Libertatea de acţiune

Acest sistem al răspunderii nu poate funcţiona decât dacă există libertatea de acţiune.

Acest lucru este însă mult mai dificil de obţinut în sectorul public, deoarece acesta acţionează

după reguli şi principii diferite. Cu toate acestea, poate fi găsită o soluţie, dacă se doreşte

acest lucru.

Din discuţiile cu manageri din sectorul public din toată lumea a reieşit faptul că aceştia

trebuie să aibă acces la cinci tipuri de resurse, pentru a avea libertate de acţiune. Cele cinci

resurse sunt:

􀂃 financiare,

􀂃 umane,

􀂃 materiale,

􀂃 informaţionale,

􀂃 autoritate.

Dacă accesul la aceste resurse este prea limitat, managerii nu pot fi traşi la răspundere

pentru rezultate, iar sistemul răspunderii descris mai sus va fi un eşec.

În sectorul privat, managerii dispun de o piaţă pentru toate aceste resurse, cu excepţia

ultimei, care reprezintă modul în care administraţia publică îşi exercită controlul asupra

sectorului privat. (Piaţa autorităţii este mai bine cunoscută sub numele de corupţie.) În

sectorul public nu există o piaţă în sensul clasic, există însă agenţii centrale ale statului care

distribuie aceste resurse în toată sfera publică pe baza altor principii. Ajungem astfel „în

miezul” problemei.

Managementul central al resurselor

O analiză detaliată indică faptul că, în cele mai multe cazuri, nu cantitatea resurselor

este factorul care influenţează cel mai mult performanţele managerilor din sectorul public, ci

regulile specifice care guvernează atât accesul la resurse, cât şi utilizarea acestora, precum

şi nesiguranţa obţinerii efective a resurselor. În ceea ce priveşte fondurile, problema nu este

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC 􀀗1/2003

119

limitarea sumei totale, ci faptul că un procent necunoscut din bugetul promis va fi transferat la

o dată necunoscută şi orice activitate nouă, care poate fi justificată prin sistemul răspunderii

descris, este imposibil de finanţat. Lipsa personalului nu este o problemă atât de gravă

precum faptul că şefii direcţi nu influenţează corect angajarea, promovarea, perfecţionarea sau

carierele oamenilor. Bunurile sunt deseori disponibile, chiar dacă sunt combinate într-un mod

ciudat, însă nu există mijloace de gestionare, reparare sau înlocuire a acestora atunci când

ciclul lor de viaţă s-a încheiat. Informaţiile sunt super-abundente (rapoarte nesfârşite), dar

Informaţiile esenţiale nu sunt accesibile sau nu pot fi împărtăşite celorlalţi. Autoritatea de a

acţiona este adesea reţinută la nivelurile cele mai înalte, chiar şi atunci când este statuată în

lege. Şi aşa mai departe, lista este tipică. Orice guvern din lume are propria versiune a acestei

probleme generale. Specificităţile din România trebuie descoperite prin cercetări detaliate în

întreaga administraţie.

Acest lucru arată că în practică legea este fundamentală atât pentru manageri, cât şi

pentru administratori, dar este fundamentală într-un mod diferit. În timp ce administratorii

au nevoie de un act normativ care stipulează exhaustiv puterile acestora de a acţiona,

managerii au nevoie de un cadru legal în care pot demonstra că au dreptul sau că au

prioritate în obţinerea „factorilor lor de producţie”. Aceasta este mai mult decât o problemă

de drept în sine (de exemplu: Legea Statutului Funcţionarilor Publici, Legea Finanţelor

publice etc.), se referă la modul în care agenţiile centrale ale statului administrează legea.

Modul de administrare a legii poate face managementul sectorului public posibil sau