1.3.Concluzii despre globalizare

Globalizarea, noul imperialism

Din cele consemnate mai sus putem deduce unele concluzii. Analiza istorică şi cea de situaţie ne duc cu gândul la tezele lui Friedrich Ratzel, geopolitician german, care considera că formele de expansiune ale statelor sunt „comerţul şi războiul, singurele care depăşesc graniţele”¹²³.

Niccolo Machiavelli, în vestita sa lucrare „Principele”, evidenţiază că „dorinţa de cucerire este, într-adevar, un lucru foarte firesc şi foarte obişnuit, iar aceia care pot să-i dea curs şi care o şi fac vor fi întotdeauna lăudaţi, sau, oricum nu vor fi dezaprobaţi”¹²⁴ iar „ ţările obişnuite să se conducă după legile lor şi să trăiască în libertate, ele pot fi ţinute în stăpânire în trei feluri: primul constă în a le distruge; al doilea este de a te stabili personal în acele locuri; al treilea, de a lăsa ca ţările respective să se conducă mai departe după legile lor, cerându-le însă un tribut şi alcătuind aici un guvern de câţiva oameni care să lucreze în aşa fel încât să ţi le considere prietene”¹²⁵.

Reluând ideile principale prezentate anterior, putem spune că în Antichitate, sfera publică politică era formată din cetăţeni liberi, excluşii erau sclavii şi meştesugarii, iar convorbirile publice aveau loc în agora.

În Evul Mediu, prin însăşi esenţa sa, sfera publică reprezentativă excludea pe oamenii simpli din popor, iar convorbirile se purtau la curtea suveranului.

În orânduirea capitalistă timpurie, sfera publică politică era cea a oamenilor educaţi, proprietari şi negustori, într-un cuvânt burghezii, oamenii de rând erau în continuare excluşi iar convorbirile se purtau pe baza presei proaspăt apărute ca fenomen, ca platformă de comunicare.

Pe parcurs se formaseră societatea civilă, publicul şi opinia publică.

În etapa mercantilistă a capitalismului, schimbul de mărfuri şi de informaţii deveniseră esenţiale pentru bunăstarea Metropolelor, care acţionau politic şi militar în detrimentul coloniilor.

Revoluţia Americană şi Războiul de Secesiune au avut loc ca urmare a nevoii economiei de peste ocean de a se dezvolta independent de Coroana Britanică, „patrioţii” americani trecând la protecţionism apărat prin forţa militară, în detrimentul comerţului liber impus de puterea suzerana mult mai evoluată.

Protecţionismul a generat o imensă bogaţie în mâna corporaţiilor monopoliste din Statele Unite, cu preţul spolierii populaţiei şi cu concursul clasei politice.

Devenind hegemoni economici, Statele Unite şi Marea Britanie, după înlăturarea reglementărilor naţionale şi internaţionale menite tocmai a le înfrana excesele şi lăcomia, au trecut la promovarea comerţului liber în întreaga lume.

După parcurgerea acestor concluzii, globalizarea nu ne mai pare ca fiind naturală, „de la Dumnezeu”, un lucru firesc în urma dezvoltării socio-economice în lume, ci o politică, un instrument al puterii unor state şi a unor grupări extrem de bogate şi influente.

Obiectivele acestei „politici” sunt cucerirea tuturor pieţelor şi a tuturor resurselor, concomitent cu distrugerea economiilor naţionale cu potenţial mai mic (ţări de dimensiuni mai mici, mai puţin dezvoltate economic, foste colonii etc.).

România, victimă a globalizării

Globalizarea, aşa cum se prezintă ea astăzi, adică interconectarea statelor pe principiile neoliberale ale comerţului liber, duce inevitabil la supraîmbogăţirea celor bogaţi şi la suprasărăcirea celor săraci, atât la nivelul relaţiilor între ţări cât şi între păturile sociale din fiecare stat.

Acceptarea principiilor pieţei libere de către state cu poţential economic redus nu poate fi explicată decât prin neştiinţa, reaua credinţă sau constrângerea decidenţilor politici ai acestor ţări.

Globalizarea, astfel, ca şi concept, poate fi definită în parametrii prezentaţi prin citatele de la începutul lucrării numai adăugând sintagme ca „ inexplicabilă, iresponsabilă sau forţată”.

Un stat care nu deţine controlul asupra propriilor resurse naturale şi devine o piaţă de desfacere pentru oricare economie mai puternică este condamnat dacă nu la dispariţie, cel puţin la sărăcie veşnică. „Fiecare stat îşi exercită autoritatea asupra unui teritoriu, de pe urma căruia traieşte”¹²⁶, iar negarea întregii fraze generează un alt adevăr.

Începând cu anul 1990 România a „cules roadele” globalizării, ale neoliberalismului economic şi ale democraţiei liberale: a devenit o mare piaţă de desfacere pentru produsele de import cumpărate pe datorie externă, şi-a înstrăinat controlul asupra resurselor naturale şi a pierdut economia naţională. Aceste aspecte sunt prezentate acum sub titulatura de „criză economică”.

Niccolo Machiavelli consideră că „un principat civil se cucereşte fie prin favoarea poporului, fie a celor mari”¹²⁷, iar aceste căi vor fi cercetate în continuare.

Domeniul economic, aşa cum el este prezentat de Şcoala de la Copenhaga, este extrem de afectat, nivelul său de securitate fiind aproape nul. Independenţa politică nu mai poate exista iar suveranitatea este afectată grav. Aşa se explică şi aplatisarea programelor şi ideilor partidelor politice, care nu mai pot fi de stânga sau de centru, pentru că deja joacă în cercul restrâns al doctrinei neoliberale. Securitatea socială, strâns legată de cea economică, este şi ea aproape de zero. Mediul poate fi protejat numai în măsura în care politicul poate fi despărţit de interesele economice străine.

Cât despre domeniul militar al securităţii, deşi este prezentat ca atingând un nivel maxim istoric al siguranţei, se poate observa că România nu mai deţine capabilităţi suficiente pentru a se apăra singură, iar „umbrela” NATO este asigurată tocmai de către ţările care au de câştigat de pe urma globalizării României. Iată motivul pentru care prin globalizare scade pericolul de război: securizarea unei gospodării goale, înfrânte economic, pare un nonsens, însă devine importantă doar dacă o aperi împotriva propriilor proprietari.

Aparent definite ca încercări de integrare regională în scopul întăririi capacităţii competiţionale în cadrul globalizării, organizaţiile de tipul Uniunii Europene îmbogăţesc de fapt şi mai mult pe Hegemonul local pe seama celorlalţi membri, constituindu-se în „globalizări mai mici”. Principiul diviziunii muncii şi al cooperării între statele UE a fost înlocuit cu unul competiţional, în care fiecare economie se luptă cu celelalte, iar în final rămâne doar una şi anume cea mai puternică.

Întrebări legitime

Neoliberalismul economic este însă însoţit de obicei cu democraţia liberală. Sfera publică politică devine astfel întreaga sferă socială, prin universalizarea dreptului de vot.

Atât Aristotel în „Politica” cât şi Jurgen Habermas în „Sfera publică” consideră, aşa cum vom vedea în capitolul următor, că mulţimea pauperă ajunsă în postura de a alege liber şi-ar realiza prin legiferare propriile deziderate, prin anularea inechităţilor sociale, acest lucru reflectându-se şi în orientarile politicii externe.

Se pune atunci întrebarea: dacă globalizarea economică nu este naturală, obiectivă şi necesară, ci o politică agresivă străină de dominaţie economică, aplicată prin persuasiune (FMI, Banca Mondială etc.) sau prin constrângere (forţa militară), cum de populaţiile, popoarele afectate negativ nu percep aceste lucruri, cum de nu înţeleg mecanismele şi în final, nu se revoltă ?

Totuşi, acest fapt nu se petrece. Vom încerca în continuare să cercetăm posibilele cauze ale menţinerii organizării de tip neoliberal, în condiţiile democraţiei liberale, atât la nivel statal cât şi al relaţiilor internaţionale: natura umană, vicierea democraţiei sau influenţarea psihologică a populaţiei prin mass-media (sau combinaţii între ele).

Capitolul II