1. Aspecte generale privind securitatea serviciului diplomatic

Pe parcursul evoluţiei istorice a comunității internaţionale, diplomaţia s-a impus ca una dintre cele mai importante activităţi ale statului, constituind concomitent un important element al puterii, dar, totodată, şi o activitate fundamentată pe aceasta. Definită, de regulă, ca „activitatea comunicării oficiale dintre state, desemnată în vederea promovării politicii externe prin acorduri oficiale şi ajustări tacite”, diplomaţia cere o atenţie deosebită privind garantarea „unui mediu stabil şi securizat al desfăşurării sale, sau în situaţii caracterizate de insecuritate şi nesiguranţă este posibil ca diplomaţia să fie incapabilă a-şi realiza misiunea şi sarcinile sale”. În acest sens, se impune garan- tarea securităţii serviciului diplomatic ca una dintre cele mai actuale sarcini ale statelor, care de rând cu alte instituţii statale urmăresc promovarea la un înalt nivel a intereselor naţionale. Problema garantării securităţii serviciului diplomatic şi, în special, a misiunilor diplomatice externe, nu este deloc nouă. Măsuri de garantare a securităţii misiunilor diplomatice au fost întreprinse încă de la apariţia acestor instituţii. Cu timpul, s-a ajuns la semnarea unor acte internaţionale speciale care aveau drept obiectiv garantarea securităţii celor implicaţi în activitatea diplomatică.

Securitatea serviciului diplomatic constituie un element incontestabil al practicii diplomatice contemporane care se bucură de o atenţie sporită din partea tuturor statelor lumii. Luând în consideraţie faptul că serviciul diplomatic se află într-o continuă evoluţie, inseparabilă de situaţia internaţională, trebuie menţionat că și problema securităţii serviciului diplomatic a evoluat într-o strânsă legătură cu însăşi noile realităţi internaţionale, fiind necesară o continuă adaptare a sistemului securităţii diplomatice la noile provocări ale situaţiei internaţionale complicate.

Aşadar, fiind un element indispensabil al practicii diplomatice, securitatea serviciului diplomatic este o stare de fapt a acestuia, asigurând imposibilitatea survenirii factorilor perturbatori care ar putea împiedica funcţionarea normală a sistemului diplomatic, ce ţine atât de aspectele tehnico-materiale şi de personal ale serviciului diplomatic, cât şi de aspectele informaţional-psihologice ale persoanelor implicate în atare serviciu. În acest sens, securitatea serviciului diplomatic se evidenţiază prin caracterul multidimensional şi multiaspectual al său, problematica variind de la garantarea integrităţii fizice a personalului diplomatic până la garantarea securităţii informaţiei. Totodată, garantarea securităţii personalului diplomatic implică, de asemenea, un şir de acţiuni care nu se limitează numai la aspectele fizice ale securităţii personalului, dar şi la anumite elemente psihologico-informaţionale, fapt ce extinde complexul securităţii diplomatice la domenii ce ţin de psihologia relaţiilor interumane, fiind posibil a fi evidenţiată o noţiune mult mai largă a securităţii serviciului diplomatic. Deci, securitatea serviciului diplomatic constituie totalitatea măsurilor şi acţiunilor întreprinse de către state, orientate spre garantarea bunei funcţionări a sistemului diplomatic în întregime şi realizate în diversele domenii ale interacţiunilor sociale internaţionale, atât ca urmare a înţelegerilor interstatale, cât şi prin intermediul politicilor statale naţionale ale statului acreditat.

Fiind o componentă indispensabilă a serviciului diplomatic, garantarea securităţii acestuia a existat întotdeauna în practica diplomatică, aceasta dezvoltându-se în strânsă corelare cu însăşi evoluţia sistemului diplomatic. Deci, garantarea securităţii celor care sunt antrenaţi în dialogul dintre state poate fi evidenţiată încă la etapa în care această activitate a statului abia se profilează. Practic, în toate sistemele diplomatice ale perioadei antice poate fi observat caracterul special al ambasadorului sau însărcinatului cu afacerile statului. În Grecia antică regula „comportamentului cu cinste faţă de diplomatul străin şi asigurării unei bune primiri a acestuia” s-a impus în tradiţia diplomatică greacă, deşi au fost atestate cazuri când ambasadorii statelor străine erau maltrataţi.

În Roma antică, atât în perioada Republicii, cât şi în perioada Imperiului, persoana ambasadorului era protejată conform tradiţiilor, dar şi a legilor. De asemenea, uneori ambasadorii erau însoţiţi de escorte militare care aveau un dublu scop: pe de o parte, sporirea prestigiului misiunii, dar şi garantarea apărării ei în timpul deplasărilor. Totodată, legislaţia Imperiului Roman prevedea caracterul aproape sacru, inamovibil al ambasadorului, inclusiv al celora care reprezentau statele cu care Imperiul era antrenat în războaie. „Dacă cineva va prejudicia ambasadorului sau ambasadei, chiar şi a unui stat duşmănos, asemenea faptă va constitui o încălcare a dreptului popoarelor, deoarece ambasadorii sunt consideraţi persoane sacre (sancti habetur legatum)”.

Practica acceptării unui anumit set de reguli care să garanteze un grad mai sporit de securitate a celor ce erau implicaţi în activitatea diplomatică a fost preluată şi în lumea arabă, emisarilor fiindu-le recunoscut un anumit grad de imunitate care s-a impus cu regularitate în dialogul cu alte entităţi ale lumii, acest caracter sacru al emisarilor altor popoare fiind întărit în scrierile religioase ale Islamului.

Regula privind imunitatea persoanei emisarului diplomatic a fost practicată şi în epoca diplomaţiei medievale. Astfel, practica diplomatică a Imperiului Bizantin recunoştea regula menţionată, iar persoanele care erau ameninţate puteau apela la susţinere şi protecţie din partea ambasadorului. Totuşi, deşi era instituită interdicţia asasinării ambasadorilor, s-au înregistrat cazuri când ambasadorul a fost arestat, acest fapt, de regulă, generând acţiuni similare din partea celeilalte părţi. Aşa s-a întâmplat în confruntarea dintre împăratul Iustinian şi regele goţilor Teodat. Datorită faptului că emisarilor diplomatici în Evul mediu deja le era recunoscut un anumit grad al imunităţii, erau atestate cazuri când soliilor li se alăturau negustorii, care intrau astfel sub protecţia solului diplomatic.

Securitatea privind activitatea diplomatică în perioada antică şi medievală se referă mai mult la garantarea securităţii fizice а emisarului diplomatic şi persoanelor care îl însoţeau. În acest sens, era important ca emisarului să-i fie asigurată deplasarea până la locul de destinaţie, precum şi posibilitatea transportării şi oferirii darurilor din partea misiunii diplomatice, care simbolizau dovada respectului faţă de statul destinatar. De asemenea, era important ca emisarului să-i fie prezentate anumite garanţii ce ţin de asigurarea inamovibilităţii persoanei sale, fapt ce constituia o condiţie a îndeplinirii cu succes a sarcinilor sale diplomatice.

Dezvoltarea practicii diplomatice italiene în Epoca Renaşterii a generat profunde transformări în cadrul activităţii diplomatice, prin urmare, şi în cadrul sistemului de securitate a serviciului diplomatic. Astfel, pe lângă faptul că s-a instituit regula misiunilor diplomatice permanente, diplomaţia italiană în Epoca Renaşterii este semnificativă şi prin aceea că în cadrul practicii diplomatice a fost instituit sistemul organizat al informării cu privire la evenimentele din statul acreditar, dar şi în plan regional, ambasadorii fiind obligaţi a informa la rândul lor guvernele sale despre aceste evenimente din statul acreditar. În acest scop, o dată în săptămână, iar ulterior şi mai des, aceştia aveau misiunea de a expedia guvernului aşa numitele depeşe. În baza acestora, statul acreditat îşi forma o imagine generală cu privire la schimbările din ţara acreditară, dar şi din regiune în general. Această evoluţie a condiţionat implicaţii profunde şi în domeniul garantării securităţii serviciului diplomatic. Noua componentă a serviciului diplomatic, cea informaţională, a condus la necesitatea garantării securităţii informaţiei şi secretului depeşelor.

Obligaţia de a trimite regulat scrisori de informare în ţară impunea ambasadorul să recurgă la serviciile nu numai ale curierilor diplomatici speciali, dar şi la serviciile ce le-ar fi putut oferi negustorii, marinarii sau alte persoane care circulau spre ţara de origine a misiunii. Protejarea informaţiei într-o astfel de situaţie era o chestiune deosebit de complicată, cât şi garantarea securităţii curierului diplomatic, interceptarea acestuia fiind relativ simplă. În acest sens, aceeaşi informaţie era trimisă în ţară pe diferite căi, recurgându-se totodată la criptarea ei.

Criptarea informaţiei s-a dovedit a fi un obiect al atenţiei deosebite din partea guvernatorilor oraşelor-state italiene. De exemplu, în Veneţia din Epoca Renaşterii guvernul menţinea un serviciu distinct al criptografilor, care aveau ca obiectiv nu numai criptarea şi decriptarea informaţiei, dar şi inventarea unor noi coduri de criptare. De multe ori criptarea corespondenţei diplomatice trezea nemulţumirea statului acreditar, cum de exemplu a fost reacţia sultanului Baiazid II când aflase că emisarul diplomatic al Veneţiei expedia guvernului său scrisori criptate, ordonându-i acestuia să părăsească imperiul în trei zile. Această practică a statelor italiene de ascundere a sensului real al scri- sorii de informare a condus la apariţia criptografiei – sistem de modificare a scrisorii cu scopul de a face inaccesibilă înţelegerea acesteia de către persoanele neiniţiate. Cu timpul, criptografia a intrat în practica internaţională, devenind un element indispensabil al activităţii diplomatice.

Deşi tradiţia garantării şi respectării securităţii emisarului diplomatic a fost conştientizată de către majoritatea actorilor relaţiilor diplomatice, totuşi, epoca medievală şi modernă a cunoscut exemple de încălcare flagrantă a acestei tradiţii. Astfel, asasinarea în 1541 a ambasadorului Antonio Rincon, trimisul francez pe lângă sultanul Turciei, şi a lui Cesare Fregoso, care ar fi trebuit să fie reprezentantul Franţei la Veneţia, ambii aflându-se în drum spre locul de destinaţie, a scos în evidenţă caracterul imperfect al normelor ce ar garanta securitatea emisarilor diplomatici, generând profunde discuţii între juriştii timpului privind tranzitarea teritoriilor de către emisari, precum şi drepturile ce ar urma să le revină. Aşadar, regulile instituite în practica diplomatică nu erau totalmente asigurate de riscul încălcării. Deşi în epoca modernă a fost recunoscut limitat principiul extrateritorialităţii misiunilor, în practică acesta de multe ori era încălcat. De exemplu, în 1708, A.A. Matveev, ambasadorul Rusiei la Londra, a fost arestat din cauza unor datorii acumulate.

Apariţia statelor cu adevărat suverane ca urmare a transformărilor survenite în urma semnării Tratatului de Pace de la Westfalia din 1648 a condus la evoluarea legilor de garantare a securităţii serviciului diplomatic. Oricum, tradiţiile instituite în decursul secolelor nu erau întotdeauna respectate, cazurile încălcării acestora fiind destul de frecvente. Astfel, în secolul XVIII, odată cu declaraţiile de război ale Turciei împotriva Rusiei, toţi reprezentanţii diplomatici ruşi de la Istanbul au fost arestaţi. Sau alt exemplu de încălcare a inviolabilităţii diplomatului serveşte atacul asupra ambasadei Rusiei de la Teheran din ianua- rie 1829, organizat de către aşa-numiţii „apărători ai credinţei Islamului” în urma căruia aproape întreg personalul misiunii a fost asasinat.

Secolul XX s-a evidenţiat prin turbulenţe profunde care s-au manifestat atât pe plan politic şi economic, cât şi pe plan tehnologic şi chiar cultural. În acest sens, apariţia noilor tehnologii a ridicat la un nou nivel problema garantării securităţii diplomatice. Noile tehnologii nu numai că au facilitat sub multe aspecte munca diplomatului şi a întregului personal, dar a generat şi noi impedimente, şi necesităţi în garantarea securităţii informaţiei în cadrul activităţii diplomatice. De asemenea, această etapă a dezvoltării securităţii serviciului diplomatic s-a evidenţiat prin apariţia unor noi ameninţări la adresa securităţii internaţionale, printre care cea a terorismului. Ameninţarea teroristă a determinat profunde implicaţii în cadrul activităţii de garantare a securităţii serviciului diplomatic, a diplomatului, misiunii şi a personalului diplomatic, aceste instituţii constituind o ţintă vizată frecvent de către terorişti. Astfel, într-un raport al Departamentului de Stat al SUA din 2004, se menţiona că pe parcursul anilor 1994-2003 din totalul de 3 225 atacuri teroriste, 270 au fost organizate împotriva instituţiilor diplomatice. Este evident într-un astfel de context că garantarea securităţii se impune ca element incontestabil al organizării activităţii diplomatice care necesită eforturi considerabile atât din partea statului acreditar, cât şi din partea statului acreditat.