3. Timpul de muncă şi timpul de odihnă

I. Timpul de muncă

Sub aspect general timpul de muncă se consideră timpul consacrat muncii. Sferele de aplicare a muncii în societate sunt diferite. Cetăţenii muncesc nu numai în unităţi, ci şi în gospodăriile lor personale, pe loturile de lângă casă şi în grădină, îndeplinesc o anumită muncă obştească.

Reglementarea juridică a timpului de muncă, însă, se extinde doar asupra acelui timp în cursul căruia persoana, în calitate de salariat, este obligată să presteze munca stipulată prin contractul de muncă.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Deci, timpul de muncă, se consideră timpul în cursul căruia salariatul în conformitate cu regulamentul unităţii, cu contr. indiv. de muncă şi cu cel colectiv de muncă, se află la locul de muncă pentru îndeplinirea obligaţiilor de muncă.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Durata timpului de muncă este una din cele mai importante condiţii de muncă ce afectează interesele tuturor cetăţenilor. De aceea normarea duratei timpului de muncă al salariaţilor este efectuată de către stat cu participarea sindicatelor.

La stabilirea duratei timpului de muncă se iau în consideraţie mai mulţi factori : economici, politici, sociali şi culturali.

Astăzi durata normală a timpului de muncă pentru salariaţii din unităţi nu poate depăşi 40 ore pe săptămână. Aceasta este durata maximă a timpului de muncă.

Pentru anumite categorii de salariaţi, din diferite motive, este stabilită o durată a timpului de muncă mai redusă :

a) pentru salariaţii în vârstă de la 15 la 16 ani – 24 ore

b) pentru salariaţii în vârstă de la 16 la 18 ani – 35 ore

c) pentru salariaţii care activează în condiţii de muncă vătămătoare – 35 ore

d) pentru invalizii de gradul I şi II – 30 ore

e) pentru salariaţii a căror muncă implică un efort intelectual şi psiho-

emoţional sporit (profesori, medici, etc.) – 35 ore

Timpul de muncă parţial (art. 97)

Prin acordul dintre salariat şi angajator se poate stabili ziua de muncă parţială sau săptămâna de muncă parţială. De această stipulare pot beneficia :

• femeile gravide

• salariaţii cu copii în vârstă de până la 14 ani sau cu copii invalizi

• de până la 16 ani salariatul care îngrijeşte de un membru bolnav al familiei

11

Retribuirea muncii în aceste cazuri se efectuiază proporţional timpului lucrat sau în funcţie de volumul lucrului făcut.

Activitatea în condiţiile timpului de muncă parţial nu implică limitarea drepturilor salariatului privind calcularea vechimii în muncă, durata concediului de odihnă anual sau a altor drepturi.

Munca săptămânală (art. 98)

Se cunosc două feluri de săptămâni de muncă :

• de 5 zile de lucru cu 2 zile de odihnă (În acest caz ziua de muncă este de 8 ore)

• de 6 zile de lucru cu o zi de odihnă (ziua de muncă este de 7 ore)

Timpul săptămânii de muncă, regimul de muncă – durata programului de muncă (al schimbului), timpul începerii şi terminării lucrului, întreruperile, alterarea zilelor lucrătoare şi nelucrătoare – se stabilesc prin regulamentul intern al unităţii şi prin contractul colectiv de muncă şi/sau prin contractul individual de muncă.

Durata zilnică a timpului de muncă (art. 100)

Durata zilnică normală a timpului de muncă constituie 8 ore. Pentru unele categorii de salariaţi durata zilnică a timpului de muncă este redusă :

a) pentru salariaţii în vârstă de până la 16 ani – nu poate depăşi 5 ore

b) pentru salariaţii între 16-18 ani şi cei care lucrează în condiţii de muncă vătămătoare – 7 ore

Durata zilnică maximă a timpului de muncă nu poate depăşi 10 ore în limitele celor 40 ore pe săptămână.

Pentru anumite genuri de activitate, unităţi sau profesii se poate stabili, prin convenţie colectivă, o durată zilnică a timpului de muncă de 12 ore, urmată de o perioadă de repaus de cel puţin 24 ore.

Angajatorul poate stabili, de asemenea, cu acordul scris al salariatului, programe individuale de muncă, cu un regim flexibil al timpului de muncă.

În cazul când durata procesului de producţie depăşeşte durata admisă a zilei de muncă, precum şi când este necesar utilizarea eficientă a utilajului, sporirii volumului de producţie sau de servicii, se aplică munca pe schimburi, adică lucrul în 2, 3 sau 4 schimburi.

În acest regim de muncă se interzice :

a) munca în decursul a două schimburi succesive

b) durata repausului între schimburi nu poate fi mai mică decât durata dublă a timpului de muncă din schimbul precedent (inclusiv pauza pentru masă).

12

Munca de noapte

Munca în timp de noapte se consideră cea prestată între orele 22.00 şi 6.00. Durata muncii (schimbului) de noapte se reduce cu o oră.

Nu se admite atragerea la munca de noapte a următorilor salariaţi :

a) în vârstă de până la 18 ani

b) a femeilor gravide

c) a femeilor aflate în concediu postnatal

d) a femeilor care au copii în vârstă de până la 3 ani

e) a persoanelor cărora munca de noapte le este contraindicată

( Acestor categorii de salariaţi le este interzisă şi munca suplimentară, precum şi în zilele de repaus )

Invalizii de gradul I şi II, femeile cu copii în vârstă de la 3 la 6 ani sau cu copii invalizi în vârstă de până la 16 ani, salariaţii care îngrijesc de un membru bolnav al familiei, pot presta munca de noapte numai cu acordul lor scris.

Totodată, angajatorul este obligat să informeze în scris pe aceşti salariaţi despre dreptul lor de a refuza munca de noapte.

Codul muncii prevede (art. 102) că în ajunul zilelor de sărbătoare durata muncii zilnice (a schimbului) se reduce cu cel puţin o oră pentru toţi salariaţii

(excepţie – cei care au o durată redusă a zilei de muncă sau ziua de muncă parţială).

Munca suplimentară (art. 104)

Se consideră muncă suplimentară, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal.

Atragerea la muncă suplimentară poate fi dispusă de angajator fără acordul salariatului în următoarele cazuri :

a) efectuarea lucrărilor necesare pentru apărarea ţării, pentru preîntâmpinarea sau înlăturarea consecinţelor unor avarii de producţie

b) calamităţi naturale

c) pentru efectuarea lucrărilor legate de funcţionarea serviciilor de aprovizionare cu apă, energie electrică, de canalizare, de telecomunicaţii şi informatică, de transport, etc.

Atragerea la muncă suplimentară cu acordul scris al salariatului :

a) pentru finalizarea lucrului început în decursul duratei normale a timpului de muncă şi care poate reţine sau stopa procesul de producţie

b) pentru efectuarea lucrărilor temporare de reparare şi restabilire a dispozitivelor şi instalaţiilor

c) pentru continuarea muncii în caz de neprezentare a lucrătorului de schimb.

13

Salariaţii pot presta munca suplimentară doar în limitele a 120 de ore într-un an calendaristic. În cazuri excepţionale, această limită, cu acordul sindicatelor, poate fi extinsă până la 240 de ore.

Angajarea la muncă sulimentară se efectuează în baza ordinului angajatorului, care se aduce la cunoştinţa salariaţilor sub semnătură.

Efectuarea muncii suplimentare nu poate avea ca efect majorarea duratei zilnice a timpului de muncă peste 12 ore.