2. Politica bugetar - fiscală

Politica bugetar - fiscală ca parte integrală a politicii financiare reprezintă activitatea de influenţare a proceselor economico-sociale prin venituri şi cheltuieli publice pentru realizarea unor scopuri macroeconomice şi obţinerea echilibrului general în economie. Politica bugetar-fiscală este elaborată şi promovată de Guvern prin organele sale specializate (ex.: Ministerul Finanţelor) care pun în aplicare instrumentele politicii bugetar-fiscale: veniturile şi cheltuielile publice.

În opinia unor autori bugetar-fiscală include: politica fiscală şi politica bugetară.

Politica fiscală este o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atît ansamblul reglementărilor privind stabilirea impozitelor şi a taxelor, concretizînd opţiunile statului în materie de impozite şi de taxe, cît şi deciziile privind cheltuielile publice ce se finanţează. Politica fiscală se prezintă prin totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi instituţiilor utilizate de către stat pentru procurarea resurselor financiare fiscale şi utilizarea lor în finanţarea de acţiuni publice, inclusiv pentru influienţarea vieţii economice şi sociale. Prin conţinutul său politica fiscală urmăreşte stabilirea nivelului şi a structurii prelevărilor obligatorii, stabileşte activităţile şi veniturile impozabile, regimul scutirilor şi reducerilor de impozite şi asigură redistribuirea produsului creat între sfere de activitate, ramuri economice, unităţi administartiv-teritoriale, persoane fizice şi juridice.Politica fiscală influienţează derularea proceselor economico-financiare şi evoluţia întregii societăţi, dar la rîndul său este condiţionată de mediul economic printr-o serie de factori, cum ar fi starea economiei, raporturile dintre sectorul public şi cel privat, nivelul veniturilor cetăţenilor.

Politica bugetară concretizează deciziile privind formarea, repartizarea şi utilizarea resurselor bugetare, finanţarea deficitului bugetar şi utilizează bugetul public naţional atît pentru redistribuirea PIB, cit şi pentru influienţarea proceselor economice şi sociale.

Politica bugetar-fiscală are 2 componente:

a) politica în domeniul veniturilor publice-are drept scop stabilirea volumului şi a provenienţei resurselor financiare ce pot fi procurate de către stat, a metodelor de prelevare a veniturilor la fondurile financiare publice, precum şi a obiectivelor ce trebuie atinse în rezultatul prelevării veniturilor la fondurile financiare publice.

Volumul resurselor financiare necesare statului se determină în funcţie de mărimea cheltuielilor publice.Cu cit economia naţională a ţării este mai dezvoltată, cu atât statul poate incasa un volum de resurse financiare mai mare.

În ceea ce priveşte provenienţa resurselor financiare organele de decizie pot opta pentru folosirea surselor interne, ce pot fi procurate pe plan naţional sau să apeleze la resurse externe, ce pot fi atrase din străinătate. În orice ţară satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se bazeze în primul rînd pe surse interne şi numai în situaţii excepţionale pe surse externe. Resursele financiare interne por proveni în proporţii diferite de la sectorul public, privat, mixt sau populaţie în funcţie de capacitatea lor economică. În acest sens organele de decizie pot promova o politică financiară care tratează în mod egal toţi agenţii economici, indiferent de forma de proprietate sau una preferenţială, care favorizează o anumită formă.

Resursele financiare publice provenite din repartizarea PIB sunt cele mai importante şi se realizează în mod obişnuit, dar uneori ele nu acoperă integral nevoile de finanţare, fapt ce determină utilizarea resurselor extraordinare, utilizabile în condiţii excepţionale. În acest sens o altă coordonată a politicii financiare constituie opţiunea de a utiliza resurse extraordinare cum ar fi împrumuturile publice, emisiunea de monedă şi stabilirea proporţiilor acestora. Apelînd la astfel de resurse trebuie să ţinem cont de impactul utilizării fiecăreia, pe plan financiar-monetar, social şi economic, fiind necesară evaluarea efectelor pozitive şi negative cum ar fi: creşterea datoriei publice şi a cheltuielilor legate de deservirea acesteia, creşterea inflaţiei, reducerea şomajului, posibilitatea relansării creşterii economice.O altă coordonată a politicii privind resursele financiare publice vizează utilizarea resurselor externe, care trebuie să aibă un caracter excepţional, apelîndu-se la ele numai după epuizarea posibilităţilor de procurare din interior. Apelarea la resurse externe poate genera atît efecte pozitive, cum ar fi stimularea creşterii economice, cit şi efecte negative, cum ar fi formarea datoriei publice externe, afectarea situaţiei financiar-valutare a ţării, deaceea o astfel de decizie trebuie fundamentată din punct de vedere ştiinţific.

Politica în domeniul veniturilor publice deasemenea are ca scop alegerea formelor, metodelor, instrumentelor şi tehnicilor de efectuare a prelevărilor la fondurile financiare publice. Prin politica financiară se stabilesc numărul şi tipul impozitelor, taxelor şi a altor venituri ce urmează a fi prelevate la stat, analizîndu-se opţiunea pentru un număr mai mare sau mai mic de forme ale prelevărilor obligatorii în funcţie de condiţiile social economice concrete şi obiectivele politicii generale. În mod obişnuit, se optează pentru varianta unui număr mai mare de forme de prelevare, deoarece aceasta permite atingerea mai multor obiective de politică generală. Teoretic, este admisă şi varianta unui număr cît mai redus de impozite, până la practicarea unui singur impozit, dar în acest caz pot apărea dificultăţi atît în vederea procurării resurselor financiare, cît şi în rezolvarea unor probleme de ordin economic şi social.

Opţiunea utilizării mai multor impozite şi taxe care să alimenteze fondurile financiare publice a fost adoptată de majoritatea statelor lumii deoarece permite o adaptare a impozitelor la natura agenţilor economici, la marimea veniturilor impozabile, asigurînd diferenţierea şi echitatea impunerii .

Politica financiară concepe impozitele, taxele şi alte venituri nu numai ca resurse care alimentează fondurile financiare publice, ci şi ca instrumente prin intermediul cărora sunt influientate procesele economice şi sociale în raport cu conjunctura economică şi obiectivele dezvoltării ţării. În acest scop, impozitele, taxele, alte venituri trebuie astfel reglementate şi aplicate încit să stimuleze activitatea economică, să încurajeze agenţii economici în efectuarea de investiţii de capital, în crearea de noi locuri de muncă, în ridicarea nivelului calitativ al produselor, în participarea la circuitul ecnomic internaţional.

O altă coordonată atît a politicii în domeniul resurselor finnaciare, cît şi în domeniul cheltuielile constituie asigurarea echilibrului financiar-monetar în economie, prin corelarea cheltuielilor publice cu nivelul resurselor financiare publice. În prezent acceptarea sau inacceptarea unor cheltuieli publice mai mari decit resursele financiare curente, şi deci aprobarea unui deficit bugetar finanţat din resurse extraordinare a devenit una din principalele opţiuni a politicii bugetar-fiscale în perioadele de stagnare sau recesiune economică, avind ca scop relansarea economiei.

b) politica în domeniul cheltuielilor publice-trebuie să stabilească mărimea, destinaţia şi structura cheltuielilor publice, obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitor tipuri de cheltuieli şi trebuie să precizeze metodele şi căile utilizate pentru ca obiectivele urmărite să fie realizate cu minim de efort financiar.

Dimensionareaa cheltuielilor publice presupune stabilirea marimii absolute (volumul total exprimat în valută naţională) şi relative (ponderea cheltuielilor în PIB).Ponderea cheltuielilor în PIB indică cit din acest produs este preluat de către stat şi utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale generale.Experienţa arată că între gradul de dezvoltare economică a unei ţări şi mărimea cheltuielilor publice ale acesteia, există o anumită corespondentă- pe măsura dezvoltării economice a ţării, creşte şi partea din PIB aferentă cheltuielilor publice.O preocupare a organelor de decizie în acest sens trebuie să constituie încadrarea cheltuielilor totale ale societăţii în limitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan naţional, deoarece nici o societate nu trebuie să consume mai mult decît produce. Pe plan financiar această cerinţă presupune menţinerea cheltuielilor publice în limitele resurselor ce pot fi mobilizate, în condiţii normale pe plan intern fără să se recurgă la emisiunea de monedă fără acoperire sau la credite care contribuie la creşterea datoriei publice, scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale, scăderea nivelului de trai al populaţiei.

La stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice se porneşte de la nevoile sociale care trebuie satisfăcute cu prioritate pe seama resurselor publice. Stabilitea corectă a cheltuielilor prioritare este importantă deoarece ea influienţează ritmul creşterii economice, gradul de satisfacere a nevoilor populaţiei. Deasemenea o importanţă majoră prezintă dimensionarea sumelor alocate, deoarece atit subdimensionarea ca şi supradimensionarea sumelor alocate au impact negativ asupra indeplinirii obiectivelor stabilite cit şi asupra societăţii în general.

O altă coordonată a politicii în domeniul cheltuielilor publice constituie alegerea metodelor şi instrumentelor utilizate în repartizarea resurselor financiare, o importanţă deosebită prezintă selectarea metodele de gestionare a resurselor financiare către entităţile publice. În acest sens opţiunile constituie finanţarea integrală (sau parţială) nerambursabilă din fondurile statului sau autofinanţarea din veniturile obţinute din activitatea proprie a instituţiilor sau întreprinderilor publice.

Finanţarea integrală presupune acoperirea tuturor cheltuielilor unei entităţi de la bugetul statului şi se aplică în cadrul activităţilor care nu generează venituri, cum ar fi sfera activităţilor nemateriale.

Autofinanţarea integrală este utilizată în cazul întreprinderilor cu capital de stat din sfera activităţilor materiale, deoarece cointeresează utilizatorii de resurse publice în desfăşurarea unei activităţi eficiente, pentru a acoperi din veniturile proprii cheltuielile efectuate, şi a obţine un profit maxim.

Opţiunea privind aplicarea autofinanţării parţiale poate fi aplicată în cazul instituţiilor publice, care obţin unele venituri din propria activitate, fără a putea acoperi în întregime cheltuielile necesare funcţionării normale

O coordonată importantă a politicii privind cheltuielile publice constituie utilizarea cheltuielilor publice, a tehnicilor şi modalităţilor de finanţare pentru influienţarea proceselor economico-sociale în vederea realizarii obiectivelor stabilite. Astefel prin intermediul cheltuielilor publice se poate realiza stimularea fenomenelor pozitive, cum ar fi: relansarea economică, modernizarea ramurilor economiei naţionale, crearea locurilor de muncă, dezvoltarea relaţiilor cu străinătatea şi limitarea fenomenelor negative: cum ar fi inflaţia şi şomajul.

Resursele financiare sunt limitate, iar destinaţia acestora este concurenţială, deaceea este necesară utilizarea acestora în mod eficient. În procesul finanţării unui obiectiv sau a unei acţiuni trebuie să fie analizate toate soluţiile posibile pentru a alege varianta optimă, care ar permite maximizarea rezultatului între efortul realizat şi efectul obţinut în urma acestuia. Pentru a obţine o eficienţă cit mai înaltă în utilizarea fondurilor publice e necesară nu numai dimensionarea şi repartizarea corectă, dar şi stimularea beneficiarilor acestor fonduri prin intermediul metodelor şi tehnicilor de finaţare.