Tema : sistemele constitutionale ale angliei, frantei, germaniei si statelor unite ale americii

I. Sistemul constituţional al MARII BRITANII

II. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL FRANTEI

III. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL GERMANIEI

IV. SISTEMUL CONSTITUTIONAL AL STATELOR UNITE ALE AMERICII

I. Sistemul constituţional al marii britanii

a) Consideraţii generale

Evoluţia politicã a Marii Britanii, oferã un exemplu clasic de trecere de la monarhia absolutã, la monarhia constituţionalã, astãzi fiind consideratã pe drept cuvânt una din ţãrile tipice pentru sistemul politic parlamentar.¹) Condiţiile geografice şi politice în care s-au format statul şi naţiunea englezã - insularitatea, izolarea relativã de alte influenţe şi practici politice şi prin urmare, imposibilitatea unei comparaţii a eficienţei diferitelor metode de guvernare - au influenţat într-o mãsurã considerabilã filozofia şi practica politicã, valorile politice ale poporului, procesul de conducere socialã ca şi psihologia actului de "supunere" a indivizilor faţã de autoritãţile publice şi faţã de lege.

In ceea ce priveşte structura dreptului constituţional britanic, deşi Marea Britanie nu dispune de o Constituţie scrisã, are o bogatã practicã parlamentarã, documentele clasice cu privire la garantarea drepturilor şi libertãţilor, întregindu-se cu practica Parlamentului, cu actele emise de acesta în importante domenii. Cea mai mare parte a practicii constituţionale, se întemeiazã pe obiceiuri care au apãrut şi s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Principii precum imparţialitatea Speaker-ului Camerei Comunelor, responsabilitatea colectivã a Cabinetului şi responsabilitatea individualã a miniştrilor nu se întemeiazã pe statute, documente sau hotãrâri judiciare, ci pe acceptarea unei practici generale pe parcursul anilor.

Astfel, Constituţia Angliei se prezintã ca un ansamblu suficient de coerent de cutume, la care se adaugã texte juridice adoptate de Parlament având o valoare şi o importanţã deosebitã pentru dezvoltarea instituţiilor politice din aceastã ţarã, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi. Acest texte juridice sunt: "Magna Charta Libertatum" (1215); Petition of Rights (1628); "Habeas Corpus Act" (1679); "Bill of Rights"(1689); "Act of settlement" (1701); "Reform Act" (1832): "Parliament Act" (1911); Statutory Instruments Act" (1832); "Parliament Act" (1959) ş.a. Alãturi de aceste acte existã şi se aplicã un numãr mare de tradiţii şi cutume constituţionale având un rol funcţional bine stabilit. Ele sunt cunoscute şi respectate de cãtre toţi actorii politici; de existenţa şi obligativitatea lor este conştientã întreaga naţiune englezã care le şi respectã cu scrupulozitate. Acesta este şi motivul pentru care ele continuã, sã se aplice, ca simboluri constituţionale tradiţinale fãrã a se simţi nevoia de a fi calificate, prin norme juridie scrise.

___________________________

¹) Victor Duculescu, Drept Constituţional comparat. Ediţia a II-a. Vol. I. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p.328

In sistemul britanic, practica judiciarã îşi are şi ea un rol în cristalizarea dreptului britanic, aducând permanent elemente noi, de naturã sã aprecieze şi concretizeze conţinutul drepturilor constituţionale şi obligaţiilor parlamentarilor.

b) Caracteristicile Constituţiei Marii Britanii

-Este o constituţie nescrisã (în sensul formal al cuvântului).

-Este o constituţie suplã. Datoritã caracterului cutumiar al normelor ce-i conferã conţinutul material, Constituţia poate fi modificatã cu uşurinţã şi fãrã o procedurã specialã de cãtre Parlament. Nu are importanţã dacã în locul unei norme cutumiare constituţionale se profileazã o alta, care stabileşte un alt regim juridic.

In Marea Britanie, doctrina şi practica judiciarã resping ideea controlului constituţionalitãţii legilor.¹⁾ Temeiul juridic al acestei concepţii, constã în considerentul cã parlamentul fiind depozitarul suprem al puterii poporului, poate modifica fãrã nici o cenzurã, atât cutumele constituţionale cât şi textele legislative conţinând dispoziţii cu caracter constituţional.

Astfel, în sistemul de drept britanic nu se poate vorbi de o ierarhie a legilor, ca în sistemul de drept de pe continent şi ca atare nu se face deosebire între legea ordinarã şi norma constituţionalã din punct de vedere al puterii normative a acestora.

-Este o constituţie unanim şi, practic, fãrã rezerve acceptatã de guvernaţi. Având rãdãcini adânci în istoria politicã a Marii Britanii, constituţia acesteia este respectatã ca un simbol naţional.

c) Garantarea drepturilor şi libertãţilor

Primele documente privind drepturile omului au apãrut în Marea Britanie, fiind sursã de inspiraţie pentru toate documentele adoptate în aceastã materie pe plan european şi pe plan mondial. Magna Charta Libertatum a constituit la timpul sãu o adevãratã constituţie dictatã de regele Ioan fãrã de Tarã, în virtutea înţelegerii încheiate cu nobilii şi clericii nemulţumiţi de abuzul puterii regale. Documentele ce i-au urmat şi în mod deosebit "Petiţia drepturilor" (1628), impusã lui Carol I de cãtre Parlament, are un caracter mai larg, pentru prima datã subiect al drepturilor apãrând "omul liber", de unde concluzia cã acest document se adreseazã unei categorii foarte largi de supuşi ai regelui. Printre marile idei pe care le instituie "Petiţia drepturilor" sunt de remarcat urmãtoarele: omul liber nu poate fi obligat la impozite fãrã consimţãmântul Parlamentului; omul liber nu poate fi citat fãrã un temei legal; soldaţii şi marinarii nu pot pãtrunde în case particulare; în timp de pace soldaţii şi marinarii nu pot fi pedepsiţi. Datoritã caracterului sãu "Habeas Corpus Act" (1679) este apreciatã de specialiştii în Drept Constituţional, ca fiind "a doua Constituţie britanicã" dupã "Magna Charta".

Acest document a fost emis pentru a pune capãt încãlcãrilor masive ale libertãţilor personale, efectuate de puterea regalã absolutistã. Potrivit acestui document, _________________________

¹⁾Cristian Ionescu, opere citate, p. 384

orice deţinut avea dreptul sã pretindã sã i se comunice imediat decizia de arestare şi sã obţinã punerea sa în libertate pe cauţiune. Pentru anumite cazuri grave se prevedea cã judecata urmeazã sã aibã loc în prima sesiune a Curţii cu Juri. In cazul în care deţinutul nu ar fi fost pus sub acuzare şi nici condamnat, nici în timpul celei de a doua sesiuni a Curţii cu Juri, el trebuia sã fie pus în mod obligatoriu în libertate. "Habeas Corpus Act" prevedea sancţiuni pentru funcţionarii justiţiei care nu respectau regulile procedurale ce priveau garanţiile libertãţii persoanei.

d) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

Parlamentul britanic este compus din Camera Lorzilor şi Camera Comunelor. Iniţial, s-a format ca un organism politic în jurul Regelui, fiind convocat de acesta, îndeosebi, cu scopul de a obţine subsidii pentru Coroanã, dar şi pentru a-l consilia pe Monarh în diferite probleme privind regatul. Acest Consiliu a fost denumit iniţial "Magnum Concilium" deoarce era de fapt Adunarea marilor nobili şi a clerului înalt care stabileau impozitele pe venituri.

Regele Eduard I (1272-1307) a convocat alãturi de marii baroni ai Coroanei şi clerul înalt, pe cavalerii şi reprezentanţii ţinuturilor şi ai oraşelor, precum şi ai clerului inferior. Cu un simţ politic foarte dezvoltat, aceste ultime trei categorii sociale cu hotãrât cu timpul sã voteze în propriile lor adunãri subsidiile solicitate de Rege, concurând astfel marea nobilime concentratã în Magnum Concilium. Astfel, în temeiul solidaritãţii s-au constituit douã Adunãri respectiv, Camera înaltã, formatã din nobili, şi Camera Comunelor formatã din cavaleri şi reprzentanţii burgheziei.

La jumãtatea secolului al XIV-lea începe sã se practice cu regularitate alegerea reprezentanţilor, deşi Marele Consiliu nu constituia un parlament în sensul modern al accepţiunii. Cu toate acestea, consiliul îşi pierdea tot mai mult caracterul sãu feudal, cãpãtând un adevãrat caracter naţional reprezentativ, incluzând în componenţa sa nu numai reprezentanţii clerului, nobilii dar şi "comunii", adicã, dupã expresia lui F.W. Maitlant, "aceia care se roagã, aceia care luptã şi aceia care muncesc"¹⁾. Aceastã din urmã clasã sau categorie socialã a dat şi denumirea ulterioarã a "comunelor" sau Camerei Comunelor, organism legislativ având misiunea sã se ocupe de cele mai importante probleme ale ţãrii şi în primul rând de cele financiare. "Camera comunelor, ca o camerã separatã, îşi tage originea din întrunirile neoficiale ale cavalerilor şi orãşenilor, care discutau neliniştiţi cu uşile închise despre ce rãspuns colectiv aveau sã dea vreunei întrebãri sau cereri dificile cu care fuseserã confruntaţi de puterile mai înalte. Erau atât de grijulii sã nu lase vreun raport despre aceste proceduri, încât nu ştii nimic despre organizarea internã a acestei vechi Camere a comunelor" arãta G.M. Trevelyan.²⁾

Raportul dintre Parlament şi Rege a avut evoluţii diferite. Astfel, iniţial Regele avea autoritate asupra tuturor, ca ulterior sã se îndepãrteze de aşa-zisa monarhie __________________________

¹⁾ F.W. Maitland. The Constitutional Hustory of England, 1908, citat de Victor Duculescu, op. cit. pa.g 331

²⁾ G.M. Trevelyan. Istoria ilustratã a Angliei, Editura ştiinţificã, Bucureşti, 1975, pag. 234

absolutã. In timp ce monarhul absolut din statele feudale continentale nu era practic legat de nici o lege, fiind un suveran necontestat, monarhul Angliei era din timpurile cele mai strãvechi supus cutumelor juridice, care îi limiteau puterea. Nesocotirea acestora de cãtre rege atrãgea nemulţumirea generalã.

Cu timpul, Regelui i s-au impus o serie de limitãri semnificative ale prerogativelor sale cele mai multe dintre ele sub presiunea unei pãrţi a micii nobilimi care şi-a atras ca aliat populaţia comitatelor, adicã vârfurile burgheziei, apãrute într-o formã embrionarã.¹⁾

Victoria împotriva regalitãţii a fost posibilã aşadar, datoritã alianţiei politice între nobilimea de rang inferior şi burghezie, ceea ce a avut douã consecinţe:

-cucerirea drepturilor poporului;

-ideea de respect a legii, de cãtre toţi, inclusiv de rege.²⁾

De-a lungul secolelor rolul politic al Camerei Lorzilor

s-a diminuat, în favoarea Camerei Comunelor care exercitã puterea politicã în strânsã legãturã cu programul politic şi interesele partidului de guvernãmânt.

e) Organizarea şi funcţionarea Camerei Lorzilor

Camera Lorzilor cuprindea pe acei nobili care beneficiau de titluri nobiliare recunoscute sau concedate contra unor sume de bani de cãtre monarhii britanici. In evul mediu, Camera Lorzilor a ocupat un loc egal cu cel al Camerei Comunelor în materie legislativã şi financiarã, având şi rolul de a-i judeca pe miniştrii puşi sub acuzare de Camera Comunelor. Puterea politicã a Camerei Lorzilor rezidã din compoziţia socialã formatã din marea aristocraţie englezã, şi înalţii prelaţi ai Regelui, legaţi prin interese comune de instituţia regalitãţii. Funcţia parlamentarã în aceastã camerã era ereditarã. Dispunând de prestigiul social şi de o putere economicã, considerabilã, membrii Camerei Lorzilor au reprezentat pânã la sfârşitul secolului al VIII-lea centru real al puterii politice.

Dezvoltarea industriei a flotei comerciale a dus la consolidarea rolului burgheziei şi respectiv al Camerei Comunelor. In anul 1649, Oliver Cromwell - conducãtorul Revoluţiei din anul 1648 - a desfiinţat Camera Lorzilor odatã cu monarhia, ca sã fie reînfiinţatã în anul 1660 de regele Carol al II-lea. Intre Camera Lorzilor şi Camera Comunelor nu a existat un conflict evident şi grav pânã în anul 1832 când, Parlamentul a adoptat Reform Bill care a stabilit bazele elective ale constituirii Camerei Inferioare. Prin acest act s-a pus capãt cutumei potrivit cãreia lorzii aveau prerogativa de a-i numi pe membrii Camerei Inferioare.

Declinul politic al Camerei Lorzilor este determinat de declinul economic al membrilor ei, nobilimea aristocratã, legatã de agricultura neproductivã şi privilegiile smulse Coroanei, astfel în cursul secolului al XIX-lea s-a conturat cutuma potrivit cãreia _____________________________

2)J.Harvey, L. Bather. The British Constitution, Education, London, 1977, pag. 24

3)George Alexianu, Drept Constituţional, vol. I, Casa Scoalelor, Bucureşti, 1930, pag. 216

Camera Lorzilor nu a mai putut amenda legile financiare. Aceastã evoluţie a fost motivatã de faptul cã marea majoritate a plãtitorilor de impozite era reprezentatã în Parlament de Camera Comunelor nu de Camera Lorzilor.

Reforma constituţionalã din anul 1911 (The Parliament Act) a consfinţit victoria Camerei Comunelor, rãpind lorzilor şi ultimele prerogative mai importante cu caracter judiciar, confirmând în mod oficial, lunga decadenţã politicã a acestora.¹⁾ The Parliament Act din anul 1911 a stabilit urmãtoarele schimbãri în raporturile dintre cele douã camere legislative:

a)un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fãrã acordul Camerei Lorzilor, în termen de o lunã de la adoptarea acestuia de cãtre Camera Comunã;

b)proiectele legilor publice pot deveni lege fãrã aprobarea Camerei Lorzilor, dacã acestea sunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni parlamentare consecutive şi dacã au trecut doi ani de la a doua lecturã a proiectului în prima sesiune şi a treia lecturã în cadrul celei de a treia sesiuni;

c)durata maximã a mandatului Parlamentului a fost redusã de la 7 ani la 5 ani. Aceasta face ca orice proiect de lege introdus de Camera Comunelor dupã 2 ani de la începutul mandatului sã nu mai fie, practic, respins de cãtre Camera Lorzilor.

Din punct de vedere al organizãrii puterilor şi al raporturilor dintre ele, locul vechilor cutume constituţionale referitoare, de pildã, la recrutarea primilor miniştri din rândul Camerei Lorzilor sau la responsabilitatea membrilor guvernului în faţa acestuia, au fost înlocuite cu altele care au exprimat pe plan politic ascensiunea burgheziei.

Datoritã reducerii numãrului aristocraţilor, dobândirea calitãţii de membru al Camerei Lorzilor, ereditar a devenit insuficientã şi astfel, printr-o lege din anul 1958 (Life Perrage Act) s-a dat dreptul regelui de a numii noi lorzi, inclusiv din alte categorii sociale, decât nobilimea.

Camera Lorzilor este condusã de Lordul Cancelar, (care avea şi funcţia de secretar principal al monarhului), care are largi prerogative judiciare parlamentare. Astfel, Lordul Cancelar este membru al Guvenului, preşedinte al Camerei Lorzilor şi preşedintele Curţii Supreme de Apel. Dacã în Camera Comunelor, membrii acesteia provin din rândul Partidului Laburist şi Partidul Conservator, în Camera Lorzilor sunt reprezentanţii a trei partide şi independenţii (Partidul Laburist, Conservator şi Liberal).

Actualmente, Camera Lorzilor îndeplineşte cinci funcţiuni:

-funcţia judiciarã. Camera Lorzilor are rolul unei Curţi Supreme de Apel în materie civilã şi penalã, putându-se pronunţa şi asupra legalitãţii actelor puterii executive; de asemenea judecã pe înalţii demnitari puşi sub acuzare de Camera Comunelor.

-este organ de deliberare a proiectelor de lege ce-i sunt trimise de cealaltã camerã; membrii acestei camere au dreptul sã vorbeascã fãrã limitã de timp şi subiect, ___________________________

¹⁾Cristian Ionescu, opere citate, pag. 388

beneficiind de faptul cã sunt imparţiali ca urmare a faptului cã, fiind ereditari nu sunt legaţi de interese electorale şi nu sunt expuşi presiunii de partid;

-funcţie legislativã propriu-zisã, care este foarte limitatã, în raport cu cealaltã camerã; astfel are dreptul la iniţiativa legislativã, şi dreptul de a face amendamente la proiectele de lege, cu excepţia proiectelor cu caracter financiar. In ultimul an al legislaturii, Camera Comunelor poate bloca un proiect de lege prin exercitarea unui drept de veto absolut.

-funcţia constituţionalã; primeşte mesajul reginei şi autorizeazã pe Primul-ministru sã includã în Guvern pe unii dintre lorzi;

-este un simbol al dezvoltãrii democraţiei constituţionale britanice, cu rãdãcini adânci în conştiinţa publicã.

In prezent s-au fãcut demersuri legislative, în special de guvernul lui Tony Blair, pentru a schimba structura Camerei Lorzilor şi ai majora atribuţiile la nivelul Camerei Comunelor.¹)

f) Organizarea şi funcţionarea Camerei Comunelor

Pentru Camera Comunelor (659 locuri), alegerile se fac direct, prin vot secret, pe bazã de scrutin uninominal cu majoritate simplã, care nu este obligatorie. Sistemul britanic permite votul prin procurã şi votul prin corespondenţã. Nu pot fi aleşi funcţionarii publici, membrii forţelor armate, judecãtorii, ecleziasticii romano-catolici şi anglicani, poliţişti şi titularii altor funcţii oficiale. Membrii Camerei Comunelor beneficiazã de imunitate parlamentarã în legãturã cu activitãţile exercitate în Parlament, dar numai pentru cauzele civile nu şi cele penale. Ridicare imunitãţii deputaţilor se fac numai prin lege.

Lucrãrile Camerei Comunelor sunt conduse de Speaker-ul acesteia, ajutat de un grefier.

Ordinea de zi a şedinţelor Camerei Comunelor este stabilitã de comun acord cu guvernul şi cu consultarea principalului partid de opoziţie.

Nici un membru al Camerei nu poate sã intervinã în dezbateri decât o singurã datã asupra aceleiaşi probleme, afarã de cazul când este autorul unei moţiuni ori când ia cuvântul cu aprobarea Camerei.

Pentru a curma dezbateri inutile existã posibilitatea sistãrii discuţiilor urmate de trecerea direct la votare

("closure" proceduri), reţinerea selectivã a unor anumite amendamente ("kangaroo" closures) sau încheierea "kangur" a dezbaterilor, precum şi fixarea unor limite determinate de timp pentru discutarea unor probleme ("quillotine" devices).

Speaker-ul poate aplica trei sancţiuni: chemarea la ordine, ridicarea cuvântului sau îndepãrtarea din sala de şedinţe, iar Camera Comunelor poate aplica drept sancţiuni, desemnarea pe numele de familie (naming) şi excluderea din Camerã .

___________________________

¹) Union Interparlamentaire. Les Parlaments dans le monde, P.U.F. Paris, 1977, pag. 365

Camera Comunelor are nouã comisii ale cãror şedinţe sunt publice. Transmisia dezbaterilor parlamentare la radio sau televiziune nu este uzitatã.

Proiectele de lege fiscalã şi anumite legi în materii financiare se introduc în mod obligatoriu la Camera Comunelor.

Aceste proiecte de legi nu pot fi întârziate şi nici împiedicate de Camera Lorzilor. Proiectele de legi votate de una din Camere se trimite de la o camerã la alta pânã intervine acordul. Dacã acordul nu intervine înainte de sfârşitul sesiunii parlamentare, legea eşuiazã, afarã de proiectele de legi în materie financiarã.

Iniţiativa legislativã o au: parlamentarii, guvernul, colectivitãţile locale, campaniile create printr-o lege a societãţilor private şi particularilor.

Procedura legislativã cuprinde în sistemul britanic mai multe etape:

1)moţiunea, solicitând aprobarea de a prezenta un proiect sau o propunere de lege;

2)prezentarea şi prima lecturã a acestuia, de principiu;

3)a doua lecturã; discutarea principiilor generale; depunerea de amendamente care pot sã repunã textul în discuţie;

4)examinarea în comisii, pe articole şi formularea de amendamente. Osebit de aceasta trebuie menţionatã faza aşa numitã a "raportului" (afarã de cazul în care textul nu a fost deja amendat în cadrul comisiilor) şi depunerea de noi amendamente, a treia lecturã a legii şi adoptarea sa. Urmeazã transmiterea cãtre cealaltã Camerã, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi, mai multe consultãri între Camere, unde aceleaşi faze sunt reluate şi apoi mai multe consultãri între Camere, pânã când se realizeazã un acord asupra unui text unic.

In final, legea devine obligatorie prin sancţionarea de cãtre Reginã şi publicarea textului legii. Regina poate sã dizolve Camera Comunelor la cererea primului ministru, în schimb Camera Lorzilor nu poate fi niciodatã dizolvatã.

g) Controlul parlamentar

Si în sistemul englez se funcţioneazã pe principiul "separaţiei puterilor", al egalitãţii, cooperãrii şi controlului reciproc al acestora.

Controlul parlamentar asupra miniştrilor se concretizeazã în aceeia cã poate cere fiecãrui membru al guvernului sã raporteze în faţa acestuia în legãturã cu modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile. Miniştrii rãspund solidar în faţa parlamentului. Ei pot rãspunde însã şi individual pentru comiterea unor fapte ce îi fac nedemni de funcţia pe care o ocupã. Procedura de judecare a miniştrilor pentru fapte de: trãdare, dare sau luare de mitã, înşelãciune etc., este cunoscutã sub denumirea de "impeachment" şi se desfãşoarã de cãtre ambele camere legislative, care presupune declanşarea urmãririi în Camera Comunelor şi judecarea în Camera Lorzilor. Un ministru rãspunde în faţa Camerei Comunelor pentru întreaga activitate a ministerului pe care o conduce; el nu se poate apãra pretinzând cã nu a cunoscut o anumitã problemã pentru care este chemat sã rãspundã (ex.: un accident aviatic sau feroviar grav, insubordonarea colaboratorilor sau implicarea acestora în acţiuni ilegale antistatale etc.)

In anul 1967 s-a instituit Comisarul parlamentului pentru administraţie, care printre altele are şi prerogative de a ancheta modul de administrare a departamentelor ministeriale.

h) Monarhul

In Anglia statutul politic şi juridic al monarhului se exprimã prin maxima "Regele domneşte dar nu guverneazã."

Rolul politic al monarhului este pur formal cu atribuţiuni foarte limitate, fiind mai degrabã un simbol. El este iresponsabil din punct de vedere politic şi se bucurã de o adevãratã imunitate în materie penalã şi civilã.

Monarhul are urmãtoarele atribuţii:

a)desemnarea ca primul ministru, în mod obligatoriu a liderului partidului care a câştigat alegerile generale; de asemeni numeşte în înalte funcţii publice (miniştri, judecãtori, ofiţeri în forţele armate, diplomaţi);

b)sancţionarea legilor; într-adevãr cutuma îi recunoaşte un drept de veto, dar de acest drept nu s-a uzat de circa 250 de ani;

c)prezintã "Mesajul Tronului" la deschiderea fiecãrei sesiuni parlamentare care de fapt este o pledoarie în favoarea programului de guvernare al partidului, aflat la putere;

d)acordã ordinele şi decoraţiile;

e)dizolvã Camera Comunelor, la cererea primului ministru;

f)declanşarea stãrii de rãzboi şi încheierea pãcii;

g)încheierea tratatelor;

h)recunoaşterea altor state şi guverne.

i) Guvernul

Prin "Reform Act" din anul 1832, s-a consacrat obligaţia numirii primului ministru în persoana liderului partidului majoritar în Camera Comunelor.

Dintre principalele atribuţii ale primului ministru britanic, evidenţiem: este liderul partidului sãu, este responsabil de desemnarea miniştrilor, care sunt numiţi de Reginã la propunerea sa; demite miniştrii dacã circumstanţele solicitã acest lucru.; selecteazã pe acei miniştri care urmeazã sã constituie cabinetul; prezideazã şedinţele Cabinetului; este liderul Camerei Comunelor (Spikear), controlând activitatea ei şi acţionând ca purtãtor al sãu de cuvânt.

j) Cabinetul

Cabinetul este organul executiv, rezultat din alegerile generale. Compoziţia sa - de la premier la miniştri - exprimã victoria electoralã a uneia dintre cele douã partide politice. Partidul care a câştigat alegerile generale va ocupa majoritatea locurilor în Camera Comunelor şi va deţine astfel majoritatea parlamentarã.

Cabinetul are urmãtoarele atribuţii:

a)executive; hotãrãşte asupra liniei generale de dezvoltare a ţãrii acţionând pe douã direcţii: "convingerea" Parlamentului sã adopte/aprobe o anumitã mãsurã iniţiatã de guvern; dupã adoptarea mãsurilor propuse, sã acţioneze cu întreaga autoritate pentru executarea mãsurii respective;

b)în procesul legislativ; aproximativ 90% din numãrul legilor votate de parlament sunt iniţiate de guvern, conform programului guvernamental;

c)cu caracter financiar. Deşi bugetul este votat de Parlament, acesta nu face altceva decât sã voteze proiectul ce i se transmite de Guvern.

k) Opoziţia

Spre deosebire de alte state, în Marea Britanie opoziţia are un caracter instituţionalizat la fel ca şi guvernul. In anul 1937 prin Actul Coroanei s-a stabilit salariul pentru primul ministru cât şi pentru şeful opoziţiei.

Opoziţia în acest caz are sarcina nu numai de a sesiza greşelile, de a critica, dar şi un rol constructiv.

Pentru britanici opoziţia este un factor de echilibru, de control permanent, de asigurare a libertãţii cuvântului, a criticii deciziilor guvernamentale.