133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

- lubrifianţi solizi de tip laminar, la care acţiunea rezultă datorită orientării cristaline în timpul presiunii (talc).

La lubrifianţii de tip lichid există o dependenţă între eficacitate şi vâscozitate, o vâscozitate mai mare fiind avantajoasă. Au dezavantajul că se prelucrează greu, fiind încorporaţi prin intermediul unor solvenţi organici. Au fost de asemenea observate incompatibilităţi cu unele substanţe active. Sunt folosiţi rar.

La substanţele amfifile, comportarea este în funcţie de lungimea lanţului de atomi de carbon; lubrifianţii de acest tip sunt superiori celor de tip fluid; sărurile metalice ale acizilor graşi sunt lubrifianţi superiori, dar au proprietăţi lubrifiante satisfăcătoare şi acizii graşi, alcoolii graşi, alchilsulfonaţii.

Dintre lubrifianţii laminari cel mai mult se foloseşte talcul. Lubrifianţii pot fi grupaţi după funcţia pe care o îndeplinesc în:

1. lubrifianţi propriu-zişi, care diminuează frecarea suprafeţei laterale a comprimatului de matriţă şi favorizează expulzarea;

2. glisanţi, care îmbunătăţesc curgerea granulatelor din pilnia de alimentare în matriţă şi permit o umplere uniformă a acesteia;

3. antiaderenţi sau antiadezivi, care micşorează aderarea (lipirea) materialului de matriţă şi poansoane.

O acţiune avantajoasă se poate obţine folosind o asociere dintre un lubrifiant propriu-zis, un antiadeziv şi un glisant, cum este de exemplu amestecul de: stearat de magneziu, amidon şi talc.

În general, lubrifianţii trebuie să fie folosiţi sub formă de pulbere foarte fină, care să treacă prin sita 80-100 ochiuri/cm. O astfel de pulbere se asociază intim cu materialul imediat înainte de comprimare; amestecând cu precauţie astfel ca granulatele să nu se sfărâme.

Cantitatea de lubrifiant care trebuie folosită variază cu tipul de lubrifiant şi substanţele medicamentoase cu care se lucrează. În general, se folosesc cantităţi mici de circa 1% dar proporţia poate creşte până la 5% sau chiar mai mult. Prezenţa lubrifianţilor în cantitate mare poate să determine mărimea timpului de dezagregare deoarece majoritatea lor au pronunţate proprietăţi hidrofile.

Talcul este substanţa cea mai folosită deoarece are un bun efect antiaderent şi în parte uşurează curgerea granulatului în pâlnie. Pentru a se obţine o bună lubrifiere cu talc este necesară o proporţie de circa 3%. Uneori pentru a se obţine o eficacitate corespunzătoare este necesară o cantitate de 5-10% talc. Farmacopeea română ediţia a X-a limitează adaosul de talc la 3% în afară de unele cazuri speciale.

Calitatea de lubrifiant a talcului este o urmare a caracteristicilor cristalelor care, datorită onctuozităţii, alunecă între ele. Supuse unor forte de frecare tangenţiale, cristalele de talc se desfac lamelar. Această comportare este favorizată de apa absorbită între straturile cristalului. Duritatea scăzută a talcului contribuie de asemenea la efectul de lubrifiere. Mărimea particulelor determină efectul de lubrifiere. Un talc obişnuit realizează acelaşi efect în concentraţia de 8%, ca şi un talc

411

fin în concentraţie de 3% iar după pulverizarea avansată de 5 ore în moara cu bile, necesarul de tale se reduce la 1%.

Un inconvenient posibil al utilizării talcului îl constituie prezenţa proprietăţilor absorbante datorită cărora pot fi reţinute unele medicamente (fenotiazină, alcaloizi din corn de secară, baze cuaternare de amoniu).

'I'alcul nu este totdeauna bine suportat de mucoase şi s-a semnalat nocivitatea fiziologică a talcului, dar în cantităţi obişnuite talcul poate fi acceptat. Se utilizează şi diferite amestecuri de: talc, aerosil şi stearat de magneziu în proporţie de 8:1:1, talc cu alcool cetilic (9:1), talc cu stearat de magneziu (9:1), talc cu emulsie de silicon, aerosil (8:9:1). Aceste amestecuri se folosesc în concentraţie de 3%.

Amidonul - este o substanţă care reglează curgerea granulatului în pâlnie. Din acest punct de vedere amidonul este de două ori mai activ decât talcul şi polietilenglicolul 6000. Amidonul contribuie şi la diminuarea lipirii materialului, dar nu reduce forţa necesară evacuării comprimatului.

Proprietatea de glisare a amidonului creşte cu cantitatea adăugată, în practică folosindu-se proporţii de 10-20% amidon care se adaugă granulatelor uscate înainte de comprimare. În aceste condiţii amidonul îndeplineşte atât funcţia de agent de curgere favorizând totodată capacitatea dozării cât şi cea de agent dezagregant. Se utilizează mai ales amidonul de cartofi, deşi şi celelalte sorturi naturale au o comportare apropiată.

Acidul stearic - este un lubrifiant bun, folosit în proporţie de 1-2%, dar prezintă dezavantajul că măreşte timpul de dezagregare al comprimatelor. Se poate adăuga sub formă de pulbere foarte fină sau sub formă de soluţie eterică care se dispersează peste granulat. Este recomandat pentru lubrifierea granulatelor care conţin o cantitate mare de zahăr.

Stearatul de magneziu - este foarte des folosit pentru efectul de lubrifiere; se găseşte sub formă de pulbere foarte fină, având densitate aparentă 0,25. Se recomandă adăugarea în proporţie de 0,5%, cantităţi peste 2% nefiind indicate. Datorită caracterului hidrofob şi proprietăţilor mecanice stearatul de magneziu în proporţii ridicate inhibă dizolvarea, măreşte timpul de dezagregare şi reduce rezistenţa mecanică a comprimatelor. Forma fizică, mărimea particulelor şi conţinutul

în umiditate influenţează comportarea stearatului de magneziu. Se foloseşte cu rezultate bune în amestec constituit din stearat de magneziu 1 p şi talc 9 p. Uneori pot să survină incompatibilităţi datorită alcalinităţii stearatului de magneziu care influenţează stabilitatea substanţelor medicamentoase (acid acetilsalicilic şi alte substanţe cu caracter acid).

Uleiuri minerale - uleiul de vaselină este un aditiv de tip fluid care se foloseşte în cantităţi mici 1-2%. Pentru a se asigura o repartiţie uniformă la suprafaţa granulatelor se pulverizează peste material sub formă de soluţie eterică. Cantitatea de ulei nu trebuie să depăşească limitele indicate deoarece comprimatele au aspect neuniform, putând elibera picături de ulei. Se pare că acţiunea uleiului mineral este în strânsă legătură cu presiunea exercitată. Uleiul fluid de parafină este eficace în cazul

412

unei presiuni moderate. La presiuni mai înalte este convenabil să se recurgă la uleiuri minerale mai vâscoase sau la parafină.

Grăsimi, uleiuri, ceruri - lubrifianţii graşi dau, în general, rezultate bune, dar adăugarea lor necesită dizolvarea în eter, operaţie greoaie şi costisitoare. Astfel de substanţe prezintă dezavantajul că pot determina o prelungire a timpului de dezagregare deoarece au tendinţa să pătrundă în interiorul granulatelor. Se folosesc numai în anumite cazuri speciale: unt de cacao, unt de cocos, tristearat de gliceril, ceară de albine, ceara carnauba etc.

Siliconii - se folosesc sub formă de uleiuri sau emulsii. Uleiurile de siliconi în proporţie de 1-2% asigură o bună curgere a granulatelor, iar dezagregarea este corespunzătoare. Emulsiile de uleiuri siliconice în concentraţii de 2,% în prezenţă de talc înlătură complet aderarea materialului la poansane. Efectul lubrifiant al siliconilor este practic nul, de aceea trebuie să se asocieze cu un bun lubrifiant cum ar fi stearatul de magneziu. Cel mai important avantaj al siliconilor este inerţia chimică, fiind indicaţi la prepararea comprimatelor în care pot să apară diverse reacţii chimice

(comprimate de acid acetilsalicilic).

Aerosilul - plus varietăţile sale şi în special tipul R-972 care este hidrofob, a fost propus ca agent de reglare a curgerii.

Lubrifianţi solubili. Pentru comprimatele care trebuie să se dizolve în apă este necesar să se folosească substanţe solubile. În general, substanţele solubile au o acţiune lubrifiantă mai puţin eficace decât cele insolubile. Pentru comprimate de uz extern se recomandă uneori acid boric în concentraţie de 2%.

Polietilenglicolii cu greutate moleculară mare au dat rezultate bune.

Polietilenglicolul 14000 în proporţie de 4% adăugat sub formă de pulbere foarte fină asigură o bună lubrifiere granulatelor. Se pot adăuga şi sub formă de soluţii 2 -10%,

în dizolvanţi organici. Prezenţa polietilenglicolilor poate influenţa defavorabil dezagregarea şi duritatea comprimatelor.

Antistatici. Pulberile foarte fine acumulează la suprafaţa particulelor o cantitate mare de energie. Aceste forţe electrostatice sunt mai numeroase la particulele sub 100 μm. Unii electroni sunt îndepărtaţi de la suprafaţa cristalelor şi trecuţi în altă parte. Această separare de sarcină poate avea 1oc între materialul măcinat şi părţile metalice ale morii. Particulele rezultate au sarcini electrice de acelaşi semn, se resping între ele şi de aceea pulberea respectivă devine voluminoasă. Dacă particulele sunt încărcate cu sarcini de semn contrar se produce o aglomerare intensă a materialului.

Pentru înlăturarea sau micşorarea efectului sarcinilor electrostatice se pot adăuga substanţe antistatice. Adăugarea unor astfel de substanţe produce mărirea conductibilităţii şi distrugerea câmpului electric.

Substanţe adăugate la comprimate pentru efectul lor antistatic: stearat de magneziu, talc, lactoză, fosfat dicalcic, aerosil, derivaţi de amoniu cuaternar.

413

21.4.6. Alte componente ale comprimatelor

În anumite cazuri, la prepararea comprimatelor se adaugă şi alte substanţe care îndeplinesc diferite roluri: adsorbanţi, coloranţi, aromatizanţi, îndulcitori, stabilizanţi.

Adsorbanţi: La prelucrarea comprimatelor care conţin tincturi, extracte fluide, uleiuri, esenţe, vitamine liposolubile, produse fluide, amestecuri eutectice, este necesară adăugarea de substanţe care să adsoarbă umiditatea şi să asigure amestecului caracteristicile necesare comprimării.

Astfel de substanţe se folosesc şi atunci când medicamentele au tendinţa de a adsorbi apa sau sunt alterabile în prezenţa umidităţii.

Amidonul poate fi folosit pentru a adsorbi cantităţi limitate de umiditate sau de esenţe. În general, cantităţi mici de lichid pot fi adsorbite de amidonul adăugat ca diluant. În acelaşi scop au fost recomandate pulberi anorganice cum sunt caolinul, fosfatul tricalcic, bentonita sau talcul.

În ultimul timp au fost introduşi în practică derivaţi de acid salicilic coloidal sau celuloză microcristalină. Acestea se prezintă sub formă de pulberi foarte fine, uşoare care pot fi conservate în stare uscată fără să se aglomereze graţie structurii poroase a particulelor microscopice.

Acidul silicic coloidal. Diferite produse comerciale care sunt constituite din acid silicic coloidal au fost folosite ca adsorbanţi cu rezultate dintre cele mai bune. Aerosilul sau un produs similar Cab-O-Sil-ul este format din bioxid de siliciu pur, care datorită fineţii particulelor prezintă o suprafaţă activă de 200 m2/g. Particulele au dimensiuni de 0,015-0,20 μm. Pulberea de Aerosil poate adsorbi cantităţi foarte mari de lichid; amestecul de 40% apă continuă să se scurgă liber ca o pulbere.

Fixarea moleculelor de apă sau a altor lichide are loc ca urmare a unei reacţii de chemosorbţie, cu atât mai activă cu cât substanţa adsorbită este capabilă să formeze punţi de hidrogen.

Dată fiind capacitatea mare de adsorbţie există riscul ca la prelucrarea comprimatelor în care se află Aerosil, unele substanţe active să fie adsorbite ireversibil sau să fie cedate greu.

Adsorbanţi pentru substanţe solide. În unele formule de comprimate substanţa activă este prescrisă în cantităţi foarte mici de ordinul miligramelor. Obţinerea unei dispersări omogene a medicamentului în toată masa de material este foarte dificilă datorită concentraţiei foarte reduse de 1:10000 sau mai mici. Adsorbţia substanţei medicamentoase pe un suport sau agent de vehiculare permite o uniformizare corespunzătoare. Medicamentul dizolvat într-un solvent adecvat este amestecat cu o substanţă solidă după care urmează evaporarea solventului iar substanţa activă rămâne depusă pe particulele solide.

Produsele folosite în acest scop sunt: lactoza, amidonul, celuloza microcristalină, acidul silicic coloidal.

414

Adsorbţia care înglobează substanţa activă în spaţiile goale ale unei substanţe gazdă poate fi utilă pentru încorporarea cantităţilor mici de substanţă activă, pentru protejarea unor medicamente sensibile sau pentru intensificarea adsorbţiei.

Coloranţi. Marea majoritate a comprimatelor sunt de culoare albă sau aproape albă. Anumite comprimate pot fi colorate în funcţie de culoarea componentelor active. Există însă cazuri când, din motive speciale se adaugă un colorant. Astfel se poarte recurge la colorarea artificială pentru a atrage atenţia asupra activităţii, a evita accidente, pentru a indica o concentraţie diferită de substanţă medicamentoasă sau. din considerente de ordin estetic sau comercial. Culorile pastel sunt preferate deoarece nu produc pătarea comprimatelor.

Unele farmacopei prevăd colorarea unor comprimate care conţin substanţe

toxice.

În general, se folosesc substanţe admise la colorarea alimentelor: roşu de amarant, indigotină, portocaliu GCN, galben tartrazină, albastru de metilen, violet de genţiana.

Colorantul se poate încorpora sub formă de pulbere adăugată la celelalte componente :astfel încât să se realizeze un amestec omogen care se uniformizează şi prin cernere. Un alt procedeu este de a dizolva colorantul în alcool sau în lichidu1 de aglutinare.

Aromatizanţi şi edulcoranţi. Aromatizarea este indicată pentru comprimatele care trebuie să se desfacă treptat în gură, sau la cele efervescente. Substanţele aromatizante se adaugă în cantităţi minime dizolvate în alcool sau eter. Uneori se folosesc produse din comerţ constituite din esenţe adsorbite stabil pe un suport pulverulent. Aceste pulberi sunt avantajoase deoarece se înlătură adaosul de substanţe uleioase care pot influenţa negativ asupra stabilităţii comprimatelor şi asupra timpului de dezagregare.

Îndulcitorii se folosesc, în special, pentru comprimate de supt sau sublinguale sau pentru comprimate per orale efervescente. În afară de zahăr, care este folosit curent, se recomandă o serie de alţi produşi (glucoză, lactoză, manită etc.) sau substanţe din alte grupe chimice care nu se metabolizează la glucoză sau au o mare capacitate de îndulcire cum sunt zaharina, ciclamaţii etc. Acestea sunt destinate a

îndulci produsele dietetice pentru diabetici şi produsele insipide sau amare deoarece aceste substanţe au o remanenţă mai mare pe papilele gustative decât celelalte substanţe.

Zahărul. Este îndulcitorul cel mai cunoscut, folosit şi la prepararea comprimatelor, în special, a celor destinate să se dizolve în gură. Prezintă unele dezavantaje care îi limitează aplicarea, cum sunt puterea de îndulcire relativ moderată ceea ce duce la cantităţi apreciabile într-un amestec dat, întârzierea dezagregării. Capacitatea de îndulcire relativă a edulcoranţilor în comparaţie cu zahărul variază astfel: zaharoza 1, ciclamat de sodiu sau de calciu 30, zaharina 550,

415

dulcina 250, sorbitelul 0,5, glicerina 0,5, levuloza 1,73, glucoza 0,74, maltoza 0,32, galactoza 0,32, lactoza 0,15.

Zaharina este utilizată mai ales sub formă de sare de sodiu care este uşor solubilă. În cazuri speciale pentru pacienţi cu regim hiposodic se foloseşte sare de calciu sau forma activă. Prezintă avantajul că se adaugă în cantităţi foarte mici şi poate fi administrată la diabetici. Este mai greu acceptată lăsând o senzaţie de gust neplăcut.

Ciclamatul de sodiu. Este utilizat ca îndulcitor, având un gust plăcut şi putând fi aplicat şi la produsele destinate diabeticilor.

Se folosesc adesea asocieri de zaharină şi ciclamat în care este prezentă capacitatea mare de îndulcire a zaharinei şi gustul plăcut al ciclamatului.

Stabilizanţi. La prepararea comprimatelor se adaugă destul de rar substanţe stabilizante. Se poate menţiona adăugarea unor substanţe tampon pentru unele medicamente care sunt stabile la un anumit pH, adăugarea de substanţe absorbante pentru medicamente sensibile la umiditate etc.

21.5. Prepararea comprimatelor

Principiul preparării comprimatelor este foarte simplu, dar punerea lui în practică este destul de complicată. Pentru a avea un comprimat corespunzător materialul de comprimat (pulberea sau granulatul) trebuie să aibă proprietăţi mecanice şi forme particulare:

¾o anumită granulometrie;

¾o anumită capacitate de curgere, care să asigure umplerea uniformă şi rapidă a matriţei;

¾să aibă o anumită capacitate de legare, de comprimare corespunzătoare;

¾capacitate de expulzare uşoară;

iar comprimatele obţinute trebuie să aibă:

¾o rezistenţă corespunzătoare;

¾o dezagregare eficientă în sucurile digestive, excepţie făcând comprimatele care se desfac în gură sau în alte cavităţi.

Pentru realizarea acestor caracteristici, la prelucrarea substanţelor

medicamentoase în comprimate, pe lângă adăugarea de excipienţi este necesar şi un tratament special, respectiv granularea.

Scopul granulării este:

¾ modificarea structurii materialului,

¾mărirea densităţii, care duce la

¾ameliorarea proprietăţilor de curgere,

¾reducerea proporţiei de aer dintre particule, aer care împiedică în bună măsură comprimarea.

416

Prin granulare se obţine de asemenea un material mai uşor de legat (când se foloseşte lichid de granulare cu substanţe cu proprietăţi adezive) şi forţa necesară comprimării este mai mică.

Granularea se realizează fie pe cale umedă, fie pe cale uscată.

În ultima vreme s-a pus la punct o metodă de comprimare directă, realizată fără a transforma pulberea în granulate.

În mare există trei procedee de comprimare:

1.comprimarea după granulare umedă (sau pe cale umedă)

2.comprimare după granulare uscată (pe cale uscată)

3.comprimare directă

În primul procedeu se intervine cu umiditate, în procedeele 2 şi 3 se evită umiditatea. Deci le putem reduce la două procedee:

a.pe cale uscată,

b.pe cale umedă.

Obţinerea comprimatelor prin granulare pe cale umedă. Este cel mai răspândit procedeu, fiind o granulare clasică; s-au făcut modificări care au dus la procedee speciale.

Principalele etape de lucru în procedeul clasic:

1.obţinerea unei pulberi compuse din substanţele active şi excipienţi. Excipienţii care se adaugă au rol diluant (când este cazul), dezagregant (adăugaţi în parte sau în totalitate), stabilizanţi, edulcoranţi, adsorbanţi. La rândul ei această fază se împarte în mai multe subfaze

2.

¾cântărirea,

¾pulverizarea,

¾cernerea,

¾obţinerea puberii compuse.

2.umectarea amestecului de pulbere cu soluţii de lianţi;

3.formarea granulatelor sau granularea propriu-zisă;

4.uscarea granulatelor;

5.uniformizarea granulatelor;

6.amestecarea granulatelor cu lubrifianţii şi agenţii de dezagregare (în proporţie de 1/3, şi care se aduc în 2 etape - înainte şi după granulare; au rolul de a desface comprimatele în granulate);

7.comprimarea propriu-zisă.

1. obţinerea unei pulberi compuse. Se face prin procedee obişnuite, după regulile de obţinere a unei pulberi compuse; deci componentele se aduc la gradul de diviziune corespunzător prin măcinare şi cernere, apoi se amestecă.

Amestecarea componentelor se face în amestecătoare de capacitate corespunzătoare cantităţii de pulbere, respectiv:

¾ tamburi rotativi;

417

¾tobe de amestecare;

¾amestecătoare malaxoare.

Toate acestea trebuie să fie bine închise.

Tot în această fază se pregăteşte şi soluţia de liant, cu toate ca nu este trecută ca o fază distinctă.

2.umectarea amestecului de pulbere cu soluţia de liant deja preparată. Lichidul de umectare este adăugat peste pulbere în acelaşi aparat folosit şi pentru amestecare. Alegerea agentului de umectare se face în funcţie de compoziţia amestecului de pulbere şi de tipul de comprimat, respectiv timpul de dezagregare al comprimatului.

Lichidul de umectare se poate turna direct peste pulbere, sau se poate pulveriza.

Cantitatea de lichid de granulare sau de umectare se determină prin încercări preliminare, fiind adăugat treptat, urmărind ca distribuţia sa în masa de pulbere să fie cât mai uniformă.

Se poate folosi numai un solvent, care dizolvă parţial componentele din amestec, favorizând obţinerea aglomerărilor de pulbere, deci formarea granulatelor.

Se folosesc: apa, alcoolul de diverse concentraţii, alcoolul izopropilic, siropul de zahăr, soluţia de macromolecule, soluţia de gelatină, soluţia de P.V.P., coca de amidon.

Liantul se adaugă până se obţine o masă umezită, coerentă (adică să se adune), dar să nu fie excesiv de umedă, când devine lipicioasă sau prea moale. Acest lucru se constată prin strângerea masei în mână: aceasta trebuie să se aglomereze şi să rămână cu suprafaţa netedă, dar să nu fie lipicioasă.

3.granularea propriu-zisă reprezintă transformarea masei umede în granulate, masa fiind forţată să treacă prin ochiurile unei reţele de sită sau orificiile unei plăci perforate, obţinându-se particule cu forme şi dimensiuni diferite, în funcţie de orificiile prin care au trecut.

„În mic” operaţia se face manual, presând şi frecând masa cu podul palmei, obţinând granulate de formă cilindrică.

În industrie, granularea se face cu mijloace mecanizate, cu granulatoare rotative şi oscilante. Granulatoarele oscilante sunt constituite dintr-un dispozitiv cu bare metalice, paralele, care au mişcare de du-te – vino şi obligă masa umedă să treacă printr-o grilă semicirculară, aşezată orizontal. Se obţin astfel granulate mai scurte şi poroase (sunt mai uniforme).

Calitatea granulatelor depinde de formularea lor şi de caracteristicile aparatului de granulare:

-dimensiunea orificiilor;

-presiunea exercitată;

-viteza de rotaţie;

-viteza de oscilaţie.

418

Dimensiunea granulatelor este legată de mărimea comprimatelor, pentru comprimate mai mici se folosesc granulate mai mici.

4. uscarea granulatelor se face imediat după obţinere şi cel mai frecvent se folosesc:

¾etuve;

¾dulapuri uscătoare, pe platouri;

¾uscătoare în pat fluidizat

Uscarea în etuve sau dulapuri uscătoare se efectuează aducând granulatul pe tăvi de lemn sau metal perforat, aşezate în straturi de 1 cm, care trebuie să fie cât mai uniforme.

Uscarea este grăbită în încăperi prevăzute cu ventilatoare, cu un curent de aer cald şi temperatură reglată. Uscarea durează 6 – 12 ore. Pentru un randament mare se folosesc uscătoare în pat fluidizat, introducând granulatele într-un recipient cu fund perforat, străbătut de jos în sus de un curent de aer cald, care le ridică şi le agită, creând un pat fluidizat de granulat. Este un procedeu rapid, dar dacă nu este bine reglat, granulatele se mărunţesc peste limita admisă, deci are loc desfacerea acestora.

Uscarea se face până la un anumit grad de umiditate. Prin eliminarea completă a umidităţii se obţin granulate sfărâmicioase, comprimatele obţinute se desfac, fenomenul fiind cunoscut sub numele de „copping” – comprimatelor le sar capacele.

Uscarea se face până la o umiditate de 3-5%, numită umiditate reziduală. Această umiditate favorizează comprimarea, reducând sarcinile electrostatice

ale materialului. Uscarea are loc la 500C, dar şi la temperaturi mai mari, în funcţie de sensibilitatea materialului la 80-900C.

5. uniformizarea granulatelor;

După uscare în material există granulate aglomerate, fiind necesară operaţia de trecere a acestora prin sită, pentru:

¾a obţine particule de dimensiuni bine determinate;

¾a obţine particule cu o curgere corespunzătoare;

¾a separa granulatele lipite.

De obicei pentru uniformizare se foloseşte o sită cu ochiuri mai mici decât la obţinerea granulatelor.

Mărunţirea aglomeratelor de granulate se face cu diferite echipamente de mărunţire, granulatoare oscilante prevăzute cu o sită, care realizează simultan operaţiile de mărunţire şi uniformizare.

Mărimea granulatelor variază între 350-700 μm.

În amestecul respectiv, trebuie să fie şi o cantitate de pulbere, sub 20%, care să asigure umplerea uniformă a matriţei. În această pulbere intră şi lubrifianţi şi o parte din dezagreganţi. În cazul în care avem o proporţie mai mare de pulbere, aceasta se îndepărtează.

419

6. amestecarea granulatelor cu lubrifianţii şi agenţii de dezagregare.

Granulatele uniformizate se amestecă cu lubrifianţii, dezagreganţii, aromatizanţii, acei excipienţi care nu pot fi incluşi înainte, deoarece s-ar pierde prin volatilizare, şi cu unii coloranţi aduşi în soluţie peste granulat.

Lubrifianţii şi dezagreganţii adăugaţi în pulbere foarte fină, cernută peste granulate, sau adăugată treptat în granulat, în continuă agitare. În industrie, această operaţie se face în amestecătoare bine închise.

Lubrifianţii pot fi aduşi şi sub formă de soluţie în solvenţi volatili.

Procedee speciale de granulare pe cale umedă. Granularea clasică este o operaţie complicată, care durează mult, având nevoie de mai multe dispozitive de lucru. Transferul materialului produce pierderi de material şi printr-o expunere prelungită la factorii externi degradează unele substanţe active.

Avantaje:

¾se poate observa, printr-un simplu control, momentul completei umectări;

¾de asemenea, dacă apar mici diferenţe în proprietăţile unor excipienţi, cum ar fi gradul de pulverizare, acestea nu influenţează prea mult calitatea granulatului, deci nici comprimarea.

Metodele speciale de granulare umedă, folosesc aparate care efectuează succesiv toate operaţiile granulării umede:

1.obţinerea unei pulberi compuse,

2.umectarea,

3.granularea propriu-zisă,

4.uscarea,

5.uniformizarea granulatului când este cazul.

A. Granularea în pat fluidizat sau granularea prin fluidizare este procedeul cel mai folosit. Pentru aceasta folosim un uscător cu pat fluidizat, adaptat pentru granulare. Peste pulberea din recipientul cu fund perforat se pulverizează soluţia de liant, cu o anumită viteză.

Pulberea este agitată la o anumită înălţime şi peste ea se stropeşte o soluţie de liant, când particulele umezite se aglomerează. După ce granulatul se formează se întrerupe pulverizarea soluţiei de liant, se introduce aer cald până la uscarea granulatelor. Operaţia trebuie bine condusă, fiind necesară reglarea debitului de aer cald, a debitului de pulverizare a lichidului de legare şi timpului de lucru, pentru a obţine granulate uniforme, de dimensiuni corespunzătoare, care au o comprimare bună. Toate operaţiile au loc în spaţiu închis, evitând contactul cu mediul extern.

Excipienţii se aleg cu mare atenţie, variaţiile în caracteristicile lor duc la variaţii ale granulatelor.

420