2. Esenţa şi formele statului

a) Conceptul de stat.

Statul este principala instituţie politică a societăţii. Apărut aproape 6 mii de ani în urmă în Orientul Antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continuă să fie şi astăzi un instrument esenţial de dirijare socială.

Cuvântul (termenul) „stat” provine din latinescul „status”, semnificând ideea de ceva stabil, constant, permanent. Iniţial, în antichitate, acest cuvânt se folosea pentru a desemna cetăţile (civitas polis), republicile de tipul celei romane, imperiile, despotiile orientale şi alte forme de organizare politică a societăţii.

În sensul său modern noţiunea de stat se foloseşte începând cu sec. al XVI-lea şi este legată de numele lui *Niccolo Machiavelli.

*Niccolo Machiavelli (1464-1527) = născut la Florenţa. A fost secretar şi

ambasador al Republicii Florentine. Mai târziu va lucra pentru familia Medici

ca istoriograf. Publică numeroase opere, piese de teatru. Principala lucrare

fiind „Principele” (1513).

3

Există mai multe definiţii ale statului. Analizându-le pe cele mai importante, constatăm că statul, de regulă, e caracterizat ca :

1. o instituţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează conducerea societăţii;

2. o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;

3. o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat a unei comunităţi umane;

4. o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care poate obliga executarea voinţei generale, aplicând, în caz de necesitate, forţa de constrângere;

5. ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.

b) Elementele (atributele) statului.

Statul se caracterizează prin câteva elemente, atribute sau dimensiuni istorice şi politice. Acestea stau la baza oricărui stat şi fără ele statul este de neconceput. Atributele statului au o importanţă majoră. Ele condiţionează atât apariţia, cât şi dispariţia sau reînvierea statului.

1. Teritoriul – este atributul (elementul) material a statului. Pe lângă faptul

că teritoriul este o noţiune geografică, el reprezintă, de asemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile pe care acesta le are :

a) teritoriul este factorul care permite situarea statului în spaţiu, localizând în aşa mod statul şi delimitândul de alte state.

b) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu locuitorii, definindu-le calitatea specială de apartenenţă la statul respectiv, calitatea de supuşenie sau de cetăţenie.

c) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organizarea teritoriului. Astfel se crează organele centrale şi organele teritoriale ale autorităţii puterii publice.

d) teritoriul este simbolul şi factotul de protecţie a ideii naţionale.

Teritoriul statului cuprinde solul, subsolul, apele şi coloana de aer de deasupra solului şi a apelor. La teritoriul statului se mai atribuie navele maritime, aeriene, rachetele cosmice, sateliţii artificiali, reprezentanţele diplomatice.

2. Populaţia – constituie elementul (atributul) demografic, psihologic şi

spiritual a statului. Un stat fără populaţie nu poate să existe, e de neconceput. Populaţia poate avea faţă de autoritatea de stat ori calitatea de cetăţean (membru al statului), ori calitatea de străin (cei care au cetăţenia altui stat), ori pe cea de apatrid (fără cetăţenie).

Dintre aceste trei categorii numai cetăţenii se bucură de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite de stat.

4

Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul unui stat strict determinat este o categorie complexă. În majoritatea cazurilor comunitatea formează o naţuine. Însă nu trebuie confundată naţiunea nici cu statul nici cu populaţia.

Categoria „populaţie” reprezintă totalitatea locuitorilor de pe teritoriul statului, pe când categoria „naţiune” reprezintă nu întreaga populaţie, ci doar o parte, parte ce constituie majoritatea populaţiei.

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Naţiunea – este o comunitate stabilă de oameni istoriceşte constituită ca stat pe un teritoriu distinct, apărută pe baza unităţii de limbă, de teritoriu, de cultură, de viaţă economică şi de factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi soartei comune.

----------------------------------------------------------------------------------------------------

Aşadar, naţiunea constituie nu o simplă comunitate umană. Ea este o comunitate umană formată istoriceşte pe un teritoriu distinct. Anume pe acest teritoriu, printr-o lungă conveţuire împreună, ea îşi formează limba, cultura, obiceiurile, tradiţiile, spiritualitatea de neam, factura psihică. De acest teritoriu comunitatea dată îşi leagă trecutul istoric, prezentul şi viitorul.

Referindu-ne la coraportul categoriilor „naţiune” – „stat” putem menţiona că majoritatea statelor lumii sunt state naţionale, adică state care au la bază o naţiune, denumirea căreia ele o poartă. De exemplu: Franţa, Italia, Germania, Spania, Portugalia, Finlanda, Suedia, Polonia, Bulgaria, România, Grecia, Turcia, China, India, Japonia, etc., etc.

Există, însă, cazuri când una şi aceiaşi naţiune stă la baza a mai multor state, precum naţiunile : coreiană, arabă, română.

Există, de asemenea, cazuri când la baza unui stat stau mai multe naţiuni (Federaţia Rusă: ruşi (81%), tătari (4%), ciuvaşi (1,2%), başkiri (0,9%), udmurţi, mordvini, kareli, komi, ceceni, daghestani, iacuţi, etc.).

Ei formează naţiuni în virtutea faptului că istoriceşte s-au format pe un teritoriu propriu distinct.

Din aceste considerente nu trebuie confundată naţiunea cu un grup etnic, fie char şi numeric.

De exemplu, în Germania locuiesc circa 2 mln. de turci. Aceasta, însă, nicidecum nu înseamnă că turcii din Germania constituie o naţiune. Istoriceşte, comunitatea dată nu s-a format pe teritoriul Germaniei (în Franţa – 1,2 mln. de algerieni şi marocani).

Minoritate naţională – un grup etnic, numeric inferior faţă de populaţia de bază,

ai cărei membri au caracteristici etnice, lingvistice, religiose şi culturale comune.

Este important ca aceste calităţi să se formeze un timp îndelungat şi grupului dat să-i aparţină un teritoriu distinct, unde aceste calităţi au apărut.

5

Caracteristic e şi faptul că grupului dat să-i revină aceleaşi atribuţii ca şi naţiunii. Deosebirea dintre ei constă doar în aceea că grupul dat, în virtutea unor împrejurări, cum ar fi: colonizarea teritoriului, prigonirea, strămutarea forţată, etc., s-au pomenit a fi în minoritate pe propriul lor teritoriu.

Din aceste considerente reesă că turcii din Germania, algerienii şi marocanii din Franţa, ruşii, ucrainenii şi găgăuzii din R. Moldova nu sunt minorităţi naţionale. Aceştea sunt grupuri etnice. Ca minoritate naţională pot fi priviţi românii din Ucraina şi maghiarii din România.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

In rezultat, am distins următoarea accepţie, pentru termenul minoritate naţională, reprezentat de un grup social, care datorită caracteristicilor sale fizice şi culturale, se deosebeşte de alte grupuri de oameni, se determină ca o parte componentă a statului şi este numeric inferior faţă de naţiunea titulară, posedă şi foloseşte intr-o măsură sau alta limba majorităţii, iar reprezentanţii lui sunt cetăţeni ai statului. Termenul „minoritate” trebuie, receptat in primul rind cu conotaţie depreciativă cantitativ, nu valoric.

„Diaspora”, in traducere din limba greacă inseamnă dispersie, adică aflarea unei părţi a poporului in afară, după hotarele ţării de origine. Ea este o comunitate constantă de oameni cu trăsături etnice comune, care locuiesc in afara hotarelor patriei istorice şi tind spre păstrarea acestor trăsături, asigurind dezvoltarea şi funcţionarea comunităţii intr-un mediu străin.

Minorităţile etnice sunt cetăţenii statului in care trăiesc şi au legături istorice cu teritoriul pe care il populează, acest termen este utilizat in domeniul politicului şi al legislativului.

Grupul etnic este perceput de cele mai dese ori drept sinonim al termenului minoritate naţională, domeniul lui de utilizare cel mai răspindit, este sfera ştiinţelor etnografice, sociologice şi etnosociologice. In unele state, de cele mai dese ori dezvoltate, cum ar fi SUA, se consideră, că grupurile etnice sunt reprezentate de imigranţii care au interesul de a dobindi cetăţenia statului in care au emigrat, după care urmează interesul faţă de identitatea proprie şi ataşamentul etnocultural. (internet)

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Pe lângă state multinaţionale pot fi întâlnite şi state, care la momentul apariţiei lor, nu au avut la bază vre-o naţiune (S.U.A., Canada, Australia).

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul. Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în timp ce poporul desemnează masa indivizilor (locuitorii) unui stat indiferent de naţionalitatea lor.

3. Puterea publică – constituie cea mai esenţială caracteristică a statului,

cel mai principal element specific al statului.

Denumită şi putere de stat sau putere politică ori putere de constrângere. Statul, în ultima instanţă înseamnă forţă.

Puterea se înfăţişează sub mai multe forme. Ea poate fi politică sau nepolitică, statală sau nestatală.

Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea familială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor partide, puterea altor organizaţii social-politice. Puterea statală, însă, este cea mai autoritară putere.

6

Ea se caracterizează prin următoarele trăsături :

a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa (judecătoria, procuratura, armata, poliţia, securitatea, etc.);

b) puterea de stat are un caracter politic;

c) are o sferă generală de aplicare;

d) deţine monopolul constrângerii fizice şi dispune de mijloacele necesare, de aparatul de constrângere;

e) puterea de stat este suverană.

Trăsătura din urmă – suveranitatea – este cea mai importantă. În conţinutul noţiunii de suveranitate, distingem supremaţia şi independenţa puterii publice.

Termenul „suveranitate” este folosit pentru prima dată cu prilejul analizei

Constituţiei franceze din 1791, de către juristul francez Clermant Tennerre,

care a definit-o ca fiind „libertatea colectivă a societăţii”. La etapa contemporană

suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind „dreptul statului de a conduce

societatea, de a stabili raporturi cu alte state”.

Suveranitatea puterii de stat are două laturi : una internă şi alta externă.

Latura internă – subliniază faptul că în interior nici o altă putere socială

nu este superioară puterii statului. Deaceea această latură

este denumită şi supremaţia puterii de stat.

Latura externă – nu este altceva decât atributul suveranităţii de-a nu fi

comandată în relaţiile sale externe de către nici o altă putere. Statul îşi stabileşte singur şi independent, fără nici un amestec al vreunui alt stat, politica internă şi cea externă.

Însă suveranitatea nu poate fi absolută. Ea presupune, totodată, obligaţia de a respecta drepturile suverane ale altor state şi normele dreptului internaţional unanim acceptate, precum şi toate tratatele la care statul face parte.

Luând ca bază aceste trăsături esenţiale, putem da următoarea definiţie a statului :

Statul este organizaţia politică care deţine monopolul forţei de constrângere, elaborând şi aplicând dreptul, şi exercită într-o comunitate umană de pe un anumit teritoriu puterea suverană a deţinătorilor puterii din societatea dată.

c) Teoriile privind originea şi esenţa statului şi dreptului.

Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat apariţia lor, a preocupat gândirea umană încă din antichitate.

În încercarea de a da răspuns la întrebarea: când şi de ce au apărut statul şi dreptul, care e sursa şi fundamentul lor – în diferite ţări şi în diferite perioade – au fost elaborate mai multe teorii.

Principalele teorii politico-filosofice şi juridice sunt : 7

1. Teoria teologică (teocratică) – Îşi are rădăcinile în statele Orientului Antic

şi capătă o mare răspândire în epoca Evului Mediu.

Ea susţine originea divină a statului.

Conform acestei teorii, monarhul, şeful statului este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, deci statul este o creaţie a divinităţii, iar supuşii trebuie să respecte această putere de stat. ( Sfântul Augustin, Toma d’Aquino ş.a. ).

2. Teoria patriarhală – susţine că statul îşi trage originea de la familie.

Rădăcinile acestei teorii le găsim în lucrările lui Aristotel.

În opera „Politica” Aristotel susţine că omul ca fiinţă socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma prelungită a acesteia.

În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul Robert Filmer. În lucrarea sa „Patriarhul” (1653) el susţine că monarhul deţine puterea de stat în calitate de moştenitor al lui Adam care a fost investit de Dumnezeu atât cu putere părintească, precum şi cu cea legală.

3. Teoria patrimonială. A apărut în perioada medievală şi susţine că statul a

luat naştere din dreptul de proprietate asupra pământului.

Guvernanţii stăpânesc pământul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este decât o adunare de arendaşi pe moşia monarhului.

Cel mai cunoscut reprezentant al acestei teorii este Ludwic Von Haller (1767-1854).

4. Teoria violenţei. Capătă o răspândire largă în epoca modernă. Statul este

rezultatul violenţei politice, al luptei dintre triburi în societatea primitivă. Tribul învingător instituie puterea de stat, iar învinşii constituie masa supuşilor.

Cei mai de seamă reprezentanţi sunt E. Duhring (1833-1921), L. Gumplowiez, K. Kautsky.

Concepţia a generat şi unele versiuni rasiste. Aşa, de exemplu, L. Gumplowiez în lucrarea „Teoria generală a statului” susţine că triburile ce aparţineau unor rase superioare ar fi format statul în urma supunerii triburilor de rasă inferioară.

5. Teoria psihologică. Unele elemente ale acestei teorii le găsim la Platon şi

Aristotel, care susţineau ideea cum că omul simte necesitatea vieţii în societate. Hugo Groţius vorbea de „apetitus sosialis”, iar Thomas Hobbes spunea că „frica la făcut pe om să găsească statul”.

Toate variantele acestei teorii se pot rezuma la 2 teze :

a) în societate există 2 categorii de oameni – unii din punct de vedere psihic sunt predestinaţi pentru conducere, iar ceilalţi – pentru a fi conduşi;

2. în formarea şi dezvoltarea statului rolul decisiv îl joacă diferite stări şi emoţii psihice ale oamenilor.

8

6. Teoria contractuală. Se afirmă în perioada revoluţiilor burgheze din Europa

Potrivit acestei teorii, apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri dintre oameni, a unui contract social încheiat din voinţa oamenilor, a unui „pact de supunere”. Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de libertate.

Această teorie cunoaşte mai multe variante.

Thomas Hobbes (1588-1689), de exemplu, adept al monarhiei absolute, în lucrarea Leviathan (1651) afirmă că până la apariţia statului oamenii se găseau într-o stare de libertate, într-o armonie cu natura, unde fiecare avea drepturi egale.

Fiind o fiinţă egoistă, omul caută să acapareze cât mai mult, de aceea el este întotdeauna înconjurat de duşmani. Se ducea un „război al tuturor împotriva tuturor”. Pentru a pune capăt acestui „război”, oamenii, printr-un contract social, crează statul.

Prin urmare, statul este un bun social. Acest contract este încheiat între monarh şi supuţii săi. Supuşii au renunţat la toate drepturile lor în folosul monarhului, căruia i se atribuie o putere nelimitată. Purtătorul suveranităţii nu este poporul, ci monarhul.

Un alt reprezentant al acestei teorii, John Locke (1632-1704) în lucrarea „Două tratate despre conducerea unui stat” susţinea că oamenii, prin contractul social, jertfesc numai o parte din drepturile lor în interesul asigurării celeilalte părţi – dreptul la viaţă, libertate, proprietate, etc.

La rândul său, J.J.Rousseau (1718-1788) în lucrarea „Contractul social” (1762) afirma că puterea monarhului este dependentă de poporul care i-a acordat-o, fără a renunţa la libertatea sa. Poporul are dreptul să se răscoale dacă monarhul uzurpă puterea.

7 Teoria materialistă. Această teorie şi-a găsit absolutizare în teoria marxistă,

conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase antagoniste. (K. Marx, F. Engels, V. Lenin)

d) Forma de stat.

Acum să dăm răspuns la o altă întrebare şi anume : în ce fel şi în ce mod deţinătorul puterii de stat conduce statul, cum se manifestă aceasta ?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să examinăm forma de stat.

Forma de stat exprimă modul de organizare a puterii de stat, structura internă şi externă a acestei puteri.

Astfel, organizarea puterii de stat – forma de stat – se manifestă sub trei aspecte, sau constă din trei elemente :

• forma de guvernământ

• structura de stat

• regimul politic

9

1. Forma de guvernământ – se înţelege modul de formare şi organizare

a organelor statului (a puterii supreme de stat), competenţa lor. Această formă ne arată cine se află în fruntea statului, cum este organizată instituţia şefului statului, dacă este ea eligibilă sau nu, dacă are o putere limitată sau nu.

Cele mai răspândite forme de guvernământ sunt : monarhia şi republica.

Monarhia – formă de guvernământ în care puterea supremă aparţine unei

singure persoane. (Monarhul numindu-se diferit: rege, împărat, ţar, domnitor, voievod, faraon, şah, sultan, emir, etc.). Şeful statului este stabilit pe cale ereditară, adică puterea este preluată prin succesiune, prin moştenire. De regulă, el deţine puterea pe viaţă.

Cuvântul „monarh” (de la grecescul „monos” = unul) desemnează puterea unei singure persoane.

Sunt cunoscute două tipuri de monarhii :

a) Monarhie absolută – cea mai veche formă de monarhie. Monarhul este „suveran” şi concentrează în mâinile sale toată puterea. În mod independent formează legislaţiea, conduce guvernul, controlează justiţia şi autoadministrarea locală.

Regele Franţei Ludovic al XIV-lea (1643-1715) spunea: „Statul sunt eu”. De regulă, o asemenea formă de guvernare de cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel considera că „puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utilă”.

În prezent monarhii absolute există în : Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Katar, Oman, Brunei..

b) Monarhie constituţională (limitată) – limitarea puterii monarhului prin Constituţie. El conduce dar nu guvernează (împăratul Japoniei, regina Angliei). Prezenţa Parlamentului care stabileşte legislaţia. Sub controlul şefului statului şi al parlamentului se formează guvernul şi justiţia. Totodată, puterea monarhului nu trebuie neglijată. Lui îi revine un rol important în viaţa politică a societăţii.

Printre monarhii constituţionale se cunosc :

• Monarhie parlamentară dualistă – monarhul şi Parlamentul din punct de

vedere legal sunt egali (Iordania, Kuveit, Maroc)

• Monarhie parlamentară contemporană – este cea mai frecvent întâlnită formă

de monarhie în timpul de faţă. Puterea monarhului, de cele mai multe ori, poartă un caracter simbolic (Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, etc.). Actualmente ele sunt prezente în 30 de state ale lumii.

Republica – este formă de guvernare, în care puterea supremă aparţine unui

organ ales pe un timp limitat (determinat, 4-5 ani). Controlul asupra guvernului se exercită de către parlament şi preşedintele republicii.

Republicile, la rândul lor, pot fi : 10

a) parlamentară – se caracterizează prin faptul că şeful statului lipseşte sau este

ales de Parlament şi răspunde în faţa acestuia.

De exemplu : Italia, Austria, Germania, Finlanda, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia, Israel, Liban, Turcia, India, etc.

b) prezidenţială – şeful statului este ales de către cetăţeni (S.U.A., Federaţia Rusă).

Preşedintele republicii se găseşte pe poziţie egală cu Parlamentul. Deseori preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.

În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale sau semiparlamentare (mixte), precum ar fi în România, Bulgaria, Franţa, Polonia, Croaţia, Slovenia, Portugalia, R. Moldova.

2. Structura de stat (orânduirea de stat) – caracterizează organizarea puterii

în teritoriu. Ea se referă la faptul dacă statul este format dintr-o singură unitate sau din mai multe unităţi statale.

După structura de stat diferenţiem :

• State simple sau unitare

• State compuse ( federaţia şi confederaţia )

a) state unitare – este forma cea mai răspândită a structurii de stat. Se caracterizează prin existenţa unei singure unităţi statale pe tot teritoriul ţării. În asemenea state există un singur parlament, un singur guvern, o singură constituţie şi o singură cetăţenie (Franţa, Italia, Spania, România, Bulgaria, Grecia, Polonia, Ucraina, R. Moldova, etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele unitare.

b) federaţia – reprezintă o uniune binevolă a două sau mai multe state (*entităţi statale), unde există două rânduri de organe supreme ale puterii – legislative, executive şi judecătoreşti – federale şi ale statelor federale, o dublă legislaţie, două cetăţenii, mai multe constituţii, etc. (S.U.A., Federaţia Rusă, Austria, Germania, Canada, Mexic, Brazilia, India ş.a.).

(*entitate = din lat. „entitas” – aspect al existenţei)

Federaţia se poate forma după două criterii :

• teritorial (S.U.A., Germania, Austria)

• naţional (Federaţia Rusă)

c) confederaţia – o uniune temporară de state fără o legătură atât de strânsă. Ele formează organe centrale comune, fiecare stat păstrându-şi suveranitatea. Uniunea este creată pentru realizarea anumitor scopuri comune ale statelor-membre: economice, militare, diplomatice, financiare, etc.

Drept exemplu de confederaţii pot servi :

Confederaţia statelor americane (1776-1787) Uniunea Europeană ?

Confederaţia Germană (1815-1871) CSI ?

Confederaţia Elveţiană (1815-1848)

11

În prezent nu mai există confederaţii, cu toate că Elveţia şi astăzi păstrează denumirea de Confederaţie, în realitate, începând cu anul 1848, devine o federaţie.

3. regimul politic – este un sistem de metode şi mijloace de conducere a

societăţii (de înfăptuirea a puterii de stat). Există două categorii de regimuri politice : autocratice şi democratice.

Regimul autocratic – se caracterizează prin exercitarea puterii de stat de o persoană sau de un grup de persoane, prin metode dictatoriale, poliţieneşti, prin negarea drepturilor şi libertăţilor individuale.

Astfel de regimuri au fost cunoscute în Orientul Antic, Grecia şi Roma antică. În perioada modernă au fost regimurile fascist (în Italia şi Germania), militar (hunta, Grecia, Chili, după 1973), comunist (URSS stalinistă, Coreea de Nord).

Aceste regimuri mai pot fi numite: antidemocratice, dictatoriale, totalitare, rasiale.

Regimul democratic – este formă de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. De altfel, uneori democraţia este definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor.

Presupune existenţa unor condiţii care să facă posibilă participarea maselor de cetăţeni la viaţa politică, ele influenţând politica internă şi externă a statului.

Whinston Cherchel obişnuia să spună că nimeni nu pretinde că democraţia este „perfectă sau autoînţeleaptă”, ea fiind „cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia tuturor celorlalte, dovedite a fi mult mai rele”.

Regimurile democratice se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale :

• pluralism politic

• scrutin (alegeri) universal şi liber

• principiul majorităţii

• libertatea şi recunoaşterea opoziţiei

• existenţa în societate a drepturilor omului

• justiţie corectă, etc.

Unica cale de dezvoltare a societăţii pe baze democratice este Statul de drept.

12

e) Conceptul statului de drept.

Statul de drept este rezultatului dezvoltării istorice a coexistenţei celor două fenomene sociale – statul şi dreptul – indisolubil şi organic legate unul de altul, ambele având de îndeplinit funcţii esenţiale în organizarea şi guvernarea societăţii.

Statul de drept este :

1) o replică socială faţă de abuzul de putere;

2) pluralismul politic, libertatea conştiinţei politice, a dreptului la opoziţie;

3) democratismul puterii manifestate prin suveranitatea poporului care îşi exercită suveranitatea prin sistemul electoral, bazat pe vot universal, egal, direct şi secret, alegeri libere prin care se instituie Parlamentul;

4) ordinea de drept, în care locul suprem îl ocupă Constituţia;

5) separarea puterilor în stat;

6) guvernarea în numele majorităţii prin respectarea drepturilor minorităţii, a egalităţii în faţa legii pentru toţi cetăţenii;

7) libertatea presei;

8) respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum acestea sunt prevăzute în documentele internaţionale, etc.

Conform art. 1 alin. 3 al Constituţiei Republicii Moldova, Republica Moldova este un stat de drept...