitate mărită cu posibilitatea formării de complecşi între macromoleculă şi substanţa dizolvată. Acestea duc la micşorarea vitezei de difuziune a substanţelor active din depozitul format la locul de injectare. Viteza de cedare va fi influenţata de mărimea moleculelor şi de concentraţia macromoleculelor, de caracterul ionogen al substanţelor active şi al substanţelor auxiliare dar şi de valoarea de pH a dispersiei.

Astfel, pentru condiţionarea heparinei se utilizeaza o dispersie de carboximetilceluloza sodică ; pentru procaină şi insulină, polivinilpirolidona.

Suspensii uleioase şi suspensii în geluri lipofile sau hidrofile sunt considerate ca avand acţiunea cea mai lentă.

Ca urmare, combinarea unei substanţe greu solubile cu un vehicul ce întârzie procesul de absorbţie, dă o cedare deosebit de lentă.

Pentru a mări vâscozitatea suspensiilor uleioase se adaugă 2% stearat de aluminiu care formează un gel tixotrop. Uleiul în care s-a adăugat stearatul de aluminiu se încălzeşte la 1300C, se răceşte, formându-se gelul tixotrop. Exemplu suspensia de benzil-procain-penicilină.

Implantele sunt microcomprimate, de dimensiuni mici, care sunt administrate pe cale s.c.sau prin incizie. Din aceste forme farmaceutice substanţele sunt cedate foarte lent uneori chiar dupa luni de zile. Sunt folosite mai ales pentru administrarea principiilor active din grupa hormonilor.

Pentru condiţionarea lor se folosesc excipienţi nedegradabili(de exemplu polimeri ai derivaţilor de silicon) care se amestecă cu substanţele active, apoi tot amestecul este adus în capsule gelatinoase, ce vor fi implantate. Unul din dezavantajele acestor preparate este dat de structura excipientilor nedegradabili şi care trebuiesc eliminati dupa eliberarea substanţei active.

In timp, insa au fost înlocuiţi cu excipienţi obţinuţi din polimeri ai acidului lactic, care sunt biodegradabili şi vor putea fi eliminati de organism.

12.4. Preparate perfuzabile - perfuzii (Infundibilia)

12.4.1. Consideratii generale. Definitie.

Sunt medicamente parenterale lichide, care conţin electroliţi, substanţe energetice, substanţe reconstituante, înlocuitori de plasmă şi uneori substanţe medicamentoase, care se administrează i.v. în cantităţi mari, picătura cu picătură (goutt a goutt) cu ajutorul unui dispozitiv special, numit perfuzor. Sunt inscrise în

Farmacopeea Romana editia a X a în monografia - Infundibilia.

152

Aceste preparate se utilizeaza în practica medicala pentru a restabilirea echilibrului hidroelectrolitic ale organismului dupa accidente sau pentru a efectua o alimentare parenterală când nu este posibilă utilizarea căii digestive. Uneori se pot alege pentru a administra medicamente a căror viteză de eliminare este mai mare şi necesită realizarea unei concentraţii constante în sânge, pe toată durata tratamentului.

F.R. X le defineşte ca soluţii sau emulsii U/A, izotonice, sterile şi apirogene, care se administrează i.v, în volume de 100 ml sau mai mari, cu un dispozitiv de perfuzare.

Tot în această categorie de preparate farmaceutice sunt incluse şi lichidele pentru dializă peritoneală şi hemodializă.

Înlocuirea căii digestive cu administrarea i.v. a medicamentelor se realizeaza cu mare precautie deoarece aceasta cale de administrare necesită o foarte mare atenţie pe toata durata tratamentului cu aceste preparate, putand apare o serie de pericole. Din acest motiv, perfuzia este considerata un mijloc temporar de tratament, pentru readucerea rapidă a pacientului la starea normală, după care vom administra medicamentul pe o cale obişnuită, mai accesibila. Perioada de tratament prin administrare de perfuziei va fi de numai câteva zile şi doar în cazuri excepţionale, durata tratamentului poate fi săptămâni sau chiar luni.

Administrarea de perfuzii este o cale administrare “ i.v. de urgenţă”.

Pentru o utilizare corecta a preparatelor perfuzabile în continuare vom tine cont şi de avantajele şi dezavantajele utilizarii lor în terapie.

Avantajele preparatelor perfuzabile:

a). conduce la un efect sistemic direct şi asigură nivelul sanguin dorit;

b). dau posibilitatea administrării unei numar mare de substanţe şi de volume mult mai mari de lichid decât prin căile obişnuite de administrare. c). pot fi folosite şi ca vehicule pentru dizolvarea unor substanţe medicamentoase sau amestecarea de soluţii injectabile de substanţe active, ce se administrează concomitent cu perfuzia, evitându-se iritarea provocată de un alt mod de administrare.

d). permit administrarea i.v. atât a substanţelor nutritive(glucide, lipide protide), electroliţi,vitamine cât şi a celor medicamentoase de urgenta.

e). când organismul nu se poate alimenta normal, necesarul nutritiv este suplinit de calea parenterală. Astfel, la subiectii în stare de inconştienţă, însoţită de vomă, medicamentele vor fi administrate numai sub formă de perfuzii.

În ultimul timp, ponderea preparatelor perfuzabile utilizate în spitale a crescut foarte mult, ele reprezentând 40% din totalul formelor farmaceutice utilizate în terapie.

Dezavantajele administrarii de perfuzii:

a)Administrarea i.v. poate fi insa uneori un dezavantaj determinand instalarea rapida a efectelor adverse ale unor medicamente(astfel

153

prima doză de penicilină nu se va administra i.v., evitându-se reacţiile alergice sau şocul anafilactic - ce poate duce uneori la moarte). în astfel de cazuri se administrează i.v. de la prima doză numai în situaţii de maxima urgenta.

b)Dezavantajele trebuie prevenite cu precauţie. Astfel, se va lua în considerare faptul ca, la pacienţii cu ateroscleroză gravă, administrarea de perfuzii duce la hipertensiune, aritmii cardiace şi insuficienţă cardiacă.

c)Prin administrare de volume mari de lichid i.v. pot apărea:

¾hipertensiune pulmonară, edeme pulmonare;

¾reacţii pirogene (febră);

¾reacţii neurogene(înroşirea pielii, prurit, tahicardie, slăbiciune şi senzaţii subiective) care dispar dupa administrarea unui sedativ.

¾Pot da reacţii alergice: urticarie sau edeme; greutăţi în respiraţie, dureri precordiale sau cianoză.

d). instalarea tromboflebitei ce poate fi cauzată mecanic, de acul (cateterul), introdus în venă sau de iritarea chimică sau bacteriană.

Dificultatile ce apar la administrarea perfuziilor pot determina şi o serie de efecte nedorite sau chiar accidente. Se va tine seama de faptul ca în timpul manipularii în vederea administrarii preparatele pot fi contaminate, cu modificarea calitatilor preparatelor, astfel:

Contaminarea fizică:

a). Prin injectare, contaminarea cu microorganisme se poate produce datorită modului de administrare a soluţiei care se administrează, a locului de injectare daca nu este suficient dezinfectat, sau a personalului. Contaminarea constă în faptul că microorganismele vin direct în circuitul sanguin, determinând septicemii, îmbolnăviri cu virusul hepatitei, infecţii fungice dar şi posibilitatea infestarii cu HIV. Pericolul contaminarii cu microorganisme este determinat: de distrugerea integrităţii recipientului, dopurile care nu sunt noi şi pot prezenta orificii prin care pot pătrunde microorganismele. Microorganismele pot patrunde în momentul introducerii în perfuzie a altor soluţii injectabile(cand se realizeaza cocktaill-urile medicamntoase) sau din aerul utilizat pentru a mări presiunea, dacă acesta n-a fost în prealabil sterilizat.

b). Instalarea emboliei se datoreaza aerului introdus prin perfuzie ce determină o complicaţie. Se instaleaza atunci când perfuziile sunt făcute în venele centrale din recipient rigid, care necesită introducerea de aer pentru curgerea soluţiei; la pacientul hipovolemic când cateterul inserat în poziţia semiculcat sau culcat; când presiunea negativă rezultată în vas, poate introduce un volum de aer fie la introducerea cateterului în venă fie atunci când setul de perfuzare se poate desprinde numit accident de cateter.

154

c). Accidentele provocate de impurităţile insolubile sunt foarte rare, perfuziile fiind controlate vizual şi cele necorespunzătoare sunt indepartate.

d). Fibrele provenite din filtrele de celuloză pot da naştere la granuloame; iar particulele insolubile la edem pulmonar.

Contaminarea chimică se poate instala atunci cand preparatele sunt ambalate în recipiente de material plastic. în aceste caz plasticizanţii materialelor plastice pot fi cedaţi în soluţie fiind periculoşi pentru bolnavii ce primesc perfuzii pe termen lung sau transfuzii masive (exemplu: cedarea di -2- etilhexilftalatul, plasticizant al P.V.P.).

Luand în considerare toate aspectele prezentate mai sus, administrarea preparatelor perfuzabile trebuie făcută raţional, stabilindu-se debitul şi viteza de absorbţie a apei din organism astfel incat să se sesizeze aparitia edemelor periferice, funcţionabilitatea cardiacă şi pulmonară.

Perfuziile sunt utilizate în special în următoarele două cazuri.

- ca terapia de substitutie(inlocuire)

Pierderea bruscă a lichidului biologic din diferite motive, necesită înlocuirea rapidă. Restabilirea echilibrelor organismului se realizeaza prin administrarea soluţiilor perfuzabile pe cale i.v. în urmatoarele situatii: hemoragii, pentru lichidele pierdute în stare de vomă; în diaree prelungită; obstrucţii intestinale sau în faze de redresare a insuficienţei renale acute: pentru înlocuirea apei extracelulare pierdută în diabetul insipid, transpiraţie excesivă, comă prelungită.

- în tratamentul de intretinere(menţinere) cand prin administrarea i.v. se asigura tot necesarul de lichide, electroliţi, substanţe energetice, în cazul când absorbţia lichidelor pe cale orală este inutilizabilă, datorită unei peritonitei, a unei interventii chirurgicale abdominale sau a unor infecţii sistemice grave.

Utilizarea perfuziilor este esenţială, pentru tratarea unor stări clinice, chiar daca nu apar modificări evidente ale echilibrului fiziologice ale organismului.

12.4.2. Formularea perfuziilor

In procesul de formulare al perfuziilor apar aceleaşi probleme ca şi în cazul medicamentelor injectabile.

Astfel, se vor respecta aceleaşi condiţii de calitate ale unei forme farmaceutice sterile, administrate parenteral, respectiv: să fie sterile şi apirogene; lipsite de particule în suspensie; izotonice; izohidrice şi să prezinte stabilitatea chimică.

Conţinutul în substanţa activă se va exprima în unităţi de masă /1000 ml soluţie; în milimoli la 1000 ml soluţie(mmoli/l); în miliechivalenţi(mEq) la 1000 ml soluţie(mEq/l). Conţinutul în substanţe energetice se exprimă uneori în calorii (cal).

Materiile prime trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii de calitate ca pentru soluţiile injectabile.

155

Prepararea se face în spaţii special amenajate, numite blocuri sterile, sau în spaţii special amenajate, evitându-se contaminarea preparatelor.

In cazul perfuziilor pot apare probleme particulare la preparare datorita volumului mare de soluţii care se prepara. Ele pot fi obtinute atat în spitale cât şi în industrie. Din acest considerent se vor folosi la preparare recipiente mari.

Operaţiile se efectueaza în flux continuu, fără întreruperi.

Medicamentele perfuzabile se condiţioneaza fie în flacoane din sticlă fie în recipiente din material plastic; rigide sau suple.

Recipientele sunt confecţionate din diferite materiale:

1.sticlă neutră(borosilicat sau tip I) acestea putând fi refolosite;

2.sticlă sodo-calcică neutralizată la suprafaţă(tip II) dar flacoanele nu se refolosesc, pentru că în timpul sterilizării, cedează alcalinitatea.

Flacoanele au capacitate mare(100 ml, 250 ml, 300 ml, 500 ml); au pereţii groşi şi sunt gradate în sens invers, de jos în sus, deoarece la folosire se răstoarnă şi se urmăreşte volumul de lichid administrat.

Pentru a mări rezistenţa hidrolitică se siliconează în interior, cu dimetilsilicon, sub formă de soluţie cloroformică la 3000C timp de 30 minute, când are loc hidrofobizarea crescând şi rezistenţa.

3. material plastic(pot fi sub forma de saci, pungi sau flacoane) suple, semirigide sau rigide, cu capacitate intre 125 - 2000 ml.

Sunt recipiente unidoză, soluţiile nefolosite se aruncă, aruncându-se şi recipientele din material plastic şi dopurile de cauciuc sau plastic. Împreună cu recipientele se eliberează şi setul de administrare.

Controlul calitatii perfuziilor

In controlul calitatii perfuziilor se urmaresc aceeasi parametri ca şi pentru preparatele injectabile.

Astfel, conform FR.X. se urmăreşte:

Aspectul – soluţiile perfuzabile trebuie să fie lichide limpezi, lipsit de particule în suspensie. Proba se face în aceleaşi condiţii ca la soluţiile injectabile, pe 10 flacoane; dacă soluţia perfuzabilă este condiţionată în recipiente din material plastic, aceasta trebuie transvazată în flacoane din sticlă.

Pentru aspectul emulsiilor perfuzabile, farmacopeea prevede obligativitatea de a prezenta un aspect omogen, după agitare, şi să nu prezinte nici o tendinţă de separare a fazelor. Diametrul picăturilor de ulei determinat la microscop, să nu depăşească 5 µm.

Culoarea; pH-ul; uniformitatea volumului, impurităţile pirogene, sterilitatea şi conţinutul în substanţele active.

Conservarea se realizeaza în recipiente închise etanş, cele din farmacie putând fi conservate 24 de ore, până la 30 zile, iar cele industriale au o perioadă de conservare de 1-2 ani; uneori fiind necesară verificarea lor, înainte de folosire.

156

12.4.3. Tipuri de perfuzii folosite în terapeutică

1). Perfuzii cu electroliţi, destinate corectării tulburărilor survenite în balanţa hidroelectrolitică a organismului

2). Perfuzii pentru restabilirea echilibrului acido-bazic, cand este necesara administrarea unor soluţii care sa readuca organismul la pH –ul normal fiziologic.

De obicei aceste două tipuri de perfuzii se asociaza deoarece cele doua dezechilibre apar concomitent.

3). Perfuzii cu substanţe energetice - perfuzii cu hidraţi de carbon şi cu lipide; hidraţii de carbon se pot asocia şi cu alcool;

4). Perfuzii folosite în metabolismul reconstituant cele cu aminoacizi sau hidrolizate de proteine.

5). Perfuzii de dispersii coloidale ale înlocuitorilor de plasmă. 6). Perfuzii medicamentoase.

7). Soluţii pentru dializă peritoneală şi hemodializă sunt soluţii cu electroliţi la care se pot asocia substanţe energetice, antibiotice şi au un mod diferit de administrare: intracorporal sau extracorporal bazându-se pe schimbul osmotic prin membrană semipermeabilă.

1. Perfuziile cu electroliţi

Sunt preparate folosite pentru menţinerea echilibrului hidro-electrolitic al organismului la bolnavii operaţi pentru înlocuirea apei şi electroliţilor. Se pot folosi şi pentru compensarea dezechilibrului acido-bazic şi tratamentului şocului cauzat de perturbări hemodinamice.

Dezechilibrele în balanţa hidro-electrolitică sunt datorate pierderilor mari de apă şi electroliţi, sau aportul insuficient al acestora şi se produc în stări patologice

însoţite de febră şi transpiraţie, vomismente, diaree, pierderi de sânge, arsuri, sau în urma tratamentului cu unele perfuzii.

În stările normale, printr-un sistem complex de reglare, organismul reţine apa şi electroliţii necesari, şi elimină surplusul prin mecanismul numit homeostazie (derivă de la cuvintele: homoios = asemănător şi stais = stare).

Homeostazia apei şi electroliţilor este reglată de unele glande: hipofiza, suprarenala, paratiroida, precum şi impulsurile nervoase de la diverse nivele ale

S.N.C.

Un rol important îl au: rinichiul, plămânii şi pielea.

Apa din organism este repartizată în două mari compartimente: apa celulară şi apa extracelulară.

Cea extracelulară este compusa din: apa interstiţială şi apa intravazală.

Apa celulară reprezintă cea mai mare proporţie; la bărbaţi reprezentând 40% din greutatea totală a corpului, iar la femei 30%.

Apa interstiţială reprezintă 15%, iar cea intravazală 5%.

157

In fiecare compartiment apar diferenţe în ceea ce priveste compozitia lichidelor biologice; dar deosebirea cea mai mare apare între compoziţia electroliţilor dintre lichidul interstiţial şi cel intracelular. În lichidul interstiţial predomină ionul de sodiu, în cel intracelular ionul de potasiu. Ca anioni intalnim: în lichidul interstiţial Cl-

şi HCO3-, în cel intracelular PO42- şi proteine.

Deosebirea dintre lichidul intracelular şi cel intravazal constă în concentraţia în proteine, fiind mai mare în plasmă.

Lichidele organismului au aceeaşi concentraţie în constituenţi osmotic activi; lichidele intra şi extracelulare sunt separate prin peretele celular şi vascular care acţionează ca membrane semipermeabile, migrarea lichidului făcându-se dintr-un spaţiu în celălalt, pe baza procesului de osmoza.

Există o restricţie în difuzarea liberă a solvenţilor, apa fiind solventul care difuzeaza liber prin toate membranele.

Serul sanguin are un anumit număr de cationi, şi anioni, care alcatuiesc ionograma serului sanguin; concentratia se exprima în mEq/l sau mval/l de plasmă.

Serul sanguin conţine 302 - 304 mEq anioni şi cationi/1.

Necesarul zilnic de apă este asigurat prin aportul alimentar şi oxidările celulare, existând un echilibru, între apa primită şi cea eliminată. Când pierderile depăşesc cantitatea de apă primită(aproximativ 2,0 - 2,5 l/zi) pot fi corectate în stare normală prin alimentaţie, dar în stare patologică pe cale parenterală.

Pierderile mari de lichide produse de diferite stari patologice(vărsături, diaree gravă, transpiraţie excesivă, arsuri) nu schimbă numai volumul, ci şi compoziţia lichidului extracelular.

Pierderile de Na+, cu scăderea concentraţiei sale în lichidul extracelular produc în general o migrare de apă către celule; invers, încărcarea cu Na+ cu creşterea concentraţiei sale în lichidul extracelular produce migrarea apei din spaţiul intracelular către cel extracelular. Pot fi antrenaţi şi K+ , eliminaţi în final prin urină.

Pierderile de Na+ şi K+ dau perturbări grave şi vor fi compensate în special pierderile de K+, deoarece participă la excitaţia musculaturii inimii şi la procesele anabolizante ale acizilor aminaţi.

La administrarea perfuziilor cu electroliţi să se ţină seama de raportul cationi/anioni, din sânge, astfel incat sa refacem ionograma serului sanguin.

În tratamentul de corectare, când lipsesc numai anumiţi ioni, trebuie să cunoaştem elementele deficitare, cu care să preparăm perfuzia respectivă.

Se folosesc în acest scop: Soluţia perfuzabilă de NaCl 9‰, soluţia perfuzabila de clorura de sodiu şi potasiu; soluţia de clorura de sodiu compusă – Ringer.

2. Perfuzii folosite pentru restabilirea echilibrului acido – bazic

Pierderile de electroliţi aduc modificări şi în echilibrul acido-bazic. pH-ul lichidului extracelular este determinat de concentraţiile acizilor şi bazelor din sistemele tampon. În stările normale pH-ul lichidelor biologice este de 7,35 - 7,45.

158

Un pH mai mare de 7,45 conduce la starea de alcaloză iar un pH mai mic de 7,35 conduce la starea de acidoză. Limitele de pH compatibile de pH la care organismul uman poate sa traisca sunt intre 6,90 - 7,95.

Modificarile în echilibrul acido-bazic se produc datorită variaţiei raportului componentelor sistemului H2CO3/NaHCO3 care este principalul sistem tampon al lichidului extracelular(1/20). Acest sistem nu are capacitate mare de tamponare, dar este eficient în reglarea pH-ului întrucât concentraţia în bază sau acid poate fi repede modificată de activitatea plămânului, rinichiului.

Acidoza respiratorie se produce când apare un efect de eliminare pulmonară a CO2 prin leziune organică, de exemplu în emfizem pulmonar sau prin constricţia bronhiolelor.

Când creşte concentraţia de H2CO3 în lichidul extracelular şi scade pH-ul, rinichiul intervine prin rezorbţia unei cantităţi mărite, de NaHCO3 decât cea obişnuită.

Alcaloza respiratorie se produce când există o hiperventilaţie pulmonară a CO2 eliminat mai repede şi mai mult; presiunea CO2 alveolar scade, scade concentraţia H2CO3 în sânge, pH-ul creşte, rinichiul răspunde prin creşterea excreţiei de NaHCO3.

Alcaloza produsă prin vărsături cand se pierd cantităţi mari de suc gastric, scade concentraţia în Cl-, ca urmare cationii de Na+ disponibili sunt neutralizaţi de H2CO3 şi pH-ul creşte cu formare de NaHCO3.

Alcaloza poate fi şi rezultatul supradozării cu soluţii alcalinizante sau ca urmare a transfuziei unor cantităţi mari de sânge conservat cu citrat de sodiu.

Atat în acidoza cât şi în alcaloza metabolică, compensarea se face parţial prin modificarea minut-volumului respirator (în acidoză creşte, în alcaloză scade) sau datorită funcţiei homeostatice a rinichiului.

În caz de tulburări grave se recurge la perfuzii, fie alcalinizante fie acidifiante.

Aceste perfuzii refac echilibrul acido-bazic şi dereglările balanţei hidrice ale organismului.

Astfel, în alcaloză:

¾forma uşoară, se administrează sol. NaCl 9‰ cu un supliment de K+ (sub formă de KCl);

¾în formele severe se administrează soluţii acidifiante, pe cale orală, cu

KCl, NaCl, CaCl2, MgCl2, şi în plus soluţii perfuzabile de clorhidrat de arginină 1 - 8% uneori asociată cu acid malic şi sorbitol sau se administrează soluţia perfuzabilă de clorhidrat de lizinină.

Mai puţin indicată este soluţia perfuzabilă de NH4Cl 8,3%; deoarece prin metabolizarea NH4- rămâne Cl-. Prezinta şi dezavantajul efectului hemolitic, apar fenomene cerebrale, fiind contraindicată în insuficienţa hepatică.

La acidoza metabolică, instalata prin pierderea secreţiei alcaline intestinale, fistule biliare, diabet, şoc, arsuri, intoxicaţii cu somnifere, se administrează soluţii perfuzabile de NaHCO3 1,3%; soluţii perfuzabile de lactat de

159

sodiu sau de acetat de sodiu, soluţii de THAM(trometamol) - în cazul când este contraindicat aportul de Na+.

3. Perfuzii cu substanţe energetice

Reprezintă un grup de preparate folosite pentru tratament temporar, până la restabilirea pacientului, care este apoi alimentat pe cale normală. Se administreaza timp de câteva zile, mai rar tratamentul se prelungeste pana la câteva săptămâni.

Normal, necesarul energetic mediu al unui adult cu greutatea de 70 Kg este de 2500 calorii la o muncă obişnuită. Aceste necesar variază în funcţie de sex, vârstă, greutate corporală, efortul depus şi starea fiziologică a pacientului.

În stări patologice, necesarul energetic creşte. Astfel dupa o intervenţie chirurgicală, arsuri grave, necesarul energetic se ridica la mai mult de 4000 calorii pe zi; creşterea temperaturii corpului cu un grad, măreşte acest necesar cu 12%.

Ca substanţe energetice se folosesc dintre monozaharide: glucoza, fructoza, hexoli rezultaţi prin reducerea glucozei(sorbitol şi manitol); alcool etilic şi uleiuri vegetale sub formă de emulsii U/A.

Toate substanţele energetice se oxidează eliberând energie.

După natura acestor substanţe, aportul energetic pe care aceste substanţe il aduc organismului difera, astfel:

-glucide = 4,1 calorii;

-alcool etilic = 7,1 calorii;

-lipidele = 9,3 calorii.

De retinut ca nu toate se consumă integral, diferenţiindu-se şi prin viteza de transformare în organism.

1.Glucoza se foloseste sub forma de soluţie perfuzabilă 5% şi 10% considerate izoosmotice, comportându-se ca soluţii izoosmotice.

Solutiile perfuzabile cu glucoza dau probleme legate de stabilitate şi contaminare cu substanţe pirogene dar şi în cazurile când glucoza nu este asimilată de organsm sau este chiar contraindicată.

2.Fructoza se condiţioneaza în soluţii perfuzabile 5,4%; 10% şi 40%. Aceste soluţii se caracterizeaza printr - un pH acid (pH=4), se transformă mai rapid ca şi glucoza, în ficat fiind metabolizata independent de insulină. La diabetici se administrează cu prudenţă pentru că o parte se poate transforma în glucoză.

Fructoza se asociază cu insulina (în forme grave). Are acţiune hepatoprotectoare, este bine suportată de pacientii invarsta, neproducând tromboze, chiar la folosire îndelungată. Se asociază cu alcool etilic, furnizând prompt, o cantitate mai mare de energie.

Combustia alcoolului este condiţionată de prezenţa acidului piruvic 4-5%, plus fructoza.

3.Alcoolul în perfuzii se administrează lent, pentru a se metaboliza evitându-se riscul apariţiei în sânge a unei concentraţii de peste 0,8%.

160