Inviolabilitatea misiunii diplomatice

1. Considerații introductive

În Convenţia de la Viena cu pri­vire la relaţiile diplomatice din 1961 se arată că „o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomati­ce ar contribui la favorizarea rela­ţiilor de prietenie dintre ţări, orica­re ar fi diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale” şi con­comitent se precizează că „sco­pul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a creea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplini­rea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de repre­zentare a statelor”.

Instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanţia activităţii diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii exercitarea funcţiilor de către agenții diplomatici nu ar putea avea loc.

Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci, importanţa imunităţilor şi privilegiilor diplomatice depăşeşte cadrul funcţional iniţial de premisă a existenţei unei misiuni diplomatice, având implicaţii şi asupra relaţiilor normale dintre statul acreditant şi statul acreditar, influenţând relaţiile comunităţii internaţionale însăşi.

Instituţia inviolabilităţii misiunilor diplomatice şi a personalului lor îşi păstrează actualitatea fiind destul de frecvente şi grave cazurile de încălcare a protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor lor diplomatici şi consulari.

Deşi trimişii diplomatici beneficiază dintr-o epocă îndepărtată de o protecţie specială în baza vechilor reguli cutumiare, precum şi a Convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963 privind relaţiile diplomatice şi consulare şi cu toate că Adunarea Generală a O.N.U. de mai multe ori a examinat anumite aspecte ale problemei, în ultimele decenii s-au înregistrat un şir vast de violări sau nerespectări ale dispoziţiilor pertinente ale dreptului internaţional, în special convenţiile prin care sunt reglementate relaţiile diplomatice şi consulare, inclusiv securitatea fizică a personalului diplomatic şi consular şi inviolabilitatea localurilor diplomatice şi consulare; ori, această evoluţie riscă să aducă daune într-un mod ireparabil mecanismelor înseşi ale relaţiilor internaţionale.

1.1 Noțiune

Inviolabilitatea, denumită şi „imunitate de constrângere”, constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate.

Noţiunea de „inviolabilitate” are două înţelesuri:

în sens larg este echivalentă cu „imunitatea”, iar în sens restrâns desemnează acel tratament la care este îndreptăţit agentul diplomatic; statul acreditar fiind răspunzător faţă de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecţii a persoanei agentului diplomatic şi a persoanei faţă de actele de autoritate, de violenţe sau de insulte.

Convenţia de la Viena a adoptat sensul cel mai general şi, totodată, cel mai corect pe care îl are această noţiune, nemaifăcând confuzie între imunitatea de jurisdicţie şi inviolabilitate. Pentru a asigura o securitate apropiată persoanelor îndrituite la o protecţie internaţională special. In anul 1973 s-a adoptat Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională specială, în acelaşi context plasându-se şi Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. cu privire la „Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor diplomatici şi consulari”.

Existenţa în legislaţia statului acreditar a unor dispoziţii legale cuprinzând sancţiuni speciale pentru fapte de încălcare a inviolabilităţilor diplomatice, ar eşua din punct de vedere legal îndeplinirea de către statul în cauză a obligaţiei de protecţie a reprezentanţilor diplomatici.