II. Sistemul constitutional al frantei

A. Caracteristicile generale ale Constituţiei din 04.X.1958.

Dupã perioada de imobilism şi ineficienţã a celei de a IV-a Republici, generalul De Gaulle, în calitate de prim-ministru, a trecut la elaborarea unei noi constituţii, respectiv cea din 04.X.1958 care a cuprins douã idei fundamentale:

a)necesitatea întãririi puterii executive, îndeosebi a prerogativelor constituţionale ale şefului statului cãruia îi revine, pe de o parte rolul de arbitru între toate forţele politice, între cetãţenii francezi şi organele statului, iar pe de altã parte, misiunea de a fi "garantul independenţei naţionale ale integritãţii teritoriale al respectãrii acordurilor comunitãţilor şi a tratatelor" (art. 5 din Constituţie);

b)configurarea unui Parlament "raţionalizat" ale cãrui funcţii sã fie limitate la controlul Guvernului şi votarea legilor, în anumite domenii ale vieţii sociale.

Constituantul francez a avut în vedere o separare netã, absolutã a celor trei puteri, realizarea unui echilibru stabil între ele, şi împuternicirea Preşedintelui Republicii de a asigura medierea celor trei puteri. Este de reţinut cã totuşi Preşedintele Republicii era unul din capii puterii executive.

Importanţa socialã a funcţiei prezidenţiale este pusã în evidenţã cu deosebire în condiţiile moderne de guvernare caracterizate printr-o mare diversitate de interese economice, sociale, militare, politice de opţiuni, de strategii mai mult sau mai puţin efemere care ar fi disputate de partidele puternice în propriul interes şi manipulate în defavoarea unor largi categorii de cetãţeni¹⁾.

Opţiunea legiutorului constituţional pentru un executiv puternic, poate fi explicatã şi de faptul cã îndelungatul regim parlamentar anterior nu reuşise sã dovedeascã faptul cã este în stare sã soluţioneze noile probleme, în special economice, cu care se confrunta Franţa dupã al doilea rãzboi mondial²⁾.

In prezent, aceastã situaţie este criticatã motivându-se cã situaţia din anul 1958 s-a schimbat şi deci s-ar impune, reconsiderarea rolului Parlamentului, astfel încât sã existe o egalitate între acesta şi Guvern. Se considerã cã criza algerianã (insurecţia din 13 mai 1958 privind eliberarea de sub dominaţia francezã) şi accesul la putere a guvernului De Gaulle, au fost motivele care au determinat stabilirea acestui raport între cele douã puteri.

Francezii au lansat o expresie respectiv "faptul majoritar", adicã acea stare de fapt în care culoarea politicã a majoritãţii din parlament este aceeaşi cu cea a preşedintelui Republicii.

Dar conceptul de "fapt majoritar" a avut o evoluţie interesantã în Franţa. In anul 1986, preşedintele era socialist, iar majoritatea din Parlament era de dreapta. De asemenea, din 1995, Jean Chirac(preşedinte de dreapta), a fost nevoit sã coabiteze cu o majoritate parlamentarã de stânga.

Regimul politic francez, este greu de definit, majoritatea denumindu-l "regim prezidenţialism".

Acesta se caracterizeazã prin:

a)separaţia aproape strictã a celor trei puteri;

b)preponderenţa puterii executive faţã de cea legislativã;

c)concentrarea puterii de decizie statalã la nivelul Preşedintelui Republicii;

d)iresponsabilitatea politicã a şefului statului;

e)alegerea Preşedintelui prin vot universal direct;

f)numirea membrilor guvernului de şeful statului la propunerea premierului;

g)dizolvarea Paramentului de cãtre executiv;

h)responsabilitatea politicã a Guvernului faţã de parlament.

___________________________

¹⁾Rezultatul alegerilor locale din martie 1992 este mai mult decât elocvent sub acest aspect. Finanţãrile scandaloase ale companiilor unor candidaţi,înţelegerile oculte dintre diferite formaţiuni politice, specularea de cãtre formaţiuni de extremã dreaptã a unor realitãţi sociale critice, a unor nemulţumirii justificate ale unor categorii sociale, pot fi sursa nu numai a unor scandaluri politice (a se vedea demisia premierului Edith Cresson) ci şi a unor tulburãri sociale grave, care fac necesarã intervenţia Preşedintelui Republicii de pe poziţiile unui arbitru situat pe poziţii echidistante faţã de toţi actorii politici. (Cristian Ionescu, op. citate, fila 447)

²⁾Jean Gicquel, Andr‚ Hauriou, Droit constitutionnel ei institutions politiques - Editions Montchrestien, Paris, 1985, p. 671

Potrivit Constituţiei franceze, numãrul partidelor politice nu este limitat, singura condiţie este ca acestea sã accepte "principiile suveranitãţii naţionale şi ale democraţiei".

In rândul partidelor politice franceze sunt douã curente: de stânga şi de dreapta.

Programul politic al stângii constã, cu diferenţieri de la socialişti la comunişti, în:

a)limitarea proprietãţii private;

b)naţionalizarea industriei;

c)descentralizarea aparatului de stat şi acordarea unei autonomii regionale şi locale.

d)încurajarea formelor de participare a muncitorilor la activitatea intreprinderilor în care lucreazã, inclusiv la procesul de adoptare a deciziilor (autogestiune);

e)respectarea libertãţilor individuale şi a drepturilor politice;

f)întãrirea responsabilitãţii structurilor puterii de a asigura, la nivel central şi local, egalitatea şanselor;

g)promovarea unei politici externe independente şi întãrirea capacitãţii militare de apãrare a ţãrii¹⁾.

Dreapta francezã în principiu se pronunţã pentru:

a)menţinerea şi apãrarea proprietãţii private;

b)mãsuri conservatoare în domeniul vieţii economice şi sociale menite sã apere interesele deţinãtorilor de capital şi ale marilor industriaşi;

c)respectarea principiilor Bisericii catolice;

d)menţinerea disparitãţilor sociale şi favorizarea privilegiilor de clasã;

e)întãrirea statului şi centralizarea puterii;

f)întãrirea independenţei naţionale îndeosebi în ceea ce priveşte raporturile Franţei cu aliaţii ei din NATO şi din Piaţa Comunã.

Potrivit legii partidelor politice din 1934, Preşedintele Republicii poate dizolva orice partid sau grupare politicã atunci când acesta desfãşoarã o activitate subversivã (de exemplu, atenteazã la unitatea naţionalã sau la forma republicanã de guvernãmânt).

B. Preşedintele Republicii

Iniţial (1958), Preşedintele Republicii a fost ales de un Colegiu electoral format din membrii celor douã Camere la care se adaugã membrii Consiliilor generale şi ai adunãrilor teritoriale de peste mãri. Dupã modificarea Constituţiei din anul 1962,

_______________________________

¹⁾Roy Macridis (Modern Political Sistems Europe, Pretince-Hall, Inc., Englewood Cliffs. New Jersey, 1987, pag. 104-105

Preşedintele Republicii este desemnat printr-un sufragiu universal direct pentru un mandat de 7 ani.

"Preşedintele Republicii nu este rãspunzãtor de actele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor sale, cu excepţia cazului de înaltã trãdare. El nu poate fi pus sub urmãrire penalã decât de cãtre cele douã Camere care hotãrãsc prin votul identic, deschis, al majoritãţii absolute a membrilor ce le compun; el este judecat de cãtre Inalta Curte de Justiţie" se dispune prin art. 68 din Constituţie.¹⁾

Pentru considerente de ordin metodologic, prerogativele prezidenţiale au fost clasificate în trei categorii:

a)competenţe personale ale Preşedintelui;

b)atribuţii de decizie;

c)dreptul de veto.

a)Competenţele personale, ale Preşedintelui Franţei

Preşedintele Republicii prezideazã Consiliul de miniştri (art. 9), precum şi consiliile şi comitatele superioare ale Adunãrii Naţionale (art. 15); aceste atribuţii nu pot fi delegate.

b)Atribuţii de decizie ale Preşedintelui Franţei

-Vegheazã la respectarea Constituţiei şi asigurã prin arbitraj funcţionarea normalã a puterilor publice, precum şi continuitatea statului (art. 5). Astfel, preşedintele poate sesiza Consiliul Constituţional în legãturã cu constituţionalitatea unei legi ordinare, poate considera cã, printr-o emisiune de televiziune s-au încãlcat libertãţile publice etc. De asemenea, Preşedintele poate lua orice decizii pe care le considerã necesare pentru arbitrare, soluţionarea unui conflict care ar afecta funcţionarea autoritãţii de stat conform legilor votate de Parlament.

-Numeşte primul-ministru şi membrii guvernului la propunerea primului-ministru şi primeşte demisia acestora.

-promulgã legile;

-cu consultarea primului-ministru şi a preşedinţilor celor douã camere poate declara dizolvarea Adunãrii Naţionale;

-se preocupã de asigurarea autoritãţii de stat constituţionale conform art. 16 din Constituţie²⁾;

-are dreptul de a graţia (art. 17);

d)Dreptul de veto

____________________________

¹⁾Articolul este prezentat în forma în care a fost datã prin Legea Constituţionalã nr. 93-952 din 27.07.1993.

2)Art. 16 "Atunci când instituţiile Republicii, independenţa naţiunii, integritatea teritoriului sãu şi îndeplinirea angajamentelor sale internaţionale sunt ameninţate într-un mod grav şi iminent şi, când funcţionarea normalã a puterilor publice constituţionale este întreruptã, Preşedintele Republicii ia mãsurile cerute de aceste împrejurãri, dupã consultarea oficialã a Primului-ministru, a preşedinţilor adunãrilor, ca şi a Consiliului Constituţional. El informeazã naţiunea cu privire la aceasta printr-un mesaj. Aceste mãsuri trebuie sã fie inspirate de voinţa de a asigura puterilor publice constituţionale, într-un timp cât mai scurt, mijloacele de îndeplinirea misiunilor. Consiliul Constituţional este consultat cu privire la aceste mãsuri. Parlamentul se întruneşte de drept. Adunarea Naţionalã nu poate fi dizolvatã în timpul exercitãrii puterilor excepţionale."

-Preşedintele promulgã legile; în cazul când îşi exercitã dreptul de veto, acesta solicitã Parlamentului, rediscutarea legii şi o nouã deliberare sau sesizeazã Consiliul Constituţional pentru a judeca dacã legea respectivã este constituţionalã.