133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

Se absorb repede şi trec în circulaţia sistemică multe din substanţele care străbat dermul.

3. Hipodermul - ţesut gras, subcutanat, reprezentând o bandă (pernă) mecanică şi o barieră termică.

Este ţesutul nutritiv al pielii, având capacitatea de a sintetiza şi păstra elementele energetice, uşor folosibile de piele.

În hipoderm se găsesc glomerului8i excretori ai glandelor sudoripare apocrine şi bulbii firelor de păr. Este străbătut de vase sanguine, vase limfatice şi terminaţii nervoase.

Anexele pielii – glandele sudoripare, pot fi ecrine şi apocrine. Cele ecrine sunt în număr de 3 milioane pe suprafaţa pielii, producând secreţie sudoripară cu pH acid 4-6,8. pot secreta: substanţe proteice, anticorpi şi antigeni. Au contribuţie importantă în reglarea căldurii.

Glandele sudoripare apocrine se dezvoltă la nivelul foliculilor pilosebacei în regiunea axilelor, a pieptului şi regiunea perianală.

Produc secreţii lăptoase sau uleioase care pot fi colorate şi conţin proteine, lipide, lipoproteine şi zaharuri.

Bacteriile superficiale metabolizează acest lichid inodor şi produc mirosul caracteristic corpului.

Foliculii piloşi se dezvoltă pe toată pielea cu excepţia părţii roşii a buzelor, podul palmelor, tălpilor şi unele părţi ale organelor sexuale.

În foliculul pilos, deasupra muşchiului se deschide una sau mai multe glande sebacee şi în unele regiuni ale organismului o glandă sudoripară apocrină. Glandele sebacee sunt mai multe şi mai mari pe faţă, frunte, urechi, linia mediană a spatelui şi suprafeţele anogenitale. Lipsesc de pe palme şi tălpi!

Aceste glande produc sebum din dezintegrarea celulelor ce conţin gliceride, acizi graşi liberi, colesterol, esteri ai colesterolului, esteri ai cerurilor şi scualen – hidrocarburi care provin de la extracţia vitaminei A din uleiul de peşte.

Acţiunea anormală a glandelor sebacee, duce la seboree, hiperplazie glandulară fără seboree, la obstrucţia canalului pilosebaceu, producând acnee şi comedoame sau alte disfuncţii.

Unghiile ca şi părul conţin cheratină cu un conţinut mai mare de 5 , mai ales sub formă de cisteină.

Unghiile se comportă ca o matriţă hidrofilă.

Principalele funcţii ale pielii

1. funcţia mecanică – se susţinere a organismului cu rol important al dermului. Pielea este elastică, dar pierzându-şi calităţile iniţiale îşi revine foarte greu. Cu vârsta se zbârceşte şi devine mai rigidă.

Stratul cornos este mai rigid, aproape tare, elasticitatea sa depinde de balanţa dintre lipide şi substanţele higroscopice, hidrosolubile (de proporţia de apă). Ţesutul

301

cornos necesită 10-20% umiditate, care acţionează ca un plasticizant, mărind supleţea – flexibilitatea.

2.funcţia de protecţie – pielea intactă este o barieră importantă împotriva microorganismelor, o barieră chimică, o barieră împotriva radiaţiilor (cele mai nocive fiind radiaţiile U.V. cu λ = 290-400 nm); pe de altă parte radiaţiile UV stimulează melanocitetele în producerea de melanină care protejează parţial pielea.

Sub acţiunea razelor solare se produce eritem, pigmentare şi îngroşarea epidermului.

Reacţii cronice ale luminii solare produc îmbătrânirea pielii premalignizarea sau chiar malignizarea. Acţionează ca o barieră pentru căldură şi regulator de temperatură.

3.acţiunea izolatoare – stratul cornos este subţire pe majoritatea suprafeţei corporale, nu protejează suficient ţesuturile din interior de extremele de căldură sau frig.

Pielea este principalul organ care asigură menţinerea temperaturii corpului uman la aproximativ 370C.

Pentru a conserva căldura circulaţia periferică scade, minimalizându-se pierderea de căldură, frisoanele generează energie, când răceala este severă.

Pentru a pierde căldura vasele de sânge se dilată, glandele sudoripare ecrine elimină o secreţie salină diluată, căldura de vaporizare a apei scăzând temperatura.

Barieră electrică – în pilea uscată rezistenţa electrică este mai mare ca în alte ţesuturi biologice.

Barieră faţă de şocurile mecanice – dar loviturile puternice rănesc pielea şi produc umflarea ei.

Fricţionarea pielii produce umflarea şi îngroşarea, pe epiderm apar asperităţi şi conuri.

Pielea apară organele interne de factorii externi dăunători, limitează trecerea substanţelor chimice în organism şi din organism spre exterior, stabilizează presiunea sanguină şi temperatura corpului şi mediază senzaţiile de cald, rece, atingere şi durere.

Pielea poate exprima emoţiile, astfel:

¾paloarea este datorată spaimei;

¾roşeaţa – jenei, încărcătură emoţională;

¾transpiraţia excesivă – neliniştii.

Este deci foste important să se menţină integritatea învelişului cutanat.

Preparatele topice se folosesc în trei scopuri:

1.pentru refacerea funcţiei de barieră a pielii. Acţiune superficială, la nivelul epidermei. Sunt numite preparate epidermice.

2.pentru a dirija medicamentele. Dirijează medicamentele spre ţesuturile vii ale pielii, în ţesuturile vii ale epidermului şi dermului, înlocuind administrarea orală, parenterală. Sunt numite şi preparate intradermice.

302

3.pentru tratamentul sistemic, prin rezorbţia percutanată a unor substanţe active. Sunt folosite sisteme terapeutice transdermice, indicate în răul de mişcare – hiosciamina, angină – nitroglicerină, HTA – clonidine.

Formularea preparatele dermatologice se face în funcţie de locul la care dorim să ajungă medicamentul.

Principalele locuri indicate:

9la suprafaţa pielii;

9în stratul cornos;

9la nivelul anexelor;

9în straturile profunde ale epidermei şi dermului;

9în circulaţia sistemică.

Tratamentul superficial foloseşte o simplă acoperire sau aplicare cosmetică, formându-se un strat protector la suprafaţa epidermei.

Se utilizează:

-pentru distrugerea bacteriilor şi fungilor de la suprafaţa pielii,

-filme protectoare,

-preparate fotoprotectoare,

-creme barieră care combat uscarea pielii,

-preparate cu antiseptice, antibiotice sau deodorante care distrug microorganismele de la suprafaţa pielii.

Formularea acestor preparate urmăreşte ca eliberarea să se facă corespunzător şi agenţii antimicrobieni să pătrundă în ţesuturile profunde ale pielii pentru a ajunge la microorganisme.

Tratarea stratului cornos urmăreşte înmuierea acestuia prin mărirea conţinutului în apă. Pentru combaterea ihtiozei cu acid salicilic – cheratolitic.

Agenţii de înmuiere şi cheratolitici să fie cedaţi corespunzător pentru a penetra în ţesut. Ideal ar fi să nu pătrundă în straturile mai profunde – fiind dificil de realizat.

Tratarea anexelor pielii – pentru reducerea hipersecreţiei glandelor sudoripare, se utilizează medicamente care combat transpiraţia – săruri de aluminiu sau alte metale. În acnee se folosesc exfoliante topice: acid salicilic, acid retinoic, peroxid de hidrogen.

Tratamentul infecţiilor se face cu antibiotice cu acţiune topică: tetraciclina, eritromicina, neomicina; depilatoare cu sulfură de bariu (BaS2), sulfură de siliciu (SiS2) sau tioglicolaţi.

Pentru a combate infecţiile fungice ale unghiilor, stratului cornos şi părului sunt folosite preparate cu clotrimazol, tiobendazol, miconazol.

În acnee se produce blocarea folicului prin depozit cornos.

303

18.3. Biodisponibilitatea medicamentelor cu administrare topică

Pentru ca substanţele medicamentoase să ajungă în (să străbată) straturile profunde ale epidermei şi dermului sau în circulaţia sistemică trebuie ca să se producă penetrarea acestora.

Factorii care influenţează penetrarea medicamentelor administrate topic şi implicit biodisponibilitatea şi acţiunea formei farmaceutice sunt în număr de trei:

1.pielea;

2.substanţele active;

3.vehiculul – excipientul /baza de unguent.

Absorbţia prin piele este un proces complex, dinamic, orice modificare a acestor factori, care se pot influenţa reciproc, poate schimba fluxul substanţelor active în traiectul cutanat.

Pielea intervine prin următoarele caracteristici biologice:

-vârsta pielii care este legată de vârsta individului; permeabilitatea scade cu vârsta;

-condiţia pielii – starea în care se află pielea. Astfel pielea intactă este o

bună barieră; dacă este afectată de diferiţi agenţi sau factori (cum ar fi substanţele vezicante, acizii sau alcoolii) se pot produce leziuni, abraziuni sau dermatite care favorizează penetrarea. Mulţi solvenţi pot deschide structura complexă, densă a stratului cornos, influenţând penetrarea.

Un amestec de solvenţi polari şi nepolari: metanol şi cloroform îndepărtează lipidele producând mutaţii artificiale, drept urmare moleculele de substanţă medicamentoasă pătrund mai uşor.

Solvenţii aprotici: dimetil-sulfoxid (D.M.S.O.), dimetil-formamida (D.M.F.), dimetil-aceamida (D.M.A.) potenţează absorbţia medicamentelor, modificând temporar bariera cutanată.

Dacă pilea este inflamată, cu pierderea stratului cornos şi alterarea cheratinizării, permeabilitatea creşte. Invers dacă pielea este îngroşată şi sau are formaţiuni de solzi (ca în cazul ihtiozei) permeabilitatea sa descreşte.

-locul de aplicare şi mărimea acestuia – influenţează permeabilitatea în funcţie de grosimea şi natura stratului cornos şi de densitatea anexelor de

pe suprafaţa pielii.

Individul poate influenţa absorbţia; astfel pentru aplicarea hiosciaminei în preparate topice cu acţiune sistemică se utilizează regiunea postauriculară, unde stratul cornos este mai subţire şi mai puţin dens, cu mai puţine glande sudoripare şi sebacee şi multe capilare care cresc temperatura cu câteva grade (respectiv 4-5 grade).

-metabolismul pielii (în piele sunt metabolizaţi unii hormoni steroizi şi substanţe cancerigene) acest metabolism poate determina eficacitatea terapeutică a preparatelor în special a prodrogurilor.

304

-efectul circulator creşterea fluxului sanguin poate reduce timpul în care substanţa activă penetrantă rămâne în derm şi astfel creşte gradientul de concentraţie al transportului prin piele (acest efect este de obicei neglijabil).

O piele congestionată are o absorbţie superioară deoarece maladia care dă hiperemia modifică bariera cutanată.

Unele substanţe vasodilatatoare – esterii acidului nicotinic măresc permeabilitatea prin modificarea barierei cutanate.

Agenţii vasoconstrictori – steroizii topici pot reduce viteza lor de absorbţie sau a altor substanţe asociate.

Pielea mai poate interveni şi prin asociere cu alţi factori.

Substanţele active – influenţează gradul de penetraţia după administrarea topică prin proprietăţile lor fizico-chimice:

¾forma şi mărimea particulelor;

¾solubilitatea;

¾coeficientul de partiţie (partaj) între faze;

¾concentraţia sa efectivă.

Activitatea unor substanţe active este afectată:

9de valoarea pH-ului,

9de prezenţa unor cosolvenţi,

9de acţiunea de suprafaţă,

9de micelizare şi

9de formarea de complecşi.

Pătrunderea substanţelor active se realizează prin difuziune pasivă, conform legii lui Fick după următoarea ecuaţie:

dmdt = −D × dcdx

în care:

dmdt - este viteza de transfer a substanţei medicamentoase pe unitatea

de suprafaţă (respectiv viteza de difuziune a substanţei medicamentoase din excipient) este egală cu produsul dintre:

-D – coeficientul de difuziune (difuzibilitatea);

-c – concentraţia substanţei difuzibile;

-x – distanţa parcursă de substanţa medicamentoasă.

Semnul „-” înseamnă că fluxul (viteza de difuziune) este în sensul descreşterii concentraţiei substanţei medicamentoase în excipient.

Relaţia dintre proprietăţile termodinamice ale substanţei medicamentoase şi absorbţia cutanată într-un sistem în care vehiculul nu influenţează în mod apreciabil funcţionarea pielii, a fost propusă de Higuchi:

305

dmdt = k ×CL ×D × A , în care:

dmdt - viteza de difuziune a substanţei medicamentoase din excipient sau fluxul

substanţei medicamentoase. Depinde de:

k – coeficientul de partaj al substanţei medicamentoase între excipient şi bariera cutanată;

C– concentraţia substanţei medicamentoase în excipient;

D– difuziunea efectivă medie a substanţei medicamentoase prin barieră sau coeficientul de difuziune (difuzibilitatea);

A– suprafaţa traversată (parcursă) de substanţa medicamentoasă;

L– grosimea stratului barieră.

În cazul membranelor biologice, nu se poate separa valoarea k de valoarea D şi se introduce produsul lor (φ = k ×D ) denumit constanta de permeabilitate.

În acest caz:

dmdt =φ×CL × A ,

principalul factor care poate influenţa viteza de difuziune este C – concentraţia substanţei active în vehicul şi aceasta depinde:

1.de solubilitatea sa. Fluxul solventului este proporţional cu gradientul de concentraţie al substanţei medicamentoase prin întreaga barieră.

Ce este gradientul de concentraţie? Este variaţia progresiv descrescândă plecând de la un punct maxim al concentraţiei substanţei medicamentoase, deci de la o soluţie saturată.

Pentru a avea flux maxim, este necesar ca soluţia donatorului să fie saturată.

O soluţie saturată se obţine prin selectarea concentraţiei optime a substanţei medicamentoase experimentând cu o serie de solvenţi sau asociere de solvenţi, respectiv cu un amestec binar cu proprietăţi de solubilizare corespunzătoare.

Se poate mări concentraţia substanţei active în excipient, dar în acest caz coeficientul de partaj scade; în general, dacă solubilitatea în excipient (în solvent) creşte, creşterea solubilităţii şi coeficientul de partaj pot avea efect contrar în promovarea fluxului.

Nu urmărim să obţinem soluţii suprasaturate, prin urmare, formularea trebuie astfel concepută încât să se obţină o soluţie saturată sau aproape saturată în vehiculul donor.

2.coeficientul de partaj k. Este cel mai important factor care stabileşte fluxul substanţelor active prin membrană (biologică - piele), dacă membrana are rezistenţă mare la difuziune.

Coeficientul de partiţie este cel care determină stabilirea unei concentraţii iniţiale crescute a substanţei difuzibile în primul strat al membranei (stratul cornos).

Bazele cu coeficient de partaj 1 au condiţii maxime de penetrare.

306

3. concentraţia efectivă. Este gradientul de activitate sau gradientul potenţial chimic, ce determină forţa de difuziune şi nu diferenţa de concentraţie. Conform partiţiei în funcţie de pH numai moleculele neionizate trec rapid prin membrane lipidice. În cazul substanţelor cu caracter de acid sau de baze slabe, care disociază

în funcţie de pH şi de valoarea pKa şi pKb , numai fracţiunea din moleculele neionizate aflate în preparatul respectiv va determina gradientul efectiv de concentraţie (această fracţiune depinde de pH).

Concentraţia efectivă este influenţată şi de prezenţa de cosolvenţi care pot mări solubilitatea, dar pot micşora coeficientul de partiţie.

În cazul substanţelor cu proprietăţi tensioactive care formează micele, coeficientul de partiţie real este dat de concentraţia monomerului liber, care rămâne de obicei constant. Deoarece micelele care se formează nu au capacitate de penetrare, ele servesc ca rezervor pentru a înlocui monomerul şi a menţine constantă concentraţia acestuia în donor.

Substanţele tensioactive folosite ca adjuvanţi la preparatele topice pot avea efect asupra penetrării, prin micşorarea tensiunii interfaciale la nivelul foliculilor piloşi şi producerea de schimbări în conformaţia proteinelor stratului cornos.

Formarea de complecşi influenţează permeabilitatea similar cu micelizarea. Prin mărirea solubilităţii aparente, coeficientul de partaj aparent al substanţei active se schimbă. De exemplu, o mărire a coeficientului de partaj aparent ce se produce la formarea de complecşi ai cafeinei cu unele substanţe, măreşte absorbţia substanţelor active prin piele.

Principiile active pot interacţiona cu pielea, fie formând legături cu învelişul cutanat, influenţând absorbţia.

Substanţele active care favorizează hidratarea stratului cornos , măresc penetrarea: ele se folosesc în tratarea dermatozelor uscate cu scuame. În acest scop se folosesc factorii naturali de umezire folosiţi în industria cosmetică: acizii graşi liberi, acidul pirolidoncarboxilic, ureea, lactatul de sodiu, potasiu sau calciu sau complexul din zahăr şi proteine.

Efectul hidratant şi cheratolitic al ureei măreşte penetrarea, deci măreşte rezorbţia de steroizi antiinflamatori administraţi topic, alături de uree.

Legarea substanţelor active în piele, în cazul substanţelor fotoprotectoare, unde comportarea pielii este foarte importantă. De asemenea steroizii topici formează depozite în stratul cornos ca şi substanţele care se aplică topic pentru efect sistemic: sisteme transdermale.

Vehiculul – excipientul sau baza de unguent are în special funcţia de diluant al principiilor active, reprezentând o mare proporţie din preparat. Asigură preparatului caracteristicile cerute, consistenţa necesară aplicării topice corespunzătoare, în plus vehiculează substanţele active, favorizând atingerea concentraţiei eficiente la locul de acţiune. Vehiculul poate schimba starea fizică şi permeabilitatea stratului cornos,

307

în special prin efectul oclusiv, mărind conţinutul în umiditate din piele, poate îmbunătăţi penetrarea substanţelor active.

s-a observat că folosind un film plastic, oclusiv în tratamentul topic cu steroizi se măreşte puterea de penetrare de 10 ori.

Dintre bazele de unguent cele mai ocluzive sunt bazele grase anhidre, apoi emulsii A/U şi cu efect mai mic emulsiile U/A.

Pulberile sicative şi loţiunile măresc suprafaţa de evaporare şi usucă pielea. Preparatele care conţin umectanţi: glicerina, propilenglicolul, polietilenglicolul

sau emulgatori care îndepărtează umiditatea de pe piele au efect contrar celui aşteptat, uscând stratul cornos.

În compoziţia excipienţilor sunt incluşi agenţii care înlesnesc penetrarea şi când este cazul absorbţia percutanată. Aceştia sunt promotori de absorbţie sau promotorii de penetrare. Ideal ar fi să răspundă următoarelor caracteristici:

¾să fie inerţi farmacologic;

¾netoxici, neiritanţi, nealergici;

¾să aibă acţiune imediată;

¾efect previzibil;

¾după îndepărtare pielea să-şi recapete proprietatea de barieră;

¾să nu provoace pierderea fluidelor organismului, a electroliţilor şi a altor materiale endogene;

¾să fie acceptaţi din punct de vedere cosmetic;

¾să aibă capacitate bună de etalare cu senzaţia plăcută pe piele;

¾să fie ieftini, inodori, incolori.

S-au folosit cu succes solvenţii aprotici D.M.S.O., D.M.F., D.M.A. care accelerează trecerea apei, coloranţilor, barbituricelor, steroizilor, griseofulvinei, fenilbutazonei, anestezicelor locale, a unor antibiotice şi săruri cuaternare de amoniu.

Pot mări rezervele din stratul cornos a unor steroizi topici şi a griseofulvinei. Folosirea D.M.S.O. a fost întreruptă pentru unele dezavantaje:

-acţiune iritantă,

-miros neplăcut,

-toxicitate.

În privinţa toxicităţii aceasta a fost exagerată, întrucât pentru acţiunea penetrantă aceasta nu este toxică, iar mirosul neplăcut este datorat unui metabolit – dimetilsulfitul.

Alţi agenţi de mărire a penetrării: pirolidonele, STA care măresc penetrarea la nivelul anexelor, acţionează prin reducerea tensiunii interfaciale.

Combinaţii ale acidului oleic sau alcoolului oleidic cu propilenglicolul sunt promotori ai penetrării pentru unele substanţe (propilenglicolul ca atare, în concentraţii mici nu are acest rol).

Datorită lipsei de toxicitate şi eficacităţii cel mai bun promotor este apa, aproape toate substanţele pătrund mai uşor prin stratul cornos hidratat, decât prin ţesutul uscat, de aceea orice substanţă farmacologic inactivă care nu afectează

308

stratul cornos şi măreşte hidratarea acestuia este considerată ca promotor al penetrării cutanate – factori umectanţi naturali, ureea.

Unii acizi graşi sau esteri ai acizilor graşi au capacitatea de a vehicula anumite medicamente făcându-le să penetreze în straturile profunde ale epidermului, unde formează un adevărat depozit

Hialuroniaza este o substanţă care poate accentua penetrarea unor medicamente ducând chiar la absorbţia lor

O problemă importantă în cazul unguentele este aceea a afinităţii substanţelor active pentru excipient.

Eliberarea substanţelor active depinde de solubilitatea ei în excipienţi:

-substanţele insolubile sau puţin solubile în baza de unguent (unguentesuspensie) sunt cedate mai uşor;

-când baza de unguent este o emulsie, substanţa activă se poarte găsi dispersată în mod diferit în fiecare din fazele sistemului în funcţie de hidrofilia sau lipofilia sa, influenţând cedarea şi implicit acţiunea

terapeutică. Astfel, acidul salicilic suspendat în baze grase are acţiune moderată, în baze emulsie A/U are acţiune cheratolitică intensă.

Substanţele active trebuie eliberate rapid din baza de unguent, astfel încât viteza de absorbţie să fie controlată de viteza de difuziune prin stratul cornos.

Un caz deosebit îl reprezintă preparatele transdermice, urmărindu-se ca viteza de difuziune din vehicul să fie cea care controlează absorbţia, iar pielea să acţioneze numai ca un canal de scurgere, menţinând la zero concentraţia substanţei active, penetrând şi trecând rapid în circulaţie.

-încorporând sub formă de soluţie când substanţa este dizolvată, viteza de difuziune din excipient şi biodisponibilitatea se pot modifica prin schimbarea concentraţiei şi a coeficientului de difuziune.

Pentru a fi eficiente în ratamentul straturilor profunde ale epidermului şi dermului, trebuie ca substanţa activă să fie eliberată corespunzător din preparate pentru a ajunge la locul de acţiune.

Multe substanţe active nu sunt de uz topic, pentru că nu pot străbate stratul cornos. Permeabilitatea se îmbunătăţeşte folosind promotori de penetrare, prodrogurile utilizate ajungând la receptori cedează fragmentul activ farmacologic aceste preparate conţin steroizi, AINS, antipurinice şi antihistaminice – pot da reacţii de sensibilizare

Pentru combaterea tumorilor premaligne şi maligne ale pielii este folosit 5- fluorouracilul şi metotrexatul.

Tratamentul sistemic prin absorbţie percutană este greu de realizat pilea sănătoasă nu permite absorbţia medicamentelor, absorbţia prin piele este lentă şi incompletă datorită stratului cornos Substanţa medicamentoasă se pierde prin spălare, prin aderarea de lenjerie şi îndepărtarea odată cu scuamele exfoliate

Există variaţii ale permeabilităţii cutanate în funcţie de subiect, vârstă, locul şi condiţiile aplicării.

309

Pe calea percutană se tratează răul de mişcare, angina, HTA.

Prin penetraţie prin piele sau penetraţia cutanată se înţelege pătrunderea substanţei medicamentoase încorporate în baza de unguent în straturile profunde ale epidermului şi dermului.

Prin absorbţie percutanată se înţelege traversarea pielii şi pătrunderea substanţelor active în circulaţia sistemică – preparat diadermic

Stratul cornos din celulele cheratinizate este constituit din scleroproteine cu grupări disulfurice, greu de atacat de acizi, alcooli diluaţi, enzime; au rezistenţă mare la acţiunea factorilor externi şi la pătrunderea substanţelor medicamentoase

Lipofilia stratului cornos este accentuată de un înveliş format din materii grase din secreţia sebacee pielea fiind considerată o barieră lipidică ar rezulta că permite penetrarea substanţelor solubile în grăsimi

În realitate, absorbţia grăsimilor este foarte redusă şi este favorizată cea a substanţelor lipofile care au şi o oarecare hidrofilie astfel stratul cornos absoarbe substanţele amfifile care pot pătrunde în straturile profunde şi în circulaţia sistemică epiderma vie este mai puţin eficace, permeabilitatea sa comparându-se cu a altor membrane biologice datorită permeabilităţii reduse a pielii, o mică fracţiune din substanţe este realmente absorbită, deci numai substanţele foarte active pot avea o acţiune generală, după administrarea topică

Stratul cornos eliberează treptat substanţele dând un efect prelungit, substanţele care străbat stratul cornos se pot concentra în straturile mai profunde şi regiunea subcutanată, favorizând acţiunea locală a medicamentelor.

La nivelul aparatului pilo-sebaceu, epiderma este foarte subţire şi la baza firului de păr se reduce la un singur strat de celule necheratinizate. Acest strat foarte subţire ar putea fi uşor de traversat de substanţele lipofile, care se amestecă cu sebum, dar spaţiul dintre firul de păr şi teacă este foarte îngust şi nu permite penetrarea la nivelul dermului; unele substanţe active pot traversa sebumul şi apoi celulele germinative ale glandelor sebacee.

Penetrarea prin glandele sudoripare, este foarte slabă. Viteza de absorbţie percutanată este influenţată de gradul de hidratare al pielii, baza de unguent poate interveni în viteza de penetrare, prin capacitatea de a modifica umiditatea pielii

Nu pătrund până la nivelul dorit – antireumaticele derivaţi de acid salicilic Pătrunderea medicamentelor în şi prin piele se poate face pe două căi:

1.fie prin pori – pereţii foliculilor piloşi (transfolicular) şi mai puţin prin glandele sudoripare;

2.transepidermal – străbătând epiderma.

La om predomină calea tranepidermală la majoritatea animalelor cea transfoliculară.

Medicamentul întâlneşte o primă barieră formată din stratul de sebum plus transpiraţie, bacterii şi celule moarte, un strat neregulat şi discontinuu, cu o grosime de 0,4-10 μm.

310