Bibliotecile în timp. Scurt istoric

Cele mai vechi biblioteci ale lumii antice au fost Biblioteca lui Ramses II (sec. 14-13 î. Hr.) din Teba, pe al cărei frontispiciu figura inscripţia „Leac pentru suflet” şi Biblioteca din Ninive a regelui asirian Assurbanipal (sec. 7 î. Hr.), dar termenul de bibliotecă a fost utilizat pentru prima oară în secolul al III-lea î.Hr. pentru a denumi Biblioteca din Alexandria. Fondată de Ptolemeu I Soter (Lagos) în anul 290 î.Hr., la ideea renumitului om politic şi filosof atenian Demetriu din Faleron (334-280 î.Hr.), aceasta număra peste 700.000 de suluri de papirus (1.000.000 după alte surse), adunate vreme de mai multe secole. În jurul Bibliotecii şi al Museionului, organizat după modelul Lyceumului lui Aristotel, era concentrată întreaga viaţă culturală a metropolei elenistice. Aici, la Museion, au studiat şi au predat importanţi savanţi ai lumii mediteraneene, între care Euclid, Arhimede, Eratostene, Apollodor din Atena, Straton din Lapsacos ş.a. Condusă de către unii dintre cei mai mari învăţaţi ai antichităţii elene, între care Calimah din Cyrene (părintele bibliografiei, cel care a realizat primul catalog de bibliotecă – Pinakes), Apollonius din Rodos, Eratostene din Cyrene, Aristofan din Bizanţ, ea era celebră în întreg spaţiul mediteranean înainte de cucerirea Egiptului de către romani (30 î.Hr.). Căzând pradă, parţial, incendiului soldaţilor lui Caesar (47 î.Hr.), salvată în Serapeum (al doilea depozit al bibliotecii), ea a fost din nou incendiată de trimişii patriarhului Alexandriei (391 d. Hr.) – după ce creştinismul fusese îmbrăţişat în masă în Egipt (secolele 2-3 d. Hr.) care devine astfel „patria monahismului”. În anul 641 d. Hr., însă, califul Omar i-a dat lovitura de graţie, odată cu supunerea Egiptului de către arabi şi mutarea capitalei la Cairo. „Dacă aceste cărţi sunt conforme cu Coranul, ele sunt de prisos, dacă sunt contrare Coranului, sunt vătămătoare; aşadar, trebuie să le distrugem” – a comandat Omar, ceea ce s-a şi întâmplat, imensul tezaur al civilizaţiei umane fiind definitiv pierdut, rămas, însă, ca mit al cărţii eterne.

Activitatea principală a Bibliotecii din Alexandria era procurarea de manuscrise, urmată de multiplicarea operelor autorilor importanţi, începând cu Homer, de traducerea în greacă a unor texte scrise în alte limbi (Vechiul Testament, din ebraică), de corectarea, catalogarea, legarea, autentificarea acestora.

Museionul (adevărat sanctuar destinat muzelor) şi Biblioteca se aflau alături de palatul regal, ca şi alte clădiri ale statului, Mausoleumul lui Alexandru, grădinile presărate cu sculpturi, templele ş.a. Visul de reconstruire a celebrei Biblioteci a lumii antice s-a realizat peste milenii, în anul 2002, când, sub patronaj UNESCO, s-a fondat noua Bibliotecă din Alexandria, amplasată în zona care a aparţinut dinastiei Ptolemeilor, o construcţie întinsă pe o suprafaţă de 69-000 m², cu 13 etaje, 3500 de locuri şi o colecţie de 4-8.000.000 de volume.

Modelul acestei celebre biblioteci, organizată împreună cu Museionul, a fost urmat şi de alte biblioteci regale ale antichităţii elene. Între acestea se află renumita Bibliotecă din Pergam, înfiinţată de regele Attalos I (241-197 d. Hr.) şi îmbogăţită de urmaşul său, Eumenes II. Scoasă la iveală în urma săpăturilor arheologice coordonate de inginerul Karl Humann, în secolul al XIX-lea, ca întregul Pergam de altfel, ea era amplasată lângă Templul Atenei, înconjurată de alei, coloane şi arbori şi cuprindea un impresionant hol la intrare în care domnea impozanta statuie a zeiţei Atena, având pereţii împodobiţi cu picturi, sculpturi greceşti (model preluat de Renaşterea italiană). În Museionul din Pergam s-a realizat prima tentativă de cercetare critică privind arta grecească – Canonul din Pergam. O pleiadă de erudiţi, arhitecţi şi sculptori – între care medicul şi istoricul Xenofon (570-478 î.Hr.), geograful şi istoricul Strabon (64, 63 î.Hr. – 22, 23 d.Hr.), retorul şi literatul Apolodor din Atena (180-115 î.Hr.), scriitorul Plutarh (46-127 d. Hr.), istoricul Rythias ş.a. – s-a implicat în viaţa Bibliotecii şi a Museionului din Pergam, făcând din acestea un rival de temut al Bibliotecii şi Museionului din Alexandria. Numărând peste 200.000 de role (600.000 după alte surse), Biblioteca din Pergam a fost transferată în Egipt (41 î.Hr.), fiind oferită în dar Cleopatrei, regina Egiptului, de către Marcus Antonius şi adăpostită în Serapeion, dispărând odată cu incendierea acestuia de către creştini şi apoi de către arabi, rămasă însă în memoria omenirii ca simbol al gestului suprem de iubire.

Alături de Biblioteca şi Museionul din Alexandria (care şi-au câştigat autoritatea în sfera ştiinţelor filologiei şi matematice) sau din Pergam (afirmate în studii de retorică, gramatică şi medicină), de aceeaşi strălucire s-au bucurat Biblioteca din Atena (remarcabilă prin accentul pus pe studiile de filologie). Biblioteca oraşului Atena a avut un rol fundamental în păstrarea literaturii secolului de aur grec, grija pentru păstrarea originalelor mergând până într-acolo încât ele nu erau scoase din depozitele bibliotecii decât pentru copiere şi lectură, în rest, circulau numai în copii. În spaţiul bibliotecii din Atena au avut loc reprezentările tragediilor lui Thespis (sec. 6 î.Hr.).

Şcolile lui Platon şi Aristotel – Akademia (387 î. Hr.) şi Lykeionul – aveau şi ele biblioteci proprii. Cea a lui Aristotel, spre exemplu, recunoscută ca una dintre cele mai mari biblioteci private ale Antichităţii, era aranjată sistematic, din cărţile acesteia păstrându-se până astăzi peste 400 de volume. Multe dintre valoroasele manuscrise au fost donate de elevii şi prietenii săi, între care şi Alexandru Macedon. Situată într-un spaţiu sacru destinat zeiţei Atena, Akademia a devenit, în secolul al IV-lea î. Hr., un loc preferat de plimbare al grecilor, la fel parcul şi grădina care găzduia Şcoala peripatetică şi biblioteca lui Aristotel. Bibliotecile particulare ale lui Aristotel, Platon, Euripide erau vestite în întreg arealul mediteranean.

Alte valoroase biblioteci s-au fondat în oraşele Greciei, în primele secole ale erei noastre, precum cea din Efes. Amplasată în spatele agorei, în linie dreaptă cu renumitul Templu al zeiţei Artemis (una dintre cele 7 minuni ale lumii), descoperită între vestigiile celebrului oraş antic în secolul al XIX-lea în urma săpăturilor arheologice efectuate (azi Selçuk, Turcia), Biblioteca din Efes, fondată în secolul II d. Hr., era de o rară frumuseţe. Construcţie etajată, sprijinită pe câte 4 perechi de coloane, împodobită cu statui, aceasta, împreună cu Teatrul era expresia idealului artistic al grecilor. Construită în anul 135 d. Hr., numărând peste 12.000 de volume, organizată de filosoful Celsus – de unde şi denumirea de Biblioteca lui Celsus –, ea a avut un destin nefast, întrucât a ars din temelii. Vestigiile descoperite vorbesc despre spectaculozitatea bibliotecii, renumită altădată în întreaga lume elenistică.

 Bibliotecile romane

Cuceritori, pragmatici, romanii au fost prea puţin aplecaţi spre activităţile intelectuale şi educaţia estetică, deşi bibliotecile şi şcolile au cunoscut o perioadă de mare înflorire. Filosofii şi retorii greci au fost cei care-au susţinut viaţa culturală şi spirituală deschizând şcoli la Roma. Grecia însăşi a rămas pentru oraşul de pe Tibru modelul ideal spre care tindea.

Caesar este cel care a hotărât înfiinţarea unei biblioteci la Roma, încredinţând acest proiect unuia dintre prizonierii săi graţiat în acest scop – Marcus Tertius Varro (116-271 î. Hr.) –, dar el a murit înainte de a-şi vedea visul împlinit. Eruditul poet latin a pus bazele organizării ştiinţifice a Bibliotecii printr-o compartimentare pe domenii a bogatelor manuscrise adunate de pe teritoriile cucerite. Un mănunchi de erudiţi lucra în jurul sulurilor de papirus şi de pergament, arătând un interes deosebit pentru limbile şi literaturile străine. Contemporan cu Ovidiu şi Horaţiu, Caius Asinius Pollio, patron al scriitorilor, este recunoscut ca cel care a înfiinţat, în anul 39 î. Hr., în incinta Templului Libertăţii, prima bibliotecă publică la Roma, care cuprindea nenumărate suluri de manuscrise greceşti şi latineşti. El a adus aici biblioteca regilor din Pont, de pe malul Mării Negre, a inventat şi „editarea orală” sau „lectura publică” care se desfăşura în încăperi special amenajate, unde se citeau şi comentau opere literare, încăperi numite ulterior auditorium.

Cam în aceeaşi perioadă, Atticus (110-32 î. Hr.), prieten din copilărie cu Cicero şi, mai târziu, cu Varro, a pus bazele meseriei de editor, fiind recunoscut ca părintele editării, aşa cum Iulius Hyginus, protejat al lui Cicero, este considerat precursorul filologiei.

Practica încetăţenită a aducerii în valuri la Roma a manuscriselor greceşti, drept pradă de război, a facilitat înfiinţarea Bibliotecii lui Vespasian, în anul 75 d. Hr. În jurul acesteia, după modelul grecesc, a luat naştere un centru de învăţământ superior – Athenaeum – unde se preda retorica de către profesori retribuiţi. Dar, „universităţile” n-au fost percepute de romani după modelul grecesc, ca loc al dezvoltării libere a personalităţii individului, motiv pentru care acestea au dat prea puţini gânditori în raport cu civilizaţia greacă. Rolul bibliotecilor romane a fost, însă, foarte mare nu numai în ceea ce priveşte păstrarea şi transmiterea informaţiei, ci şi în cel al educării în direcţia însuşirii ideilor morale şi, mai ales, civice. Din biblioteca romană nu lipseau, ca decoraţii, busturile zeiţei Minerva şi ale lui Vergiliu, amplasate printre alţi iluştri oratori, filosofi, poeţi.

Augustus, primul împărat roman (63 î.Hr. – 14 d. Hr.), cel care a inaugurat Pax Romana şi a susţinut ştiinţele şi artele, a hotărât deschiderea bibliotecilor publice la Roma şi introducerea lucrărilor de artă, cărţilor rare în spaţiile publice, sub îndemnul discursului lui Agrippa (ministru şi cumnat al său), după afirmaţia lui Pliniu. Porticul Octaviei, fondat de el, cuprindea strălucitoare galerii, două temple dedicate lui Jupiter şi Junonei, o schola – ca auditoriu necesar senatului – precum şi o bibliotecă – Octaviana – şi un muzeu, unde se afla cea mai mare colecţie a Imperiului Roman. Atât Octaviana, cât şi cealaltă bibliotecă înfiinţată de el – Palatina – aveau în frunte un procurator bibliothecae (conducător) ajutat de librarii (bibliotecari).

La începutul constituirii Impreiului (27 î. Hr.), numărul bibliotecilor private a crescut foarte mult, motivaţia fiind explicată de Seneca în tratatul Despre liniştea sufletească: „La ce-mi trebuie miile de cărţi, aceste biblioteci nenumărate? De-a lungul întregii lor vieţi, proprietarii ar ajunge să citească doar titlurile... Unul care nu-i folosesc niciodată la studii, ci sunt acolo pentru a-i împodobi sufrageria. Astăzi, chiar băile private şi publice sunt garnisite cu o bibliotecă, devenită ornament al fiecărei case. Nu se mai caută opere de artă decât pentru a împodobi zidurile”. Astfel, au luat fiinţă bibliotecile din terme – un fel de cluburi sociale. În Termele lui Caracalla a înfiinţat Pollio Asinius prima bibliotecă publică, iar în cele ale lui Diocliţian a funcţionat Biblioteca Ulpia Traiana. Interesant este faptul că Vitruvius (sec. 1 î. Hr.) este cel care a susţinut necesitatea amplasării galeriilor de artă la nord (din cauza luminii) şi a bibliotecilor spre est (din cauza vântului dinspre sud şi a umezelii care ar dăuna cărţilor), cât şi realizarea rafturilor din cedru sau din fildeş.

Augustus, Domiţian, Traian au construit numeroase biblioteci, între care cea mai renumită a fost Ulpia Traiana (100 d. Hr.) – Ulpiana – cea mai mare şi mai importantă dintre acestea. În anul 370 d. Hr., Roma număra circa 28 de biblioteci. Alături de acestea se aflau biblioteci municipale (ca cele de la Pompei, Cumae, Tibur) sau din provincii (Biblioteca din Atena) şi foarte multe şi însemnate biblioteci particulare.

Biblioteca împăratului Hadrian de la Atena a fost una dintre celebrele biblioteci romane. Cuprinzând două părţi – un şir interminabil de coloane în partea vestică şi un număr de săli pentru conferinţe şi lectură în partea estică –, ea avea pereţii prevăzuţi cu nişe pentru cărţi. Tavanul auriu, pereţii sălii mari acoperiţi cu scene din Iliada şi Odiseea, statuile lui Homer şi Sofocle, făceau din aceasta un spaţiu de vis. În afara acestei biblioteci publice, exista biblioteca personală de la Tivoli a aceluiaşi împărat, realizată după modelul grecesc, care era prevăzută cu un şir de coridoare largi străjuite de coloane, numită Biblioteca de la Villa Hadriana. Plină de manuscrise şi de statui, picturi, ea era una dintre cele mai vestite biblioteci din palatele împărăteşti. A fost descoperită în secolul al XV-lea între vestigiile Villei.

În colecţii particulare existau, de altfel, mii de suluri, ca în cazul bibliotecii Epaphrodit, care număra 30.000 de volume, a celei din Sammonicus, care atingea 60.000, a celei din Villa papirusurilor din Herculaneum. Aceasta din urmă aparţinea unui filosof grec, epicureic, şi deţinea peste 1814 suluri (fragmente de papirus), descoperite pietrificate sau carbonizate sub lava sedimentată (în urma erupţiei vulcanului Vezuviu, din 24 august 79 d. Hr., care l-a înghiţit pe Pliniu cel Bătrân), prin escavările şi cercetările arheologice din secolul al XIX-lea. Biblioteca Herculaneum, scoasă astfel la suprafaţă, a oferit informaţii preţioase privind amenajarea pe ansamblu a unei instituţii a cărţii, în interiorul căreia, pentru prima oară, fuseseră folosite rafturile de lemn (apropiate ca soluţionare de cele din secolul al XX-lea), pe care stăteau culcate sulurile de papirus învelite în pergament sau de pergament.

 Bibliotecile Evului Mediu

După secolul de aur roman, urmează perioada de declin (secolul 3 d. Hr.), scindarea Imperiului şi stabilirea capitalei Apusului la Ravenna, urmată de cucerirea Romei (476 d. Hr.) de către Odoacru, regele barbar al vizigoţilor şi vandalilor. Dispariţia bibliotecilor, muzeelor, altor instituţii (în urma unor incendii sau dezastre naturale – Roma, Herculaneum –, dar mai ales a invaziilor) a fost amplificată şi de creştinism (epoca precreştină socotind neadevăr şi dăunător tot ce fusese înainte, cu excepţia Bibliei), ca şi de Moslem. Deşi creştinii au incendiat Biblioteca din Alexandria, ei au preluat o mare parte din valorile culturii clasice ale Antichităţii. Ioan Cassianus (spre anul 400 d. Hr.) şi Cesarie din Arles (513 d. Hr.) recomandau călugărilor lectura. Aşa se face că, atât în Europa de vest, în Bizanţ, cât şi în ţările islamice, biserica a fost aceea care a păstrat, uneori, şi tezaurele Antichităţii, considerate şi valori ale Evului Mediu, întrucât acesta a ajuns să le egaleze.

O parte dintre şcolile teologice, ca cele din Alexandria şi Caezareea, aducea în bibliotecile lor şi opere ale clasicilor, sens în care Clement şi Origene au demonstrat necesitatea educaţiei clasice pentru înţelegerea Sfintei Scripturi. Interesul pentru manuscrise, mai ales pentru cartea religioasă (începând cu anul 35 d. Hr.), era atât de mare, încât acestea erau procurate cu mare cheltuială, păstrate şi copiate, decorate, legate cu grijă şi neasemuit meşteşug. De altfel, zicala care circula – „o mănăstire fără bibliotecă este ca un castel fără pietre” – redă cel mai bine interesul pentru tezaurizarea cărţilor. Renumită a fost, în acest sens, în epocă, Biblioteca din Caesareea (Iudeea), fondată de Origene la începutul secolului al 3-lea d. Hr. şi distrusă de arabi în anul 633 d. Hr. Renumită a fost, de asemenea, Biblioteca Vaticanului despre care face referiri papa Damos I (366-384 d. Hr.), în colecţiile căreia se afla celebra traducere în latină a Bibliei făcută de Fericitul Ieronim în anii 384 d. Hr. Din păcate, majoritatea covârşitoare a acestor documente n-au ajuns până la noi, puţinul rămas în urma devastării de către venetici (vizigoţi, vandali, longobarzi), salvat în palatul papal, constituind nucleul viitoarei Biblioteci a Vaticanului (fondată în 1475).

În secolul al 4-lea d. Hr. existau, de asemenea, bogate biblioteci în Galia, cum reiese din scrisorile lui Siclonius Apollinaris, şi foarte multe biblioteci în Orient. O bibliotecă cu publicaţii creştine a fost înfiinţată, pe lângă şcoala creştină, în Alexandria – oraşul patriarhului – în secolul al 3-lea d. Hr. Barbarii, ajunşi la Roma sau în Grecia, au distrus însă tot ce nu corespundea Coranului: în 646 Biblioteca din Alexandria, în 539 Biblioteca Academiei Platonice ş.a.

Închise în mănăstiri de nevoie, parte dintre bibliotecile evului mediu au funcţionat împreună cu scriptoria şi arhiva, făcând astfel posibil – cum afirma istoricul Ammianus Marcellinus –, vreme de mai bine de cinci secole, supravieţuirea culturii greco-romane.

 În Apus ia fiinţă o bibliotecă a palatului Lateran (Bibliotheca Romana Ecclesiae, secolul IV d. Hr.), dar simbolul bibliotecilor monastice din timpul invaziilor a fost reprezentat de Complexul Cultural Vivarium, care cuprindea şi o bibliotecă. Fondat în Calabria, aproximativ în anul 540 d. Hr., de către Casiodor, acesta era un fel de academie creştină în cadrul căreia călugării îl serveau pe Domnul lecturând sau copiind textele religioase dar şi ale unor autori profani. Centrul cuprindea o bibliotecă foarte bogată, prevăzută cu o sală de lectură (unde se citeau texte de istorie naturală, de didactică şi gramatici), care avea şi un catalog descriptiv. După exemplul acestei mănăstiri-biblioteci s-au fondat numeroase alte asemenea instituţii de cult şi de cultură (Montecassino, leagăn al ordinului benedictinilor, în 529 d. Hr., Bobbio – secolul VII d. Hr., biblioteca palatului Episcopal din Sevilla – secolul VI d. Hr., cele de la Tours, Liege – secolul VI d. Hr., Kells, Cantenbury, din York – dezvoltată de Alcuin, anii 756-804 ş.a.)

 În Bizanţ, convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism (312 d. Hr.) şi autorizarea creştinismului ca una dintre religiile oficiale ale Imperiului prin Edictul de la Milan (313 d. Hr.), au încurajat naşterea şcolilor cât şi a bibliotecilor de catedrală. Mutând capitala Imperiului la Constantinopole (330 d. Hr.), Constantin cel Mare a făcut din acesta un renumit oraş intelectual, care a deţinut hegemonia în lumea mediteraneeană până la Renaştere. Fondarea Universităţii, Akademiei – unde se preda, după modelul grecesc, retorica, filosofia, geometria, legislaţia –, Bibliotecii Imperiale, Şcolii Palatului, Şcolii Patriarhale cu profil teologic, pieţelor şi palatelor, bisericilor, faimoase prin eleganţa lor, a contribuit la celebritatea oraşului. Biblioteca din Constantinopole (Bizanţ) a devenit, în scurt timp, centru de depozitare şi difuzare de manuscrise, apropiindu-se de gloria Bibliotecii din Alexandria sau a celei de la Atena. Cele peste 120.000 de manuscrise, întreaga bibliotecă, au fost incendiate, din nefericire, în timpul revoltei lui Basilicus. Restaurată ulterior, ea a subzistat, în pofida vicisitudinilor, aproape un mileniu, până la căderea Constantinopolului (1453), când a fost complet distrusă.

Nenumărate au fost, însă, în Imperiul Bizantin, bibliotecile monastice, care au avut un rol deosebit în păstrarea şi transmiterea literaturii greceşti, aşa cum bibliotecile occidentului l-au avut în păstrarea şi transmiterea celei latine. Studionul din Bizanţ, bibliotecile celor peste 20 de mănăstiri de pe Muntele Athos, cea a mănăstirii Caterina (de lângă Sinai), au reprezentat o sursă preţioasă pentru colecţionarii Renaşterii, între manuscrisele de la mănăstirea Sf. Caterina descoperindu-se celebrul Codex Sinaiticus, datat în secolul IV d. Hr., care cuprinde fragmente importante din Vechiul Testament şi Noul Testament în întregime.

În expansiune au fost şi bibliotecile private, ca aceea de mari dimensiuni a patriarhului Fotius-Photios (820-895 d. Hr.). Disputa iconoclaştilor (730-843 d. Hr.), jaful cruciaţilor, mai ales după ocuparea Constantinopolului reprezintă sfârşitul nu numai a Imperiului dar şi al bibliotecilor bizantine.

 În lumea arabă, în care se făceau traduceri din siriană şi greacă, au fost înfiinţate universităţi şi biblioteci valoroase. La Bagdad califul Al Mam’un a fondat Casa Înţelepciunii – universitate cu facultăţi şi biblioteci, laboratoare – deschisă pentru 12 culturi diferite. Din secolul al X-lea, după acest model s-au deschis aşezăminte asemănătoare în mai toate teritoriile ocupate de arabi. Cea mai renumită universitate spaniolă, cea din Cordoba, cuprindea 15 facultăţi, fiecare cu clădirea şi biblioteca proprie. Pe lângă aceasta, în Spania exista, pe lângă palatul regal, o bibliotecă ilustră care deţinea 40.000 de volume. Important de remarcat este faptul că modelul universităţilor arabe din Spania a influenţat centrele creştine de învăţământ universitar care au început să se înfiinţeze în secolele al XI-lea şi al XII-lea.

 Dezvoltarea şcolilor şi a bibliotecilor a înregistrat un curent de mare înflorire în epoca carolingiană, practic nici o instituţie religioasă nefuncţionând fără acestea. Biblioteca palatului ca şi şcoala palatului de la curtea regală din Aix-la-Chapelle, organizate de călugărul englez Alcuin, au fost distruse după moartea împăratului. Spre sfârşitul secolului al IX-lea, viitorul papă Silvestru al II-lea a înfiinţat o importantă bibliotecă privată de teologie, încurajând studiile clasice de gramatică, logică matematică, retorică.

În afara bibliotecilor principale care se aflau în mănăstiri, ale căror scriptoria reprezentau aproape unicii producători de cărţi, existau şi câteva biblioteci laice, particulare, care aparţineau unor regi, clerici, călugări.

În secolele IX-XI, în bibliotecile mănăstirilor din Saint-Riguier, Fulda, Lorsch, Bobbio se aflau nenumărate manuscrise, în special liturgice, majoritatea în limba latină. În interiorul mânăstirilor, cărţile au fost păstrate, până în secolul al XIII-lea, în dulapuri numite armarium.

 Începând cu secolele XII-XIII mănăstirile şi scriptoria lor nu mai sunt singurele centre intelectuale. Iau amploare acum bibliotecile regale începând cu cea a lui Ludovic, continuând cu cea a lui Carol al V-lea (care număra peste 1200 de manuscrise) din turnul Luvrului, rămasă celebră. Curţile celor mai luminaţi împăraţi şi regi erau obligatoriu prevăzute cu biblioteci şi şcoli, un fel de universităţi. De asemenea, se înmulţesc bibliotecile particulare foarte mari. Richard Du Bury (1287-1345), cancelar al Angliei, scrie acum Philobiblon, prima lucrare bibliografică.

Secolul XI, cunoscut ca epoca şcolilor şi bibliotecilor de catedrală (Chartres, Reims, Liège, Paris) şi a recuperării moştenirii clasice umanistice, a netezit drumul înfiinţării universităţilor. Apariţia universităţilor în secolul al XIII-lea (Bologna, 1154; Paris, 1200; Oxford, 1214; Cambridge, 1231; Salamanca, 1254; Montpellier, 1283; Coimbra, 1290) şi dezvoltarea lor în secolul următor (Viena, Köln, Heidelberg, Padova, Praga, Basel, Lisabona, Cambridge, Orleans, Toulouse), au marcat o nouă etapă în istoria bibliotecilor Evului Mediu. Practic, fiecare universitate avea, obligatoriu, o bibliotecă. Dintre bibliotecile universitare – care au luat o mare amploare –, Biblioteca Colegiului Sorbona (1290), ca şi a Collegiumului Carolini (1366) din Praga, sau Biblioteca Corvina din Buda ş.a. s-au bucurat de un imens prestigiu, datorită, în primul rând, bogatului fond de manuscrise. Multe dintre cărţile bibliotecilor mânăstireşti au format nucleul bibliotecilor municipale sau universitare. Biblioteca personală a lui Robert de Sorbon îmbogăţeşte fondul Universităţii din Paris (1253), numită după donatorul său, Sorbona. În secolul al XIV-lea s-au constituit importante colecţii particulare care-au stat la baza înfiinţării primelor biblioteci publice, iar mobilierului de bibliotecă i se adaugă o nouă piesă numită lectrium sau pulpitum, pe care erau aşezate cărţile.

În 1475, papa Sixte al IV-lea a emis bula, înfiinţând Biblioteca Apostolică a Vaticanului (ale cărei începuturi datează din secolul al XIII-lea) – moment reprodus în fresca creată, în 1477, de Melozzo de Forli – care a căpătat caracter transnaţional.

După bibliotecile monastice, care vreme de mai bine de un mileniu au păstrat şi transmis cunoştinţele umane, bibliotecile universitare care se nasc acum preiau şi duc mai departe sarcina de a-şi pune colecţiile în slujba educaţiei.

 Bibliotecile Renaşterii

Noul curent, susţinut de umaniştii, erudiţii şi savanţii Renaşterii, au determinat mutarea accentului rolului bibliotecii dinspre aspectul ecleziastic spre cel de educare în spirit umanist a cetăţeanului.

Biblioteca regelui Francisc I, care cuprindea şi cărţile lui Ludovic al XII-lea, din castelul său de la Fontainbleu, cea a lui Lorenzo Magnificul de la Florenţa sau Laurenziana lui Cosimo III de Medici, Marciana, cea de la Escorial (1565) a lui Filip al II-lea ş.a. au format prime nuclee ale viitoarelor biblioteci naţionale. Academia Platonică fondată de acelaşi Lorenzo de Medici zis Magnificul (1449-1492, nepotul lui Cosimo de Medici, „Il vechio”), a făcut din Florenţa capitala umanismului. Specializarea unor universităţi – Bologna în legislaţie romană, Montpellier în medicină arabă, Oxford şi Sorbona în anumite specialităţi – face ca bibliotecile acestora să-şi adapteze fondul lor de publicaţii. Biblioteca Medicea Laurenziana din Florenţa a fost deschisă publicului în anul 1571. Biblioteca municipală din Florenţa deţinea cea mai renumită colecţie de clasici greci şi latini, valoroase lucrări clasice religioase, incluzând comentariile lui Picine, precum şi traduceri din Corpus Platonicum, un tezaur de manuscrise renumite. Laurenziana (1571) – biblioteca florentină al cărei arhitect a fost Michelangelo, are o încăpere unică cu o înălţime mai mare decât lăţimea şi un plafon pe care se află o uimitoare constelaţie. Dar nu numai universităţile, ci şi şcolile aveau biblioteci susţinute de familiile ducale, ca cele de la Mantova şi Ferrara. Bibliotecile din epoca Renaşterii au jucat un rol cultural deosebit având funcţii custodiale, educaţionale, de cercetare şi artistice. Mai ales Renaşterea italiană se remarcă prin constructorii de biblioteci. Biblioteca Naţională Marciana Libreria Vecchia sau Libreria Sansoviniana din Veneţia (construită între anii 1339-1550), realizată după modelele greceşti şi romane, Ambrosiana din Milano (cu accesul publicului din 1609), erau foarte renumite între bibliotecile lumii. Escorialul, splendid complex arhitectonic, muzeu şi bibliotecă totodată (secolul al XVI-lea), realizat din granit masiv, cu uimitoare decoraţiuni interioare datorate unor meşteri italieni, este de-a dreptul fascinant. Frescele realizate de Pellegrino-Tibaldi sunt uluitoare. Între cele peste 60.000 volume ale acestei biblioteci se află Cantigas de Santa Maria, atribuită lui Alphonse al X-lea Înţeleptul (1221-1284).

 Bibliotecile secolelor XVII-XIX

Secolele XVII-XIX marchează o altă etapă în istoria bibliotecii – naşterea bibliotecilor naţionale. În 1789 ia fiinţă Biblioteca Naţională a Franţei, care exista în fapt ca Bibliotecă a regilor Franţei, a regelui Ludovic al XII-lea (deschisă publicului din 1735) şi avea local propriu-zis din 1721. Fondului de carte al Bibliotecii regale i s-au adăugat peste 300.000 de volume din confiscarea, în timpul revoţiei, a tezaurelor ecleziastice şi ale curtenilor emigraţi ş.a. Tot Revoluţia este cea care-a impulsionat crearea bibliotecilor municipale franceze dotate cu bunurile confiscate ale emigranţilor. Alături de Biblioteca Naţională a Franţei, Biblioteca Mazarină (secolul al XVII-lea), redenumită Biblioteca celor Patru Naţiuni, Biblioteca Panteonului de la Sainte-Geneviève, Biblioteca Arsenalului (1797), Biblioteca Congregaţiei Benedictine de la Saint Germain de Près – unde au lucrat renumiţii cercetători Jean Mabillon (1632-1703) şi Bernard Montfaucon (1635-1741) – au format marile biblioteci din Paris. Prin Decretul din 1923 au fost unificate toate acestea, iar din 1926 li s-a alăturat şi Biblioteca Muzeului de Război, constituind împreună Biblioteca Naţională a Franţei (inaugurată sub acest nume în 1994).

În 1753 este fondată British Museum Library – Biblioteca Naţională a Marii Britanii – odată cu British Museum, ambele instituţii fiind dotate cu valoroase lucrări de artă şi fondul impresionant de carte care-au aparţinut lui Sir H. Sioane, lăsate prin testament în acest scop. Reunite (1973) sub sigla British Library – British Museum Library, British National Bibliography, Central Library, National Lending Library for Science and Technology –, aceasta are unul dintre cele mai impresionante fonduri de documente din Europa. Alături de ea, Biblioteca Universităţii din Oxford, distrusă în timpul războaielor religioase, refăcută graţie donaţiilor savantului Thomas Bodley (1573-1629), cunoscută ca Biblioteca Bodleiană, se bucură de un mare prestigiu. Ea a fost vreme de secole un fel de Meccă pentru cărturarii din lumea întreagă.

Biblioteca Naţională din Viena are nucleul în secolul al XIV-lea, în valoroasa colecţie a lui Albercht al III-lea (1365-1395), ca primă bibliotecă de curte, la care s-au adăugat cărţile tipărite (multe incunabule) ale lui Maximilian I (1440-1493). Ea conţine actualmente un impresionant fond de carte şi cea mai preţioasă colecţie de papirusuri din lume.

Biblioteca Naţională Centrală din Florenţa a fost înfiinţată în urma testamentului lui Antonio Magliabeli (1633-1714) din 1714, bibliograf şi bibliotecar al cardinalului Leopoldo de Medici, care-a lăsat impresionanta sa colecţie de manuscrise şi cărţi tipărite, mai ales de medicină, unei biblioteci, deschisă în 1747, care a constituit nucleul Bibliotecii Centrale din Florenţa, de unde şi denumirea de Biblioteca Magliabechiana. Unită în 1781 cu biblioteca personală a familiei de Medici (aflată ca şi Magliabechiana la Palatul Pitti) de către ducele Pietro Leopoldo de Lorena, iar, în 1861, cu cea Palatină (act semnat de Francesco de Sanctis, rege şi ministru al Educaţiei), ea a fost mutată într-o construcţie nouă, impunătoare, din Piaţa Cavalleggeri, inaugurată în 1935, în prezenţa regelui Vitorio Emannuele al III-lea.

Gigantica Biblioteca Naţională a SUA a fost înfiinţată la Washington, în 1802, ca bibliotecă a Congresului (Library of Congres), având, aşadar, profil dublu, de bibliotecă naţională şi de bibliotecă a Congresului. Este unul dintre cele mai bogate tezaure de documente de bibliotecă din lume.

Biblioteca Naţională a Rusiei de la Sankt Petersburg a fost fondată în 1795, dar deschisă publicului în 1814, iar cea de la Odesa în 1829.