PROVOCĂRI

LA ADRESA SECURITĂŢII ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL REALITĂŢILOR CONTEMPORANE -

„RĂZBOIUL MEDIATIC”: VULNERABILITATE SAU AMENINŢARE ?

Pagină albă

Motto: „Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere, inteligenţe se găsesc foarte adesea, caracterul foarte rar”¹

Mihai Eminescu

Introducere

În cunoscuta lucrare „Arta războiului“, marele Sun Tzu, prin cuvintele interpretului său Chia Lin, spune următoarele: „Planurile şi proiectele destinate să facă rău inamicului nu sunt cantonate în cadrul unei metode deosebite. Ori îndepărtaţi din anturajul lui inţelepţii şi virtuoşii, cu scopul de a nu mai avea consilieri, ori trimiteţi trădătorii în ţara lui pentru a-i săpa administraţia. Sau datorită unei înşelăciuni viclene, îndepărtaţi miniştrii de suveranul lor. Sau trimiteţi agitatori îndemânateci pentru a incita populaţia şi a-i delapida bogăţiile. Sau oferiţi-le muzicieni şi dansatori imorali pentru a le schimba obiceiurile. Sau daţi-le femei frumoase pentru a-i face să-şi piardă capul”².

Motivaţia întocmirii acestei cercetări este dată de dorinţa autorului de a verifica dacă, în condiţiile moderne, tezele mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea.

Intenţia este de a contextualiza demonstraţia în condiţiile globalizării.

Scopul lucrării este acela de a identifica elemente ale agresiunii neconvenţionale, mediatice, pe teritoriul ţării noastre.

Metodele de cercetare folosite sunt deducţia, analiza istorică şi a situaţiei, observaţia.

În prima parte a lucrării am trecut la cercetarea contextualizată a mediului de securitate contemporan, respectiv globalizarea.

Concluziile acestui prim capitol au generat o serie de întrebari ale căror răspunsuri s-a căutat a fi date în părţile ulterioare.

În capitolul secund am analizat probleme legate de natura umană şi organizarea societăţii.

Ultimul capitol tratează influenţarea psihologică efectuată prin mass-media, conceptualizată de noi drept „război mediatic”.

Volumul de anexe stă mărturie tezelor înscrise pe parcursul lucrării, reprezentând concretizarea naţională a studiului teoretic asa cum se reflectă ea în mass-media.

Capitolul I

Globalizarea şi efectele sale asupra securităţii

Concept vehiculat foarte des atât în presa cât şi în mediul academic, globalizarea pare o explicaţie abstractă la modă pentru o mulţime de întâmplări. De aceea vom încerca să clarificăm anumite aspecte relevante asupra sa.

1.1.Analiză istorică asupra globalizării (apariţia)

Globalizarea

Constatând multitudinea definiţiilor date globalizării, a direcţiilor de abordare şi a înţelesurilor date, se simte nevoia unei analize istorice atente asupra originii acestui concept.

Literatura de specialitate tratează o gamă largă de domenii de manifestare ale globalizării precum şi o serie de efecte, de obicei prezentate ca fiind unele pozitive iar altele negative.

Din multitudinea de definiţii ale globalizării reţinem pe cea dată de Fondul Monetar Internaţional, referitoare la integrarea internaţională crescândă a pieţelor, atât pentru bunuri şi servicii, cât şi pentru capital.

Glynn Sutcliffe consideră globalizarea ca „extinderea relaţiilor capitaliste de producţie sau ca interdependenţă crescută în cadrul sistemului economic mondial”, pentru Cullen Parboteeach ea reprezintă „eliminarea frontierelor, creşterea comerţului transfrontalier şi a investiţiilor, dereglementare, produse globale şi clienţi globali, competiţie globală şi standarde globale” iar Behrman consideră că “globalizarea implică formarea unei noi ordini economice mondiale, care transcede modelele tradiţionale de capitalism şi necesită un nou cadru instituţional”³.

Fenomenul, numit şi mondializare, pare prezentat ca fiind un curs firesc al vieţii, al dezvoltării socio-umane în lume.

Oare aşa să fie ?

Formulând un breviar al principiilor călăuzitoare în relaţiile internaţionale, Noam Chomsky, în tomul „Aşa e, cum zicem noi”, citează pe Tucidide şi pe Adam Smith:

„Statele mari fac ceea ce vor, în vreme ce statele mici acceptă ceea ce trebuie să accepte”⁴, iar în interiorul statelor, factorii determinanţi sunt „negustorii şi fabricanţii”⁵, care-şi urmăresc satisfacerea propriilor interese, indiferent de cât de cumplite ar fi repercusiunile asupra restului oamenilor.

O altă teză prezentată este cea a „amneziei istorice”⁶, prin care Chomsky exprimă faptul că toţi agresorii mizează pe uitarea şi dezinteresul oamenilor asupra trecutului pentru a putea repeta aceleaşi acţiuni.

Iată motivul pentru care încercam o trecere în revistă a etapelor istorice ale dezvoltării societăţii umane şi anume pe cea evidenţiată de Jurgen Habermas, considerat cel mai mare filosof german în viaţă, în „Sfera publică şi transformările ei structurale”.

Evoluţia societăţii umane

Urmărind înţelesurile date de-a lungul timpului conceptului de „sferă publică”, autorul german descrie cu mare acurateţe evoluţia relaţiilor economice, politice şi sociale din cadrul diferitelor epoci.

Firul logic al analizei ne este folositor atât în a descoperi germenii situaţiei internaţionale actuale cât şi ai apariţiei mass media, subiect tratat în ultimul capitol.

Pornind de la atribuţiile statului ca forţă publică cu rol de a se ocupa de „interesul public, general al tuturor cetăţenilor”⁷, se consideră că „organele sferei publice vor fi considerate fie organele de stat, fie mediile care, cum e cazul presei, slujesc comunicării în interiorul publicului”⁸.

Sfera publică, termen grecesc preluat ulterior de romani, era reprezentată în Antichitate de sfera polisului, formată din cetăţenii cu drepturi politice şi posesori ai unei sfere private constând din gospodăriile întemeiate conform „economiei sclavagiste în forma ei patrimonială” ⁹.

În sfera privată se ascundeau toate cele ce generau subzistenţa stăpanilor de gospodării şi sclavi, în timp ce în agora se forma sfera publică, în cadrul convorbirilor.

Se consideră că din Antichitate şi până în prezent „sfera publică continuă să rămână un principiu de organizare al ordinii noastre politice”¹⁰ .

În Evul Mediu, observă filosoful german, relaţiile dintre sfera publică şi cea privată nu se pot defini ca fiind de cauzalitate, datorită „dominaţiei funciare şi relaţiilor de vasalitate”¹¹.

Sfera publică a curţii principelui devine reprezentativă, în sensul că suzeranul se reprezenta pe el însuşi în faţa publicului şi nu invers, deci „nu se constituie ca un domeniu social, public, ci ceva de genul unui însemn de statut”¹².

Precum sclavii în Antichitate, total excluşi din viaţa publică, popoarele Evului Mediu erau cooptate doar la marile petreceri, cu rol de spectatori inactivi.

În aceste condiţii „se despart, în sensul modern al cuvântului, cele doua sfere: cea privată şi cea publică”¹³.

Prin privat se înţelegea ceea ce nu este comun cu statul, iar public însemna statul autocratic.

Apare „societatea civilă”, compusă din grupuri profesionale, „care se va situa într-o poziţie opusă statului”¹⁴ .

Apariţia capitalismului timpuriu comercial şi financiar, bazându-se iniţial pe vechea ordine socială medievală, crează germenii transformării spre „ schimbul de mărfuri şi schimbul de informaţii, pe care comerţul la distanţă îl pune pe picioare”¹⁵.

Pieţele locale ale oraşelor, controlate şi reglementate de breslele meşteşugăreşti, împiedică dezvoltarea activităţilor negustoreşti libere.

Apariţia unor noi tipuri de pieţe, târguri, burse, implică noi „reguli care sunt, fără îndoială manipulate şi de către puterea politică”¹⁶.

Datorită dezvoltării schimbului de mărfuri, schimbul de informaţii devine necesar orientării comercianţilor asupra unor „evenimente la care, datorită distanţei, nu aveau acces”¹⁷.

Schimbul de scrisori comerciale se transformă, în secolul al XIV-lea, într-un „sistem corporatist profesionalizat de corespondenţă”¹⁸.

Nevoile comercianţilor determină infiinţarea unui curierat cu funcţionare regulată.

„Marile oraşe comerciale sunt totodată centre ale schimbului de informaţii “¹⁹.

Apariţia burselor a condus la apariţia şi formalizarea poştei şi a presei permanente.

Caracterul confidenţial al conţinutului corespondenţei, atât cea destinată autorităţilor cât şi cea comercială, nu genera nevoia publicităţii. „Ziarele scrise de mană”, corespondenţa privată, devin destinate publicului abia în secolul al XVII-lea, odată cu următoarea etapă a dezvoltarii capitaliste.

„Elementele capitaliste timpurii ale sistemului de schimb, ale sistemului circulaţiei mărfurilor şi informaţiilor, îşi manifestă forţa revoluţionară abia în faza mercantilismului.”²⁰

În secolul al XVI-lea, prin ample expediţii, organizaţiile comerciale câştigă noi spaţii drept pieţe, îngrădirea şi reglementarea anterioare nefiindu-le propice.

Totodată, în scopul sporirii capitalului şi disipării pericolelor, companiile devin „societăţi pe acţiuni” care pentru a evolua caută „puternice garanţii politice”²¹.

„Pe bună dreptate, pieţele comerţului exterior pot trece acum drept produse instituţionale, ele rezultând din efort politic şi forţă militară.”²²

Extinderea economiei generează un proces de întărire a statului modern, care, birocratizându-se tot mai mult, are nevoie de resurse tot mai mari şi astfel îşi întăreşte politica mercantilistă.

Sfera publică medievală se restrânge în folosul sferei puterii publice concretizată în administraţie şi armată permanente, a căror necesitate este dată de schimbul permanent de mărfuri şi informaţii.

Zona publică devine statală, a autorităţilor funcţionăreşti, iar publicul format din persoane private îi devine supus.

Relaţia dintre stat şi public devine subscrisă politicii mercantiliste îndreptate spre profit.

Colonialismul

Creşterea beneficiilor economice ale activităţii industriale interioare statelor s-a realizat prin „deschiderea şi lărgirea pieţelor comerciale externe, pe care companiile privilegiate pun stăpânire, sub presiunea politicului, adică noul colonialism”²³.

Economia casnică din Antichitate devine, tot acum, publică, adică politică.

În etapa mercantilistă a capitalismului, odată cu reaşezarea ordinii politice şi sociale, care îşi pierd coerenţa, izbucneşte presa, prin primele ziare periodice, apoi cotidiene.

Interesul publicizării informaţiilor comerciale private a ţinut de primele agenţii de informaţii care le furnizau, dar fenomenul s-a petrecut mai ales datorită autorităţilor, care şi-au subordonat presa pentru a putea comunica legislaţia către public.

Informaţiile nu ajungeau însă la oamenii de rând, ci la o pătură şcolită interesată, cea burgheză, căreia îi erau utile în dezvoltarea schimburilor economice.

Publicul cititor, pe lângă capitaliştii comercianţi, era constituit şi din membrii vechilor bresle sau din micii negustori.

Primirea informaţiilor economice şi legislative transmise de către autorităţi a favorizat apariţia unui public capabil să raţioneze pentru a le pricepe.

Ziarele capată astfel şi un rol formator, iar prin intermediul articolelor ordonate de către suverani mediului academic în vederea formării opiniei publice într-un sens dorit, „articolele savante”, gândirea critică se răspandeşte, determinând sfera publică politică burgheză (ca întrunire de persoane private) să dorească din partea puterii publice (statul absolutist) o necesară legitimare (prin alegeri electorale).

Ne oprim aici din relatarea lui Jurgen Habermas referitoare la apariţia în etapa mercantilistă a capitalismului, pe de o parte, a schimbului de mărfuri bazat pe colonialism, putere politica şi forţă militară, iar pe de alta, a presei.

Protecţionismul şi independenţa SUA

Continuăm însă cu Sir Winston Churchill, fost prim-ministru al Regatului Unit, personalitate marcantă a perioadei sale, care în lucrarea sa „Istoria Americii” subliniază şi el importanţa analizei istorice. „Cunoaşterea încercărilor şi a luptelor purtate este necesară tuturor celor care doresc să inţeleagă problemele, pericolele, provocările şi oportunităţile cu care ne confruntăm astăzi “²⁴.

Analizând contextul Războiului de Independenţă american, petrecut în secolul al XVIII-lea împotriva Angliei, cunoscutul politician englez evocă „dezvoltarea continuă a activităţii coloniale şi comerciale franceze, sprijinite de puterea centrală a guvernului absolutist”²⁵ petrecute pe teritoriul Lumii Noi.

Ca răspuns practic, Londra şi-a reglementat activitatea comercială colonială prin „planificare şi coordonare”. Prin Legile Navigaţiei, întregul negoţ din coloniile engleze trebuia efectuat doar prin intermediul marinei şi porturilor britanice. „Coloniile nu aveau voie să acţioneze pe cont propriu pentru a nu frâna dezvoltarea comerţului britanic.”²⁶

Istoricul prezintă în continuare concepţia epocii asupra economiei, anume cea mercantilistă, adica „autonomie şi naţionalism” ale imperiului autarhic, în care coloniile participau la creşterea bogăţiei Metropolei prin furnizarea de resurse naturale.

Crearea de bunuri în colonii, generatoare de concurenţă, a fost strict normată în sensul limitării ei, lipsind Noua Anglie şi populaţia sa de evoluţia liberă. „Acestea trebuiau să rămână surse de materii prime şi receptoare ale mărfurilor englezeşti.”²⁷

Descriind evoluţia societăţii în cele treisprezece entităţi din America de Nord supuse Coroanei, se subliniază rolul major al acestora în crearea bunăstarii imperiale. Însă, datorită evoluţiei istorice şi amplificării activităţilor „existau semne că în curând coloniile îşi vor fabrica propriile produse manufacturiere şi îşi vor închide pieţele pentru Regatul Unit” ²⁸.

Odată cu înscăunarea regelui George al III-lea, s-a petrecut o creştere a rolului executiv al monarhului, iar Winston Churchill consideră că, trăgând linie, acest lucru a reprezentat o catastrofă prin separarea Americii şi, în final, prin prăbuşirea Imperiului Britanic.

Problemele concurenţiale puse de dezvoltarea economică a Americii au devenit un subiect important, mai ales că George al III-lea era hotărât să forţeze coloniile să participe la marile cheltuieli ale Londrei.

Acest deziderat s-a concretizat în introducerea unor taxe comerciale pe importurile din colonii, a unei timbrări fiscale a documentelor, ulterior abrogate din cauza nemulţumirilor produse.

Totuşi, în 1767 s-au reintrodus taxe pe „importurile americane de hârtie, sticlă, plumb şi ceai”²⁹. Dificultăţi mari erau generate şi de penuria de monedă din America.

Astfel s-a generat o rezistenţă din partea comercianţilor care, reuniţi la Massachusetts au protestat formal prin „acorduri împotriva importurilor şi începerea unui boicot sistematic şi încununat de succes al produselor englezesti”³⁰, reducând dramatic exporturile britanice spre coloniile americane.

Reacţia din Metropolă a constat în reducerea taxelor vamale, cu excepţia celei pe ceai.

Problema comercială a răbufnit însă din nou odată cu favorizarea Companiei Indiilor de Est, în sensul aprobării de către Londra a dreptului acesteia de a-şi desface ceaiul, fără taxe, direct în America, ocolind porturile engleze. Astfel, negustorii colonişti erau „ameninţaţi cu ruina. Transportatorii americani care aduceau ceai din depozitele vamale britanice şi intermediarii care îl vindeau aveau să fie cu toţii scoşi de pe piaţă.”³¹

În aceste condiţii au apărut păreri radicale ale autonumiţilor „patrioţi”.

Parlamentul britanic a aprobat o gamă de Legi ale coerciţiei în scopul supunerii protecţionismului american, iar în Lumea Nouă s-a constituit o „asociaţie pentru a opri comerţul cu Anglia”³².

Radicalizarea Londrei, care era „convinsă că toate coloniile există numai pentru beneficiul ţării mamă”³³, a condus la începerea „Războiului de Independenţă”.

Ca o concluzie, putem considera faptul că în competiţia impusă cu economia net superioară a Regatului Unit care le bloca dezvoltarea, patrioţii americani s-au protejat iniţial boicotand fluxul inegal de mărfuri dinspre Metropolă (prin protecţionism), iar în ultimă instanţă au trecut la lupta armată pentru eliberare.

Protecţionismul şi războiul civil din SUA

Un alt episod important abordat de Sir Winston Churchill este cel al Războiului de Secesiune.

În acest stadiu de dezvoltare, industria americană evoluase mult datorită independenţei economice.

Problemele societale ale acelei perioade erau generate de sclavia negrilor şi de reducerea numerică şi teritorială a pieilor-roşii. „Negrii reprezentau o problemă morală, socială, economică şi politică fără precedent”, iar „pieile-roşii au fost împinse pe drumul pierzaniei din cauza excesului de libertate”³⁴.

În Sud, fenomenul sclaviei era împletit cu cel religios, preoţii şi pastorii locali invocând voinţa divină în susţinerea intereselor personale legate de oprimarea negrilor.

„În 1830 sudiştii erau gata să apere sclavia ca pe o bază permanentă a societăţii“³⁵, necesarul de braţe muncitoare cerut de economia bazată pe exploatarea bumbacului putând fi satisfacut doar prin menţinerea sclavagismului.

În aceeaşi perioadă, Nordul industrializat devenise antisclavagist.

Sir Winston Churchill consideră că între statele din Nord şi cele din Sud se crease o nemulţumire ostilă care la debut nu era de ordin comercial. „Problema nu era de ordin economic, ci moral şi social”³⁶, dar şi constituţional şi politic.

În opinia locuitorilor din Sud, Nordul se dezvolta pe seama lor, iar Yankeii pizmuiau Sudul pentru „stilul de viaţă şi distincţia care, pentru niste comercianţi ca ei, erau deziderate inaccesibile”³⁷ şi „încercau să impună tirania propriilor idei împotriva unor state care aderaseră de bunavoie la Uniune”³⁸.

După o descriere extrem de aplicată şi interesantă a Războiului de Secesiune, autorul englez face unele consideraţii asupra unor aspecte de natură economică şi cum vom vedea, protecţioniste, apărute pe timpul ducerii ostilităţilor, precum şi ulterior.

Dupa eliberarea negrilor din sclavie, insistenţa asupra acordării acestora a dreptului de vot a aparţinut radicalilor republicani din Nord, cauza reală a acestui demers fiind de fapt dorinţa de a „neutraliza puterea plantatorilor sudişti şi să-şi păstreze ascendenţa asupra guvernului federal pe care o câştigaseră interesele oamenilor de afaceri ai Nordului încă din 1861”³⁹.

Între timp, războiul impulsionase puternic Nordul industrializat prin furnizarea către guvern de bunuri necesare susţinerii conflictului.

„Mai mult chiar, în absenţa reprezentanţilor Sudului, Congresul a transformat în legi măsurile protecţioniste cerute de industriaşii şi finanţiştii nordişti. Asistenţa oferită în acest fel a accelerat revoluţia industrială americană”⁴⁰.

O altă referire subtilă la protecţionism este facută în capitolul dedicat descrierii reconstrucţiei post-conflict.

Dificultăţile în revigorarea producţiei agricole din Sud, pe lângă cele datorate procedeelor nepotrivite şi furiei naturii, erau date şi de concurenţa neîngrădită cu producătorii din alte zone geografice, care însă nu erau obligaţi „să-şi cumpere echipamentele şi cele necesare traiului pe o piaţă protejată. Politica tarifară a guvernului federal şi puterea monopolurilor şi trusturilor făcea ca preţul produselor industriale de care avea nevoie fermierul să fie mărit artificial”⁴¹.

Fără nici un dubiu, celebrul politician britanic nu poate fi bănuit ca fiind un adept al teoriilor istorice progresiste, însă nici el nu se poate eschiva de la a releva mediul protecţionist în care s-a dezvoltat industria americană.

„Favorizată în felul acesta, industria americană a progresat rapid.”⁴²

Domeniul siderurgic, cel al prelucrarii ţiţeiului, morăritul, fabricile de haine şi pantofi, cele de bere, s-au dezvoltat foarte puternic.

În pofida lipsei de etică în afaceri faţă de competitori, „regii” capitalişti „au construit imperii economice care le-au asigurat o uriaşă bogaţie şi putere în viaţa comunităţii, (...) în contrast izbitor cu actorii insignifianţi de pe scena politică”⁴³.

Devenind independentă faţă de economia europeană, ba chiar dominându-i pieţele de desfacere, „în 1900 industria americană se concentra într-un număr de corporaţii gigant, fiecare reprezentând, de fapt, un monopol în domeniul respectiv”⁴⁴.

Acest fenomen industrial a fost însă însoţit de o degradare a situaţiei sociale căci „în marile oraşe era multă sărăcie”⁴⁵.

Toate cele prezentate mai sus, preluate dintr-o sursa extrem de credibilă şi obiectivă, demonstrează că puterea economică americană s-a realizat ca urmare a protecţionismului, iar nu a comerţului liber.

Comerţul liber şi noul colonialism economic

În lucrarea „Aşa e, cum zicem noi“, Noam Chomsky relatează un episod legat de acelaşi comerţ liber. Mare putere economică la sfârşitul secolului al XIX-lea, Marea Britanie, fiind foarte avansată faţă de celelalte state în privinţa dezvoltării industriale şi considerând că putea înfrânge orice concurenţă, milita pentru comerţul liber, păstrând însă unele constrângeri („de exemplu, au păstrat India ca pe o piaţă protejată”⁴⁶).

„Erau fericiţi să niveleze scurt şi selectiv terenul de joc.”⁴⁷

Când însă Japonia, în anii 1920, a devenit un competitor puternic, depăşind capacitatea industrială a Marii Britanii, aceasta „pur şi simplu şi-a închis imperiul faţă de exporturile japoneze în anul 1932”⁴⁸, generând astfel una dintre cauzele războiului ulterior din Pacific.

După Marea Depresie din anii 1930, în Statele Unite s-au adoptat, în timpul mandatului preşedintelui Roosevelt, o serie de programe pentru ajutorarea săracilor şi şomerilor, refacerea economică şi reformarea sistemului financiar în scopul evitării pe viitor a altor crize majore, cunoscută sub titulatura de New Deal, care a fost în vigoare până în deceniul opt al secolului XX.

În Europa postbelică, statul social, numit al bunăstării în Regatul Unit şi social de piaţă în Germania de Vest, a funcţionat până în anii 1990, cand au fost adoptate principiile neoliberale ale Uniunii Europene.

Sistemul Bretton Woods, născut din voinţa popoarelor de a reglementa excesele comerciale şi financiare, a gestionat sistemul capitalist pe aceste principii până în anii ‘70.

Tot în această perioadă s-a petrecut destrămarea sistemului colonial, care nu putea lăsa fără urmări nivelul bunăstarii în Metropole.

Filosoful Francis Fukuyama, în „America la răscruce”, evidenţiază faptul că „Revoluţiile Reagan şi Thatcher din lumea politică au fost însoţite de transformarea curentelor intelectuale care au înclinat balanţa dintre stat şi piaţă în favoarea celei din urmă”⁴⁹.

Totodată, autorul descrie sorgintea cuceririlor tehnologice din anii ’80 ca fiind investiţiile de stat şi nu, cum fals s-a afirmat, regulile impuse de piaţa liberă în detrimentul planificării economiei. Prezentate ca un succes al libertarianismului, succesele ştiinţei au persuadat pe americani asupra faptului că „mixtura lor de piaţă şi stat reprezintă soluţia viitorului”⁵⁰, modelul european al statului social apărând, în opinia acestora, ca fiind potrivnic pieţei.

Până la revoluţiile conservatoare ale lui Reagan şi Thatcher, statele capitaliste administrau concurenţa de pe piaţă. Prin dereglementarea unor segmente importante ale economiei, statul american social de după război a fost destructurat.

În afară de acţiunea politică a celor doi conservatori în Statele Unite şi Marea Britanie, un rol major în „americanizarea economiei globale” l-au jucat corporaţiile şi instituţiile financiare americane.

„Însă politicile guvernamentale americane au susţinut şi ele liberalizarea economică (....) pe principii pe care instituţiile financiare internaţionale, precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială le ataşau de obicei la propriile criterii pentru acordarea de împrumuturi de ajustare structurală către ţările în curs de dezvoltare.”⁵¹

Fireşte, cele două state dezvoltate puteau decide orice pe teritoriul lor. Exportarea forţată a liberalismului economic prin instituţiile de la Bretton Woods nu pare însă firească, naturală.

Conservatorii, adepţi ai darwinismului social, adoptând principiile neoconservatoare (exercitarea puterii în scopuri „etice” în politica externă prin exportul de democraţie şi a modelului economic neoliberal, minimalizarea rolului instituţiilor dreptului internaţional şi neîncrederea în statul social), s-au dovedit adepţi ai curentului idealist din cadrul teoriei relaţiilor internaţionale (spre deosebire de realiştii anteriori).

Comerţul liber în Europa

În Europa, premierul Marii Britanii, Margaret Thatcher, a intuit potenţialul, pentru ţara sa, a liberalizării pieţelor corespunzătoare unei populaţii de 340 de milioane de consumatori, reprezentând Comunitatea Europeană.

Însă, fără contribuţia Preşedintelui Comisiei Europene, Jacque Delors, decizia comună luată în anul 1985 de a se realiza Piaţa Unică n-ar fi fost posibilă. „Delors a reuşit adesea să realizeze alianţe în secret şi să aibă un rol proactiv asupra agendei Comisiei Europene şi nu o dată a fost un maestru papuşar care a controlat capetele din guvernele europene.”⁵²

În cadrul Actului Unic European din 1986 se prevedea ca termen-limită pentru implementarea Pieţei Unice anul 1992 şi implicit cele patru principii de liberă circulaţie a bunurilor şi serviciilor, a capitalurilor şi forţei de muncă, care transformau cooperarea şi coordonarea în competiţie.

Rămâne în datoria istoricilor stabilirea condiţiilor în care Uniunea Sovietica a abandonat competiţia şi a acceptat unificarea Germaniei, schimbând astfel hegemonul în UE.

Iată deci, din cele prezentate mai sus, că doar unele state şi anume cele mai dezvoltate economic, SUA şi Marea Britanie, se află la baza globalizării economice actuale.

Globalizare versus statul westfalic

„Internaţionalizarea statului înseamnă că statele servesc tot mai mult ca instrumente pentru ajustarea politicilor interne, conform imperativelor competiţiei pe piaţa mondială.”⁵³

Prin internaţionalizare, prin impunerea prin metode „neortodoxe” a neoliberalismului în întreaga lume, SUA şi Marea Britanie şi-au asigurat victoria în lupta economică (fie doar pe considerentul dimensiunii geografice, un stat mic şi care nu-şi protejează economia falimentează).

O viziune mult mai critică, de pe poziţiile specifice justiţiei sociale, este prezentată de către cunoscutul filosof , lingvistul Noam Chomsky, în lucrarea „State eşuate”.

Acesta prezintă modul în care „epoca de aur” a capitalismului – cel de stat – a apus în faţa „capitalismului corporatist”. Pornind de la teza conform căreia „reformele liberale sunt antitetice cu promovarea democraţiei”⁵⁴, lingvistul prezintă modul în care acestea nu reduc, ci întăresc instituţiile statului pentru a promova interesele „oamenilor de substanţă” – adică noii îmbogăţiţi.

Potrivit aceluiaşi mecanism, adică privatizarea serviciilor publice, s-au liberalizat şi instituţiile financiare din sistemul Bretton Woods. Concepute iniţial, la presiunea popoarelor, tocmai cu rolul de a statua „dreptul guvernelor de a restricţiona mişcarea de capital”⁵⁵, a speculaţiilor financiare şi influenţarea valutelor, după anii ’70 au devenit promotoarele neoliberalismului economic în întreaga lume.

Tot Noam Chomsky trece în revistă şi unele activităţi din trecutul SUA, toate „împotriva inamicului real al Statelor Unite”⁵⁶ – naţionalismul independent, mai ales împotriva contagiunii sale posibile. Invazia din Haiti din 1915 cauzată de interdicţia primită de corporaţiile SUA în a cumpăra terenuri haitiene, subminarea democraţiei chiliene din 1973 şi a celei irakiene s-au petrecut în scopul creării de „presiuni asupra elitelor pentru a (...) păstra cât mai mult din regimul economic ilegal impus de către invadatori, bazat pe principiul standard al deschiderii ţării şi resurselor sale către controlul străin (mai ales cel al SUA şi al Marii Britanii), sub deghizarea liberalismului economic”⁵⁷.

Armata americană, aşa cum afirma generalul de marina A.M.Gray, ar trebui astfel să asigure „un acces neîngrădit atât pe pieţele economice aflate în dezvoltare în lumea întreagă, cât şi resursele necesare pentru a ne sprijini cerinţele legate de producţie”⁵⁸. Tot acesta afirma că marea majoritate a conflictelor în care SUA au fost implicate după 1945 nu au fost legate de URSS, ci de “insurgenţele izvorâte din insatisfacţia crescândă a lumii în curs de dezvoltare, legată de falia dintre naţiunile bogate şi cele sărace”⁵⁹.

Consensul de la Washington

Din marea varietate a definiţiilor date globalizării, unele la obiect însă altele parcă dorind să amestece cauza cu efectul, altele asamblând conceptului semnificaţii benefice fără legătură, ca şi cum ar fi menite să ascundă realitatea, se distinge enunţul făcut de Francis Fukuyama: „Valul concurenţei capitaliste revigorate care s-a dezlănţuit în anii ’90 a primit în dezbateri titlul de globalizare”⁶⁰ .

Pentru filosoful american, esenţa apariţiei recrudescente a teoriei comerţului liber este „Consensul de la Washington care a însemnat un pachet de măsuri convenţionale de liberalizare economică pe care instituţiile financiare internaţionale, precum Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială le promovau”⁶¹.

În acelasi ton, universitarul român Liviu Voinea, în lucrarea „Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global” consideră şi el că “politica macroeconomică globală se bazează pe aşa-numitul consens de la Washington (un set informal de politici promovate de principalele instituţii financiare internaţionale, incluzând: disciplina fiscală, reducerea cheltuielilor publice sociale, liberalizarea comerţului, investiţiilor, liberalizarea politicii valutare şi monetare, privatizarea şi dereglementarea); globalizarea se identifică cu un set de politici liberale rigide “⁶².

„Actorii principali ai globalizării (sau ai capitalismului global, sau al regionalizării)”⁶³ sunt descrişi în accepţiunea lucrărilor specifice ca fiind corporaţiile transnaţionale.

Să analizăm deci, în urmatorul subcapitol, acţiunile acestor corporaţii transnaţionale în mediul neoliberal globalist, aşa cum ele sunt descrise în literatura de specialitate.