ASOCIAŢIA NAŢIONALĂ A BIBLIOTECARILOR

ŞI BIBLIOTECILOR PUBLICE DIN ROMÂNIA

Catinca Agache Biblioteconomia – valori tradiţionale şi moderne

Vol.1

Vasiliana

2007

Tehnoredactare:

Laura Mahu

În loc de prefaţă

Sunt ani de când urmăream cu sufletul la gură serialul Dallas. Era pentru noi, cei de dincolo de sârma ghimpată a istoriei, un dar de Crăciun perpetuum, o lume poleită, o poveste din nenumăratele poveşti din 1001 de nopţi fermecate. Şi totuşi, ne surprindeam căutând, în acel univers plin de fast, intangibil şi îndepărtat, un obiect, o licărire a ceea ce pentru noi semnifica lumina în orbecăiala acelor vremi – cartea. Decepţionaţi, ne-am întors nu o dată spre sine, încercaţi de un sentiment de orgoliu susţinut de ignoranţă şi mituri mistificate privind lumea aceea, cu o şi mai încărcată preţuire pentru omul simplu din greu încercatul timp, din a cărui casă n-a lipsit decât arareori, un obiect de mobilier: biblioteca. Aşezată în cel mai vizibil loc, în camera de curat, în „casa mare”, biblioteca a fost dintotdeauna motivul de mândrie a acestuia, brand-ul casei lui, s-ar zice astăzi. Acolo erai invitat să intri, mai întâi, când păşeai pragul casei şi acolo ţi se serveau dulceaţa, apa şi toate acele delicateţuri, în vreme ce „găzdoiul” îţi depăna, împăunându-se, istoricul provenienţei „tezaurului” pe care-l deţinea. Moştenite cu sfinţenie din moşi strămoşi, purtate în refugiu dimpreună cu relicvele sacre, trecute peste munţi în straiţe, descoperite, miraculos, în podul casei cumpărate, cele câteva cărţi, aşezate cu grijă pe policioare, cum tot pe policioare erau aşezate icoanele şi busuiocul, stăteau mai târziu înşirate cuminte între alte surate, cu altă istorie, în rafturile mobilierului devenit mândria oricărui gospodar. Şi nu de puţine ori te luai la întrecere cu acesta, recitând din Coşbuc, Goga, Eminescu..., îngânând cântece pe versurile unora dintre cei care se odihneau câte puţin şi în casa omului. Da, era un paradox într-un timp de cumpănă. Să te zbaţi să procuri o carte bună, să corupi librăresele, să legi cele mai ciudate prietenii pentru a obţine tomul de sub tejghea şi a-l duce – glorios trofeu – în biblioteca ta... Să citeşti Cel mai iubit dintre pământeni în doar trei zile, mai exact trei nopţi şi trei zile, pentru că l-ai „împrumutat” de la librăreasa care-l dosise pentru ştabul X sau ştabul Y, suferind că nu-l poţi păstra pentru tine... Să scociorăşti în subteran după Motanul Arpagic... Să întinzi mâna printre ostreţele gardului după cartea interzisă, strecurată precaut de vecinul care te apostrofa şoptit „zgrâmboi, am căpătat-o numai pentru două zile, eu o citesc ziua, tu o citeşti noaptea”... Să cauţi obsedat şopârlele, chiar şi acolo unde nu erau... Să râzi în hohote odată cu Băieşu, Cacoveanu... Să te înscrii pe listele interminabile de la biblioteca publică şi să-ţi aştepţi nerăbdătoare rândul... Să renunţi la logodnicul feţuit numai pentru că în casa lui făloasă exista, sfidând cutuma, o singură carte şi aceea pusă pe oala cu smântână... Da, toate acestea par acum desprinse dintr-un documentar SF. Şi totuşi... cum ar fi arătat viaţa noastră atunci dacă n-ar fi fost ele, bibliotecile, cum ar fi arătat casele noastre, cum am fi supravieţuit noi?! Cum s-ar fi îndrăgostit mama mea de casa cu grădina japoneză şi cum altfel ar fi botezat-o pe sora mea decât Iuca, de la numele uneia dintre eroinele îndrăgite – Iuchi – din cărţile din podul casei, scoborâte triumfător în piesa de mobilier la care tata a lucrat o lună întreagă – biblioteca?! Ehei, vremuri,..., vremuri în care ne-am strâns în jurul ei, ca-n serile de iarnă în jurul focului.