Tema 1. Conţinutul social-economic al finanţelor
Finanţele: abordări teoretice şi conceptuale
Conţinutul economic al finanţelor
Funcţiile finanţelor
Rolul finanţelor în evoluţia societăţii
Finanţele: abordări teoretice şi conceptuale
Comuna primitivă nu a cunoscut statul. În această orînduire, diferite funcţii publice – organizarea muncii în comun, aplanarea conflictelor dintre ginţi şi triburi – erau îndeplinite de oameni aleşi de către întreaga populaţie. Cu timpul, diviziunea socială a muncii a condus la creşterea productivităţii muncii, şi-a făcut apariţia proprietatea privată, a crescut inegalitatea de avere, iar societatea s-a scindat în clase. Totodată a apărut necesitatea unei instituţii care să protejeze proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi împotriva celor neavuţi. Această instituţie, care era statul şi-a făcut apariţia.
Separarea statului de societate în sfera relaţiilor economice îşi găseşte expresia în aceea că statul îşi are veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii; el îşi procură resursele necesare îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale cu ajutorul constrîngerii, pe care o exercită asupra membrilor societăţii.
În primele stadii de dezvoltare a orînduirii sclavagiste, cînd predomina economia naturală, închisă, unele funcţii publice (de conducere, justiţie ş.a.) erau onorifice; construirea de corăbii pentru scopuri militare, poduri, apeducte, şosele ş.a. obiective de uz public, întreţinerea armatelor şi a curţilor, răscumpărarea prizonierilor ş.a. erau asigurate pe calea prestaţiilor în muncă şi a dărilor în natură, la care erau obligaţi supuşii statului, sau pe seama tributurilor, a bunurilor jefuite şi a trofeelor de război de la popoarele învinse. Abia mai tîrziu, cînd a început să se dezvolte economia de schimb, statul sclavagist foloseşte şi resursele băneşti pentru acoperirea cheltuielilor publice. Din acest moment se poate vorbi de apariţia primelor elemente de finanţe (impozite, împrumturi etc.).
În orînduirea feudală relaţiile marfă-bani au cunoscut o mai mare amploare decît în sclavagism, însă ele n-au devenit încă predominante. Ca urmare, pentru paza graniţelor ţării, ducerea de războaie, întreţinerea curţii domneşti, cît şi pentru alte scopuri, statul a continuat să folosească pe scară largă prestaţiile în muncă şi dările în natură, veniturile domeniale şi drepturile regaliene. Vistieria statului se confundă cu „cămara” personală a domnitorului şi era alimentată din impozite în bani, daruri, împrumuturi, tributuri etc. Veniturile în bani aveau o importanţă relativ redusă în acoperirea cheltuielilor statului feudal.
Abia în orînduirea capitalistă producţia de mărfuri devine dominantă, relaţiile băneşti captă o largă dezvoltare, iar întreţinerea aparatului de stat şi acoperirea celorlalte cheltuieli publice se bazează aproape exclusiv pe folosirea resurselor băneşti. În capitalism activitatea statului o caracterizează următoarele două funcţii fundamentale:
funcţia internă (principală) – de menţinere a ordinii interne şi de asigurare a funcţionării instituţiilor specifice noii orînduiri;
funcţia externă – de apărare a ţării, a independenţei şi suveranităţii naţionale, sau de extindere a teritoriului prin acţiuni militare agresive, anexioniste, după caz.
Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, au loc ascuţirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitalist, împletirea forţei politice a statului cu puterea economica a monopolurilor, intensificarea rolului intervenţionist al statului. Toate acestea conduc la creşterea vertiginoasă a necesităţilor de resurse băneşti ale satului pentru menţinerea ordinii interne, stimularea dezvoltării anumitor sectoare de activitate; resursele financiare publice se mai folosesc pentru cucerirea de noi pieţe sau menţinerea celor existente, asigurarea materiilor prime şi a resurselor de energie necesare economiei naţionale în condiţii avantajoase, perfecţionarea tehnicii militare, subjugarea altor popoare etc.
În orînduirea socialistă, statul continuă să mobilizeze la dispoziţia sa o importantă din venitul naţional şi s-o utilizeze în scopul îndeplinirii funcţiilor şi sarcinilor sale. În socialism se menţin producţia de mărfuri şi schimbul mijlocit de bani, însă prelevarea unei părţi din venitul naţional la fondurile ce se constituie în economie şi repartizarea acestora se fac tot prin intermediul banilor.
În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii (raporturi) sociale. Aceste relaţii sînt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut (PIB), prin intermediul statului, între diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute în procesul de mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.
Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi că ele vor dispare atunci cînd nu va mai fi necesară existenţa lor dovedeşte caracterul istoric al acestora.
În toate orînduirile social-economice în care au existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei PIB, în strînsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului.
În cele patru orînduiri social-economice finanţele au îmbrăcat forma valorică, bănească, dar, în fiecare din aceste orînduiri, ele au îndeplinit anumit rol. Finanţele publice poartă amprenta condiţiilor economice, politice şi sociale în care se înfăptuieşte procesul constituirii şi repartizării fondurilor financiare astfel:
a) Resursele mobilizate la dispoziţia statului sînt produsul muncii celor ocupaţi atît în sfera producţiei materiale, cît şi în sfera ne materială, care participă cu o parte din veniturile lor la formarea fondurilor respective.
În sclavagism şi feudalism, sumele de bani prelevate la fondurile statului îşi aveau originea în munca sclavilor, negustorilor şi meşteşugarilor de condiţie liberă, respectiv, în munca iobagilor şi a ţăranilor liberi.
În capitalism la fondurile publice participă muncitorii, funcţionarii, fermierii, meşteşugarii şi liberprofesioniştii, precum şi întreprinderile private, mixte sau publice, cu o parte din veniturilor lor, care îmbracă forma salariilor şi altor cîştiguri din muncă, a rentei financiare, a profitului, a dividendelor, a dobînzilor şi comisioanelor etc.
În socialism fondurile de resurse financiare provin de la întreprinderile de stat şi organizaţiile cooperatiste, care deţin principalele mijloace de producţie, şi într-o mică măsură de la muncitori şi funcţionari.
Contribuţia individuală la fondurile publice variază ca formă şi mărime de la o orîndire la alta, de la o categorie socială la alta, de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.
b) Prelevările de resurse la dispoziţia statului, pe căile arătate mai sus, au un caracter obligatoriu. În caz de nerespectare a termenilor şi condiţiilor de plată, la impozitele pe venit şi pe avere, statul aplică sancţiuni (amenzi, penalizări, executare silită etc.) celor vinovaţi.
c) De pe urma cheltuielilor publice profită beneficiarii direcţi ai acestora – anumite persoane fizice sau juridice, categorii sociale, ramuri (subramuri) ale economiei precum şi societatea în ansamblul său. Repartizarea acestor cheltuieli este diferenţiată.
Finanţarea, din fonduri publice, a anumitor obiective economice favorizează nu numai dezvoltarea ramurilor (subramurilor) respective, dar şi creşterea economică.
Finanţele, ca relaţie de repartiţie a PIB, reprezintă relaţii economice. Finanţele fac parte din baza economică a societăţii.
Sfera finanţelor de asemenea diferă de la o orîndurire la alta. Astfel în sclavagism şi feudalism, sfera finanţelor a fost limitată de slabă dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a relaţiilor băneşti. În capitalism finanţele au căpătat o largă dezvoltare. În socialism sfera finanţelor cunoaşte o extindere şi mai mare, determinată de înlocuirea proprietăţii private cu proprietate comună asupra mijloacelor de producţie şi de faptul că statul capătă funcţii noi, legate de organizare şi dezvoltarea economică şi socială a ţării.
În vorbirea curentă, ca şi între literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii a cuvîntului finanţe: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe socialiste.
Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se folosesc expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis, utilizat adesea în sensul de „termen de plată”. În Franţa, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers, pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finances înseamnă întregul patrimoniu al statului, iar finance înseamnă un venit al statului. În limba germană, în secolele al XV-lea – al XVII-lea se întîlnesc expresiile Finanz, care înseamnă plată în bani, şi Finantzer, care desemna pe cămătar (zaraf, zgîrcit). Cu vremea cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.
Deoarece concepţiile specialiştilor despre finanţe nu sînt la unison, economiştii consideră finanţele ca fiind:
fonduri băneşti la dispoziţia statului (venituri ale statului, resurse băneşti);
bani şi bunuri utilizate pentru funcţionarea instituţiilor publice;
totalitatea resurselor şi a sarcinilor care se referă la activitatea instituţiilor publice;
gospodăria statului şi a altor organizaţii politice, precum şi reglementările şi principiile care stau la baza administrării bunurilor economice şi a banilor;
mijloace de intervenţie a statului în economie (impozite, împrumuturi, alocaţii bugetare), inclusiv administrarea finanţelor publice şi politicile financiare moderne;
metode de gestionare a banului public (forme şi metode de utilizare şi administrare a resurselor financiare ale statului);
relaţii sociale, de natură economică, care apar în procesul constituirii fondurilor publice de resurse băneşti şi al repartizării acestora în scopul satisfacerii nevoilor generale ale societăţii.
În această evoluţie se conturează două etape distincte a concepţiilor despre finanţe:
I etapă – clasice – corespunde capitalismului premonopolist.
II etapă – concepţii moderne – epocii imperialismului.
Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laisser-faire, laisser-passer. Sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare întreţinerii şi funcţionării normale a instituţiilor publice; impozitele, împrumuturile trebuie să aibă un caracter neutru; păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept cerinţă fundamentală cheia de boltă a finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie era considerată ca un fenomen nedorit.
În această etapă, a statului-jandarm, cînd predomina doctrina liberalismului economic, conceptul despre finanţe are un pronunţat caracter juridic.
După marea criză economică mondială din 1929 – 1933, după opinia unor economişti, locul statului-jandarm ar fi fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării), care îşi lărgeşte sfera preocupărilor. În legătură cu activitatea economică a statului se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, unde un rol deosebit îl joacă autoritatea publică. Această modificare de poziţie a dus la adîncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitaliste.
Pentru statul modern, finanţele publice sînt un mijloc de intervenţie în economie.
În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani prevalează conceptul economic, la alţii - conceptul sociologic.
Vorbind despre finanţe e necesar să facem deosebire între finanţele publice şi cele private. Finanţele publice sînt asociate cu statul, unităţile administrativ-teritoriale şi alte instituţii de drept public; finanţele private sînt asociate cu întreprinderile economice, băncile şi societăţile de asigurare private.
Între finanţele publice şi cele private există unele asemănări, dar şi o serie de deosebiri.