133851261-119352752-Tehnica-farmaceutica

Pentru fiecare substanţă medicamentoasă există o cantitate care determină efectul terapeutic numită doză terapeutică sau doză utilă medie, reprezentând acea cantitate de substanţă care dă efectul terapeutic la 50% din pacienţii la care s –a administrat.

Dar există şi o cantitate maximă de substanţă care dacă este depăşită poate determina apariţia efectelor secundare, nedorite. Cantitatea maximă de substanţă activă care poate fi administrată astfel încât să se evite apariţia efectelor adverse reprezintă doza maximă terapeutică ce poate să se refere la o singură doză numită doză terapeutică maximă pentru o dată - DM1 sau pentru o zi (pro die) numită doză terapeutică maximă pentru 24 de ore – DM24 .

Dozele terapeutice uzuale au valori care nu sunt strict delimitate pe lângă dozele terapeutice maxime care sunt bine delimitate şi sunt cuprinse în Farmacopeea Română ediţia X a într-un tabel.

Dozele sunt exprimate în grame pentru substanţele puternic active iar pentru cele toxice se folosesc ca unităţi de măsură miligramul şi microgramul.

Dozele terapeutice uzuale sunt orientative pe când cele maxime nu trebuiesc depăşite numai în cazul în care pe prescripţie medicul a făcut menţiunea “sic volo”.

Dozele sunt diferenţiate în funcţie de calea de administrare - i.v., i.m., per os. Dozele pentru copii sunt diferite de cele ale adultului. Pentru a stabili care sunt

dozele terapeutice maxime pentru copii se folosesc formule de calcul în funcţie de greutatea corporală, suprafaţa corporală, vârsta copilului.

Formulele de calcul sunt :

9 formula lui Young, unde doza pentru copil se stabileşte în funcţie de vârsta acestuia şi care nu este oficializată de Farmacopeea Română ediţia X a:

d= D A/A+12

9pentru copiii sub 2 ani se poate folosi formula lui Clark în care se tine cont de greutatea corporală a copilului

d = G/70 D F

unde d = doza terapeutică pentru copil; D = doza terapeutică a adultului;

G = masa corporală a copilului exprimată în Kg; 70 = masa adultului;

F = factor de corecţie a masei corporale, cu valori diferite, 2 pentru masa corporală cuprinsă între 10 – 16Kg; 1,5 pentru masa corporală sub 36Kg; 1,25 pentru masa corporală sub 56Kg.

32

9O formulă mai precisă înscrisă în Farmacopeea Română ediţia Xa este reprezentată de calcularea dozelor în funcţie atât de masa corporală cât şi de suprafaţa corpului

d = D S/1,73 70/m în care

d = doza terapeutică a copilului pe Kg masă corporală; D = doza terapeutică a adultului pe Kg masă corporală; S = suprafaţa corporală a copilului(m2);

1,73 = suprafaţa corporală a adultului(m2) cu o masă corporală de 70Kg;

Pentru calcularea dozelor cu această formulă se vor folosi tabele în care sunt

înscrise înălţimea şi masa corporală a copilului din care se va obţine suprafaţa corporală a copilului (tabel nr.3.).

Tabel nr.3. Valorile suprafeţei corporale a copilului la o anumită valoare a greutăţii

În cazul copiilor nou-născuţi şi a celor prematuri se stabileşte o posologie individualizată în funcţie de vârsta şi sensibilitatea acestuia.

La bolnavii în vârstă dozele terapeutice sunt mai reduse decât la adult datorită diminuării funcţiei renale şi hepatice.

Posologia medicamentelor se va stabili în mod diferenţiat pentru bolnavii cu stări patologice speciale: pacienţii renali, hepatici şi obezi.

În funcţie de doza terapeutică substanţele medicamentoase se împart în trei categorii:

9Substanţe active şi puternic active pentru care dozele uzuale sunt de ordinul centigramelor şi se păstrează la Separanda;

33

9Substanţele toxice care au doze uzuale foarte mici, de ordinul miligramelor (mg) sau microgramelor(μg) şi se păstrează la Venena;

9Substanţele stupefiante care reprezintă o grupă aparte a substanţelor active care la administrare repetată dau dependenţă prin inhibarea centrilor nervoşi. Acest grup de substanţe se eliberează în regim mai strict ele fiind înscrise pe reţete cu timbru sec numerotate şi care vor fi completate cu cerneală, fără ştersături. Pentru acest grup de substanţe dozele terapeutice maxime nu vor fi depăşite pentru o perioadă de 3 zile. Prescripţiile sunt valabile 7 zile de la data eliberării. Preparatele magistrale dacă nu s-au ridicat în termen de 5 zile vor fi propuse pentru casare.

În cazul în care medicul curant stabileşte administrarea unor doze mai mari decât doza maximă pentru 24 ore şi mai mult de 3 zile, stupefiantele vor fi eliberate pe bază reţetă cu timbru sec însoţită de autorizaţia dată de forurile sanitare superioare pe baza unui certificat eliberat de medicul specialist.

34

8.2. Formularea soluţiilor medicamentoase

Componentele folosite la prepararea soluţiilor medicamentoase sunt grupate în două categorii: - substanţele medicamentoase,

- solvenţii( vehiculul).

Alături de aceste două categorii de componente se pot adăuga şi

adjuvanţi pentru a asigura stabilitatea preparatelor: agenţi stabilizanţi, antioxidanţi, aromatizanţi, edulcoranţi, conservanţi, etc.

8.2.1. Substanţele medicamentoase

Substanţa medicamentoasă reprezintă faza dispersată într-un solvent . Raportul dintre cantitatea dizolvată şi cantitatea de solvent reprezintă

concentraţia soluţiei.

Substanţele medicamentoase folosite ca materii prime pentru realizarea soluţiilor trebuie să îndeplinească condiţiile de calitate şi puritate impuse de farmacopee.

Farmacistul trebuie să deţină date cât mai exacte despre solubilitatea substanţelor şi factorii care pot influenţa această proprietate: pH, temperatură, grupări funcţionale din molecule.

Se va ţine cont de faptul că solubilitatea depinde de structura chimică a substanţei, astfel substanţele cu caracter hidrofil se dizolvă în solvenţi polari iar cele cu caracter hidrofob se dizolvă în solvenţi nepolari.

8.2.2. Solvenţii farmaceutici

A. Generalităţi

Pentru ca un solvent să poată fi utilizat pentru obţinerea soluţiilor farmaceutice trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de calitate:

9Să nu prezinte acţiune farmacologică proprie;

9Să prezinte inerţie chimică;

9Să se caracterizeze prin puritate chimică;

9Să fie incolori;

9Să aibă putere mare de dizolvare;

9Să fie stabili;

9Să fie neinflamabili.

Alegerea dizolvantului se face de obicei după înrudirea chimică cu substanţa de dizolvat sau în funcţie de constanta sa dielectrică.

În structura solvenţilor, între moleculele acestora se pot stabili diferite tipuri de legături chimice:

(a) Legături dipol-dipol, cunoscute sub denumirea de forţe Keesom, asigură o distribuţie egală a electronilor şi protonilor între cei doi atomi, existând un centru

37

pozitiv şi unul negativ, deci se instalează o polaritate a moleculei, caracterizânduse printr-un dipolmoment, deci va determina un caracter parţial ionic. Solvenţii caracterizaţi printr-un dipol-moment se numesc solvenţi polari.

Gradul de polaritate al moleculei se determină prin măsurarea dipol-momentului (μ) care reprezintă produsul dintre sarcina moleculei şi distanţa dintre atomi. Astfel, fiecare solvent polar se caracterizează prin valori diferite ale dipol-momentului: apa – 1,85; acetona = 1,8; etanol = 1,7; eter = 1,05; tertraclorura de carbon = 0.

(b) Legături dipol indus-dipol indus, cunoscute sub denumirea de forţe London, sunt întâlnite în structura moleculară a solvenţilor consideraţi ca având dipolmoment = 0, numiţi solvenţi nepolari.

Forţele London sunt forţe foarte slabe, care determină mici oscilaţii ale electronilor în cadrul moleculei şi ca urmare există posibilitatea apariţiei unui dipoltemporar, această polarizare determinând instalarea unei forţe de atracţie de foarte scurtă durată.

(c)Legături de hidrogen care de fapt sunt legături dipol-dipol, cu caracter particular, instalându-se atunci când la centrul pozitiv apar atomi de hidrogen iar la centrul negativ atomi de oxigen, azot, sulf instalându-se forţe de atracţie puternice între atomi (exemplu – apa).

H H

H O - - - - H O - - - -

O caracteristică de bază a solvenţilor în explicarea rolului acestora de solubilizanţi este constanta dielectrică (ε). Această constantă indică capacitatea cu care un solvent poate separa doi atomi cu încărcătură electrică diferită.

Cu cât constanta dielectrică este mai mare cu atât un solvent are putere de separare a ionilor mai avansată, deci polaritatea moleculei solventului va creşte.

38

Între forţa de atracţie (Fa) dintre ionii încărcaţi diferit şi constanta dielectrică a solventului se stabileşte un raport de invers proporţionalitate, conform legii lui Coulomb:

z1 z2

Fa =

εr2

unde: z1, z2 = diametrul atomilor;

ε = constanta dielectrică; r = distanţa dintre atomi.

Pentru a înţelege mecanismul procesului de solvatare dăm ca şi exemplu dizolvarea clorurii de sodiu în apă faţă de comportamentul în vid. Astfel, forţa de atracţie dintre ionii de Na+ şi cei de Cl – în apă la o anumită distanţă r , va fi de 1/80 ori mai mică decât în vid, unde ε are valoarea 1.

Pentru solvenţi, cu cât constanta dielectrică este mai mare cu atât forţa de atracţie dintre ioni este mai mică, deci molecula solventului prezintă o polaritate crescută.

Solvenţii cu proprietăţi electrice asemănătoare se vor putea asocia, astfel în tehnică farmaceutică se folosesc amestecurile hidro-alcoolice, asociind apa cu alcoolii inferiori (etanol, glicerol). De asemenea, prin asocierea apei cu alţi solvenţi se urmăreşte scăderea constantei dielectrice a apei pentru a putea solubiliza şi substanţe nepolare în apă.

B. Mecanismul de acţiune al solvenţilor este diferit în funcţie de polaritatea moleculei.

In cazul solvenţilor polari acţiunea lor solubilizantă se poate explica prin trei mecanisme:

I. desfacerea legăturilor electrovalente, este un proces care se instalează când are loc procesul de solvatare, respectiv la dizolvarea unei substanţe ionice(sare) într-un solvent polar. Are loc separarea cationilor de anioni şi orientarea moleculei de solvent în jurul ionilor solutului. În cazul apei, având constantă dielectrică mare va avea capacitatea de a determina ruperea legăturilor dintre ionii solvatului şi dispersarea uniformă a ionilor printre moleculele de apă cu un consum minim de energie, proces numit HIDRATARE.

39