1.2.Analiza situaţiei create de globalizare (efectele)

Noua ordine mondială

În capitolul intitulat „Excepţionalismul american şi legitimitatea internaţională”, Francis Fukuyama consideră că neoconservatorii anilor ‘90 clamau că Statele Unite erau în situaţia de a-şi utiliza supremaţia militară în scopul afirmării unei „hegemonii luminate” în zonele globului relevante din punct de vedere strategic.

A urmat o serie de războaie care, pe fondul pre-existent, a condus la întărirea unui curent antiamerican care s-a bazat pe percepţia asupra faptului că „ Statele Unite sunt, (...), o mare putere cu interese fără legătură cu binele public global”⁶⁴.

Nici liberalizarea economică avansată de Statele Unite nu a produs urmări favorabile solide, caz în care „hegemonia luminată ar fi fost acceptată mai bine”⁶⁵.

Filosoful american descrie avantajele conferite iniţial de globalizare în state ca Taiwanul şi Coreea de Sud prin creşterea exporturilor. Ulterior, din cauza presiunilor duse de administraţia Clinton „asupra liberalizării pieţei de capital”⁶⁶, prin personalităţi aflate în strânsă legatură cu finanţa de pe Wall-Street, aceste zone asiatice au devenit vulnerabile, iar în anii 1997-1998, anii crizei asiatice, „aceste ţări au fost devastate de ieşirea năvalnică a lichidităţilor pe care o încurajase liberalizarea”⁶⁷.

Deşi culpabile din cauza creării condiţilor acestui dezastru, SUA, prin FMI, nu numai că nu au sprijinit redresarea zonei, ci dimpotrivă, au „forţat continuarea liberalizării pieţei de capital într-un moment când ţările vizate erau la pământ din punct de vedere economic”⁶⁸, nepermiţându-le începerea de lucrări publice.

În acea parte a Asiei, situaţia economică apărută în perioada respectiva este denumită „criza FMI”.

În cu totul alta poziţie s-a situat China care, nerespectând regulile FMI, a reuşit să devină a doua economie a lumii.

Neoliberalismul în America de Sud

O altă zonă a globului în care urmările politicilor impuse prin sistemul Bretton Woods au fost reprobabile este America Latină, ajungându-se pe acest continent la o „discreditare generală a neoliberalismului”⁶⁹.

Descrierea detaliată a evenimentelor din America de Sud este dată de Noam Chomsky în „Aşa e, cum zicem noi”.

Cazul Venezuelei este considerat foarte relevant. După o lungă perioadă de protectorat britanic, la debutul epocii ţiţeiului, în deceniul doi al secolului al XX-lea, „Woodrow Wilson, printr-un alt act de idealism, i-a dat afară pe britanici”⁷⁰ şi prin ajutorul dat autocratului corupt Gomez a preluat controlul asupra petrolului. Sprijinul politic a continuat şi asupra lui Perez Jimenez, în epoca Eisenhower, deşi venezueleanul distins de americani chiar cu decoraţii „era un dictator brutal, dar petrolul venezuelean a rămas la îndemană, controlat în cea mai mare parte de corporaţiile din Statele Unite. Şi nu numai petrolul”⁷¹.

Controlul asupra resurselor naturale ale statului nu s-ar fi putut realiza fără guvernul local condus de „elita venezueleană care se îmbogăţea colaborând cu Statele Unite”⁷².

Realităţile generate de neoliberalism s-au desăvârsit prin dezastrul din timpul ultimului executiv dinaintea lui Chavez, cand sărăcia generată a produs „revolte masive”.

Înainte de a continua descrierea seriei de efecte ale politicilor economice liberale în America Latină, autorul american precizează că „aplicarea riguroasă a regulilor neoliberale necesită, de regula, dictaturi, deoarece nu le plac oamenilor”⁷³.

În statul Chile, după anul 1973, an în care Pinochet a preluat puterea prin forţă, politica economică a fost construită în baza monetariştilor Universităţii din Chicago. Rezultatul din 1982 al aplicării ideilor „Chicago Boys” a fost „cel mai grav colaps din istorie”⁷⁴.

Intervenţia guvernului a salvat atunci segmentul bancar şi cel industrial, statul ajungând proprietarul unei cote din economie mai mari decât în timpul lui Salvador Aliende.

Chile s-a echilibrat lent printr-o politică economică bazată masiv pe compania Codelco, cea mai mare extractoare de cupru din lume, naţionalizată pe vremea lui Aliende şi pe care „Pinochet nu a îndrăznit să o privatizeze”⁷⁵.

După marea experienţă neoliberală, economia şi-a revenit scăpând de „reţetele ortodoxe care au devastat-o”⁷⁶, Codelco aducând venituri mari la buget şi contribuind la programe sociale consistente.

Descrierea efectelor neoliberalismului continuă cu Argentina care a adoptat cu stricteţe „regulile FMI – aceasta însemnând regulile Departamentului Trezoreriei”⁷⁷.

Rezultatele dezastruoase nu au aşteptat să apară şi numai prin izbânda preşedintelui Nestor Kirchner, care a ignorat normele FMI, s-a produs o schimbare în bine. Prin preluarea unei parţi a datoriei către FMI de către Venezuela, Argentina s-a eliberat de regulile impuse de tip neoliberal.

Despre Nicaragua, lingvistul socialist afirmă faptul că aici s-au urmat cel mai riguros normele FMI din întreaga America Centrală. Prin privatizarea sectorului energetic şi practicarea unor preţuri foarte mari în scopul obţinerii de profit corporatist, Nicaragua a ajuns „pe locul doi în topul celor mai sărace state ale emisferei”⁷⁸.

Magazinele sunt pline, copii cerşesc pe străzile din Managua, iar bogăţia se împarte între investitorii americani şi „elita corporatistă din Nicaragua”⁷⁹.

În Bolivia însă, privatizarea resurselor de apă către compania Bechtel, „un bun exemplu al globalizării reale”⁸⁰, a întâlnit o amplă opoziţie populară care, sprijinită de militanţi de pe întreaga planetă, a obţinut întoarcerea procesului. „Aceasta este adevarata globalizare realizată de către popor, aşa că, prin urmare, se numeşte antiglobalizare”⁸¹.

Corporaţiile multinaţionale

Aşa cum am amintit anterior, principalii actori ai globalizării sunt corporaţiile transnaţionale, al caror unic scop este obţinerea de randament economic şi deci, profit maxim.

În lucrarea sa „Lumea post-corporatistă”, David C.Korten descrie mecanismele obţinerii profitului cu orice preţ, remarcând despărţirea dramatică a economicului de sfera socială.

Calea prin care marile companii realizează profitul solicitat de sistemul financiar este repartizarea costurilor crescânde către societate. Aceasta este urmată de efecte pe care autorul american le nominalizeaza ca fiind „distrugerea capitalului natural” prin folosirea intensivă a resurselor forestiere, a celor piscicole, a bogăţiilor subterane, prin contaminarea mediului ambiant cu materiale toxice, „secătuirea capitalului uman” prin oferirea unor condiţii de muncă inumane personalului angajat, „distrugerea capitalului social” prin slăbirea relaţiilor interumane, micşorarea retribuţiilor, considerarea forţei de munca drept bun material, delocalizarea unor întreprinderi fără compensaţii sociale.

Un alt efect important este cel dat de „distrugerea capitalului instituţional”⁸², prin ştirbirea şi minimizarea atribuţiilor şi obligaţiilor guvernamentale, prin radierea unor debite, neaplicarea taxării şi acceptarea unor standarde de mediu şi de muncă dăunatoare stării populaţiei.

În sprijinul afirmaţiilor sale, Korten descrie situaţia creată de Benquet Mining Company în Filipine, prezentată într-o lucrare numită „Paradisul Jefuit”. În cursa după aur, compania amintită „taie felii adânci în munţi, distruge pădurea şi solul şi aruncă enorme cantităţi de stancă în râurile din jur”⁸³.

Folosirea cianurii în disocierea aurului de restul mineralelor a dus la poluarea reţelei hidrografice care transportă otrăvurile către câmpiile fertile şi spre ocean, pustiind atât agricultura, zootehnia cât şi piscicultura şi producând teritorii ostile vieţii.

Sunt prezentate şi cazurile Shell din Nigeria, Texaco din Ecuador, Freeport din Indonezia, în care „corporaţiile scot profit din distrugerea capitalului natural şi devastarea vieţilor şi aşezărilor omeneşti”⁸⁴.

Se aminteşte şi cazul întreprinderilor Nike din Vietnam, ca fiind reprezentativ pentru oferirea de condiţii inumane de lucru.

Fostul angajat al programelor Bancii Mondiale subliniază şi legătura biunivoca dintre mutarea interesului de pe realizarea bogaţiei palpabile spre stimularea „inflaţiei proprietăţilor financiare” şi hăul polarizarii sociale, „accelerata jefuire a lumii reale şi orbirea celor ce deţin pârghiile instituţiilor din lumea banilor”⁸⁵.

O relaţie direct proporţională este relevată şi între „profiturile speculative din bidoane financiare” şi sumele de bani pe care înavuţiţii pământului le varsă „politicienilor prietenoşi”⁸⁶.

Folosind un exemplu personal, Korten descrie plastic o întâlnire cu un ministru al pădurilor din Malaiezia. Acesta, mizând pe spiritul oneros al interlocutorului, i-a dezvăluit viziunea sa despre bogăţiile forestiere ale ţării din Lumea a Treia, care „ar fi rase de pe faţa pământului, iar banii obţinuti ar fi băgaţi în bănci, unde să adune dobânzi”⁸⁷.

Globalizarea şi efectele sociale

Un alt autor cunoscut, sociologul polonez Zygmunt Bauman, în „Globalizarea şi efectele ei sociale”, face o comparaţie elocventă între „moşierii absenţi de altădată”⁸⁸, care îşi dispreţuiau lucrătorii şi căutau numai pricopsirea, însă erau localizaţi spaţial în legatura lor cu pamântul şi „capitaliştii şi arendaşii postmoderni”⁸⁹, posesori de capitaluri mobile, neconstrânse de limitele spaţiale.

Primii coexistau în relaţii de vecinatate, interacţionau între ei şi cu semenii, în timp ce ultimii beneficiază astăzi de avantajele mobilităţii impersonale. Capacitatea de mişcare neîngrădită înseamnă însă „scutirea necondiţionată a puterii de obligaţii”⁹⁰ faţă de lucrători, faţă de noile generaţii şi cele viitoare, faţă de cei defavorizaţi, faţă de colectivităţi şi nevoile lor cotidiene.

„Eludarea răspunderii pentru consecinţe este cel mai preţuit câştig pe care mobilitatea l-a adus capitalului liber, neîngradit spaţial.”⁹¹

Corporaţia se poate deplasa după placul proprietarilor, potrivit „şanselor de sporire a numărului de dividende, lăsându-i pe ceilalţi, prizonierii spaţiului, să-şi lingă rănile, să dreagă pagubele şi să arunce resturile”⁹².

Sociologul face o paralela între „universalizare”, concept care oferea o ordine mondială a „civilizaţiei, dezvoltării, convergenţei şi consensului”⁹³, acum uitat şi globalizare, adică „noua dezordine mondială” cu efecte globale, o „explozie grozavă a sălbaticiei create de mâna omului”⁹⁴.

Mobilitatea crescută, ca efect al globalizării, împarte oamenii în „turişti şi vagabonzi”, primii, „lumea pronunţat cosmopolită, extrateritorializată a oamenilor de afaceri, de cultură sau a universitarilor cu deschidere globală”⁹⁵ bucurându-se de o viaţă cu oportunităţi uriaşe postmoderne, iar cei din urmă, partea sedentară a glocalizării, beneficiind ori de „flexibilizarea forţei de muncă”, adică supunerea intereselor umane şi sociale celor economice prioritare, ori de o excludere totală, o izolare faţă de societatea globală care nu-i mai recunoaşte ca unici subiecţi importanţi.

„În plus, reţeaua globală de comunicaţii, anunţată cu aplauze ca ieşire către o nouă şi nemaiauzită libertate, dar mai ales ca fundament tehnologic al unei egalităţi iminente, este în mod evident utilizată selectiv. Tot ce poate face calculatorul pentru lumea a treia este să-i înregistreze prăbuşirea cu mai mare acurateţe.”⁹⁶

Referitor la impactul exploatărilor intensive asupra mediului, Chomsky afirmă că ExxonMobil a alocat milioane de dolari “pentru finanţarea cercetărilor care să dovedească faptul că există scăpări ale teoriilor ştiinţifice”⁹⁷ referitoare la încălzirea globală.

Marea Zona

Tot cunoscutul critic al politicii americane, Noam Chomsky, face o referire năucitoare la unele „documente planificatoare care au fost formulate la începutul anilor 1940 de Consiliul pentru Relaţii Externe şi Departamentul de Stat”⁹⁸ .

Înscrisurile dezvăluie orientările vizionare ale elitei americane referitoare la „imaginea lumii postbelice”⁹⁹. Din 1939 şi pana în 1943, analiştii şi oficialii americani preconizau că în urma conflagraţiei mondiale vor exista două mari puteri: Germania şi Statele Unite.

Zona de supremaţie a Germaniei cuprindea Eurasia, în timp ce SUA „ar fi urmat să domine în Orientul Mijlociu, emisfera occidentală şi în fostul imperiu britanic”¹⁰⁰, constituite într-o aşa-numită Mare Zona.

Desfăşurarea conflictului din 1943 şi 1944, în sensul pierderii sale de către Germania, a amplificat dimensiunile Marii Zone, „acoperind atât cât ar fi putut Statele Unite să domine din aceasta lume”¹⁰¹. Socialistul afirmă că „aceleaşi principii sunt operaţionale şi acum”¹⁰².

„Scopul consta în crearea unei ordini mondiale liberale în cadrul căreia corporaţiile americane erau libere să acţioneze.”¹⁰³

Se menţionează faptul că, în urma conflagraţiei mondiale, SUA deţineau primul loc ca dezvoltare economică, cu beneficii importante datorate majorării de trei sau patru ori a producţiei industriale, în comparaţie cu ceilalti competitori pe care războiul îi oprise sau încetinise.

Deţinând în anii postbelici aproape „jumătate din bogaţia lumii”¹⁰⁴, Statele Unite puteau „tolera” ordinea mondială liberală. „Poţi să ai o concurenţă relativ liberă dacă te asiguri că vântul îţi bate în direcţia cea buna, pentru a folosi o metaforă.”¹⁰⁵

În această ordine mondială companiile din SUA ar fi fost neîngrădite să „acceseze resursele, pieţele şi în care ar fi putut investi fără constrângeri”¹⁰⁶.

Folosind o comparaţie plastică între referirile antropologilor anilor 1800 la constituţia fizică a sclavilor negri, numai bună şi potrivită muncii pe plantaţiile de bumbac, justificând astfel „ştiintific” binele care le era facut, Chomsky afirmă că, în situaţia în care domini şi supui nişte popoare, „nu poţi să zici pur şi simplu sunt un ticălos şi vreau să-i jefuiesc”¹⁰⁷.

Maniera de exprimare în asemenea cazuri trebuie să includă „că este spre binele lor, că merită sau că vor beneficia practic de pe urma acelei cuceriri”¹⁰⁸.

Totuşi, căutând şi o scuză exprimării imperialiste americane, lingvistul afirmă că sursa de inspiraţie nu este alta decât „imperialismul european deosebit de virulent datând din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea”¹⁰⁹.

Capitalism versus umanism

Revenind la fostul lucrator în slujba Bancii Mondiale, David C. Korten, acesta vorbeşte despre despotismul comercial în lărgirea sa globală care, prin ruinarea mijloacelor de întreţinere, prin delocalizarea indivizilor, prin minimizarea puterilor structurilor politice democratice, „colonizează din ce în ce mai multe dintre spaţiile vii ale planetei (.....) hrănindu-se cu vieţi în goana sa pentru bani”¹¹⁰.

Sesizând antagonismul ireconciliabil între supravieţuirea umana şi capitalism pe un pamânt cu resurse limitate, Korten defineşte tipul de opţiune care trebuie făcut, între „viaţa după capitalism şi colapsul social şi ecologic la scară globală”¹¹¹.

Prin apariţia marketingului, cultura tradiţională s-a modificat cuprinzând axiologia materialist realistă. Modificarea însa nu s-a petrecut ca urmare a dorinţei modificatoare democratice, în spiritul coeziunii interumane, ci din cauza promovării nedemocratice a intereselor unui grup restrâns prin „manipularea simbolurilor şi valorilor culturale”¹¹².

Pentru a-şi maximiza beneficiile, marii comercianţi americani ai anilor 1900 au decis că pentru a spori cererea pentru produsele lor era necesară modificarea culturii tradiţionale populare cu „o cultură a slăbiciunilor şi a satisfacerii poftelor”¹¹³.

Prin folosirea „culorilor, sticlei şi luminii pentru a induce sentimentul paradisului pe pământ”¹¹⁴, prin prezentări de vestimentaţie elegante, prin finanţarea unor expuneri artistice a trăsăturilor noii paradigme, s-a ajuns la „folosirea mediilor de informare pentru a împresura indivizii cu mesaje întărind cultul dorinţei”¹¹⁵.

Nu doar dorinţa era necesară creşterii cererii, ci şi putinţa financiară, aşa că creditarea cumpărătorilor cu mare uşurinţă a contribuit la crearea impresiei că totul este accesibil tuturor.

Astfel a apărut „cultura consumerismului”.„Corporaţiile continuă să acţioneze şi astăzi pentru a converti culturile populare ale lumii la hedonismul hobbesian.”¹¹⁶

Sumele alocate în SUA pentru reclame, constată Korten, sunt de 2,3 procente din produsul naţional brut, crescând constant cu 6 % anual şi fiind jumătate din fondurile destinate învăţământului.

Publicitatea corporatistă tinde să se adreseze vârstelor din ce în ce mai tinere pentru a determina convingerea noilor generaţii în complianţa culturii consumerismului şi managementului corporatist. „În căutarea lor neobosită de noi clienţi, corporaţiile globale reuşesc să instaureze hegemonia unei culturi a lăcomiei şi exceselor în aproape toate ţările din lume.”¹¹⁷

În lupta cu axiologiile încă necucerite, marile companii nu ezită să le dispreţuiască public considerându-le „înapoiate, plicticoase şi sărace şi oferă, în schimbul lor, promisiunea unui paradis material al bucuriei simţurilor, tihnei şi prosperităţii”¹¹⁸.

Transmisiunile TV, disponibile actualmente pentru două treimi din oamenii globului, reprezintă „cel mai puternic instrument al lumii banului pentru îndoctrinarea culturală şi ideologică”¹¹⁹.

Tindem să avem încredere în făgăduielile ademenitoare, să ne punem la dispoziţia lor, pentru a ne sustrage de la înţelegerea realităţii teribile: „sirena care îşi ascunde adevărata natură sub mantia falsă a democraţiei şi a libertăţii presei a pus stăpânire pe sufletul nostru şi se hrăneşte din carnea noastră. Numele ei este capitalismul.”¹²⁰

Către finalul expunerii referitoare la globalizare şi înainte de încercarea unei clarificări din punct de vedere conceptual şi în a răspunde întrebărilor pe care ni le-am pus la începutul capitolului, să mai facem o referire la opera lui Noam Chomsky care, într-un alt context, cel al conflictului din Orientul Mijlociu, se referă la pericolul major pe care îl simte mereu administraţia americană.

„Există o temere nerostită că este posibil ca arabii să aibă în vedere folosirea bogăţiilor din zonă pentru propria populaţie, nu în folosul puterii şi bogăţiei occidentale, cu o anumită zeciuială destinată gangsterilor care conduc aceste ţări.”¹²¹

Un alt pasaj lămuritor asupra viziunii despre ordinea mondială liberală este redat mai jos: „De fapt, este foarte interesant ce numesc Statele Unite nedemocratic. De exemplu, când Evo Morales a facut în Bolivia mişcări în sensul naţionalizării resurselor ţării, a fost condamnat ca fiind autoritar, dictatorial, ca atacând democraţia”¹²², deşi era sprijinit de peste 95 % dintre locuitori.

Noi considerăm că deşi există şi „binefaceri” ale globalizării, ele pot fi considerate ca echivalentele mărgelelor colorate pe care coloniştii le ofereau indigenilor în schimbul bogăţiilor enorme.