Simbolismul Românesc
•Începuturile simbolismului românesc coincid cu începuturile simbolismului francez. Sincronizarea are mai multe cauze: o generaţie nouă se arată receptivă faţă de efervescenţa mediilor artistice pariziene. O nouă conştiinţă a condiţiei artei şi a artistului apare la poeţii români care studiază la Paris sau călătoresc in Franţa (Ion Minulescu, Dimitrie Anghel) şi se familiarizează cu noul spirit al sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
• În 1880, simultan cu întâlnirile patronate de Mallarme la Paris, tânărul Macedonski, ca deschizător de drum, editează la Bucureşti revista „Literatorul”, în care îşi publică atât articole teoretice („Despre logica poeziei”), cât şi creaţii experimentale: prima poezie în vers liber din literatura română („Hinov”), armonii imitative („Înmormântarea şi toate sunetele clopotului”)
•În 1886, când Jean Moreas consacra, printr-un celebru manifest literar, mişcarea şi numele simbolismului, Macedonski publică versuri în limba franceză, în revista „La Wallonie”, condusă de Albert Mockel, admirator şi discipol al lui Mallarme.
•Eforturile lui Alexandru Macedonski de a impune noul curent, pe care-l numea „simbolism instrumentalist”, se îndreaptă în mai multe direcţii: publică articole teoretice în „Literatorul”, semnate de el însuşi sau de unii discipoli; afirmă o nouă identitate faţă de poezie, cu riscul de a fi neînţeles sau de a fi considerat ridicol.
•Simbolismul românesc a cunoscut 4 etape:
•I. Momentul tatonărilor, al experienţelor este marcat prin activitatea lui Al. Macedonski la revista Literatorul. Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Potul accentua, astfel, latura romantică a poeziei. După 1890, în Arta versurilor, el relevă faptul că poezia are o muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea va fi reluată în Poezia viitorului ( 1892 ), în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”. Originea ei s-ar găsi în misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească de proză, creându-şi un limbaj al ei propriu.” „Domeniul poeziei este departe de a fi al cugetării. El este al imaginaţiunii”. În articolul Despre poemă relevă că a fi poet înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi cugetare.
•II. A doua etapă din evoluţia simbolismului românesc este reprezentată de activitatea literară a lui Ovid Densusianu, întemeietorul revistei Viaţa nouă. Simbolismul lui Densusianu este polemic prin atitudinea de combatere a epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, prin proclamarea principiului libertăţii şi a progresului în artă.
Densuşianu cere o literatură nouă, afirmând că specificul naţional nu este un monopol al sămănătoriştilor, ci apare în orice operă scrisă de români; el nu apare numai la ţară, ci este prezent şi în spaţiul citadin. Meritul grupării de la Viaţa nouă este că introduc în poezia română preocuparea pentru tematica citadină, pledând pentru ridicarea maselor la nivelul elitelor, pentru că, în accepţia lui, „artă pentru artă” înseamnă „artă înaltă”.
•III. Simbolismul exterior, formal, care pune accent pe muzicalitatea versurilor şi pe efectele sonore obţinute prin resurse fonetice apare în creaţia lui Ion Minulescu. Poezia acestuia este grandilocventă, retorică, ceea ce contravine principiilor simboliste. Poetul manifestă atracţie pentru tehnica şi motivele simboliste: numărul fatidic, mirajul depărtărilor; îl preocupă efectele sonore rezultate din neologisme cantabile ( matelot, orologiu, cupolă ), numele proprii exotice, frapante prin sonoritate. De provenienţă simbolistă sunt tristeţea, nota gravă, plină de sugestii, jovialitatea şi proza retorică.
•IV. Simbolismul autentic ( bacovian ) se instaurează prin activitatea literară a lui George Bacovia. Poezia lui are toate trăsăturile esenţiale specifice simbolismului. Este un simbolism depresiv, izvorât din situaţia precară a proletarului intelectual. Cultivă simbolul ca modalitate de surprindere a corespondenţelor eu-lui cu lumea, natura, universul (Plumb ). Evocă idei, sentimente, senzaţii pe calea sugestiei ( Amurg de iarnă ). Manifestă preferinţe pentru culorile întunecate. Promovează „audiţia colorată” – principiul după care senzaţiile diverse, coloristice şi muzicale îşi corespund în plan afectiv, sinestezia. Poezia implică sugestivitate melodică interiorizată ( Marş funebru ). Temele şi motivele sunt tipic simboliste: târgul de provincie, element al claustrării (Seară tristă ), nevroza ( Plouă ), peisajul interiorizat ( Amurg de toamnă ), descompunerea materiei ( Cuptor ). Dominantă este neliniştea continuă.