Afirmarea noii sensibilităţi poetice

• Reprezentant de seamă al simbolismului francez, preocupat de muzicalitatea cuvântului şi de valoarea lui magico-evocativă. Este autorul volumelor de versuri: „Poeme saturniene”, „Serbările galante”, „Cântecul bun”, „Cândva şi odinioară”, „Înţelepciune”.

•Simbolismul îşi structurează liniile de forţă pe un fundal de criză profundă prin care trece Franţa: războaiele franco-germane si Comuna din Paris. Agravarea crizei face imposibilă orice fel de compensaţie în plan literar: romantismul şi parnasianismul nu le puteau oferi în poezie, realismul şi naturalismul-în proză.

•

Spleen

„Aprinşi erau toţi trandafirii

Si iedera cu totul neagră.

Sunt pradă deznădăjduirii,

De cum te mişti, iubire dragă.

Prea verde marea, prea gingaş

Azurul, mult prea dulce briza”

•Paul Verlaine face primul gest decisiv, asumându-şi destinul generaţiei sale: concepe şi scrie „Artă poetică”, pune în circulaţie textul în mediul boem al cafenelelor literare unde se întâlneau frecvent artiştii, formulând astfel noua poetică simbolistă. Verlaine va intra în legenda literară care însoţeşte mişcarea simbolist, iar secvenţe din „Arta poetică” devin sintagme-reper pentru construirea identităţii simbolismului.

•„Nimeni n-a fost mai puţin teoretician ca el, mai puţin preocupat de ambiţiile estetice şi filosofice ale contemporanilor săi, mai puţin alchimist( ca de pildă Mallarmé), mai puţin vizionar şi profet (ca Rimbaud).El s-a născut pentru a duce la perfecţiune lirismul intim şi sentimentul…” (Marcel Raymond)

•

Arthur Rimbaud (1854-1891)

Revoltă absolută

•

Realizează cea mai îndrăzneaţă tentativă de schimbare a lumii prin poezie. El vede esenţa prometeică a poetului „tâlhar care fură focul” şi îi atribuie acestuia un rost suprem să pătrundă în tărâmul invizibilului, sondând straturile cele mai adânci ale necunoscutului.

•În acest scop, Rimbaud caută căile de acces: se apropie de pitagorism şi de orfism, se îndreaptă spre filozofiile orientale(doctrine hinduse, budism, zen) spre alchimie şi Cabală, se lasă atras de filozofia ocultă şi de scrierile ezoterice. Are convingerea că printr-o asemenea cunoaştere, dobândeşte puteri supranaturale.

Vocale

„A brun, E alb,I roşu, U verde- O vânăt.Oare

Voiu şti cândva geneza de taină sa v-o spun?

A, brâu catifelat de muşte-n roiuri, brun

Ce zumzăe pe câte vreo proaspătă duhoare.

Golf greu de umbră.E, alb abur, albe pânze

Gheţar cu lănci de sclipăt, regi albi, corole-n vânt.

I, purpuri, sânge ftizic, superbe guri râzând

De furii, de beţie sau de căinţi pătrunse.”

•Ieşind din perimetrul raţiunii, folosind „dereglarea voită a tuturor simţurilor”, poetul pătrunde în irealitatea care îi provoacă stări stranii, viziuni, care îl duc în pragul nebuniei şi al morţii. Renunţarea la poezie se poate explica şi ca un gest de autosalvare, determinat de neputinţa de a mai suporta asemenea exaltări şi halucinaţii.

•Creaţia poetică a lui Rimbaud, realizată într-un timp concentrat şi plin de evenimente istorice şi biografice (1870-1874), marchează sfârşitul poeziei tradiţionale şi al limbajului poetic consacrat.

•Enunţă prin celebra formulă „Je est un autre” (Eu este altul), tărâmul pe care îl va explora poezia modernă: abisul propriu, meandrele interioare. Titlurile ciclurilor indică limpede vizionarismul rimbaldian: „Corabia beată”, „Un anotimp în Infern”, „Iluminări”.

•„Strălucirea lui, aceea a unui meteor aprins fără alt motiv decât propria-i prezenţă, ţâşnind de unul singur pentru a se stinge apoi. Apariţia acestui trecător colosal n-a fost pregătită de nici o împrejurare literară.”(Stéphane Mallarmé)