Imperfectul indicativului

Forma de persoana I singular nu are desinenţa analogică -m, așa încât textele din secolul al XVI-lea prezintă forme etimologice (eu) cântă, auziia, mergea etc.; după 1640 se răspândește desinenţa analogică -m, astfel încât forma de persoana I nu mai este sincretică cu forma de persoana a III-a singular și plural; inovaţia este prezentă mai întâi în textele muntenești și se răspândește treptat în textele din Moldova și din Ardeal.

La persoana a III-a plural, formele vechi, etimologice, fără -u, sunt singurele întâlnite în texte literare, indiferent de varianta literară pe care o reprezintă: ei vedea (CV), ei goniia (MT).

Verbele de conjugarea a IV-a singular și plural: rodiia (PO), slujiia, știia (Gr. Ureche), găsiia (Miron Costin); desinenţa este etimologică la verbele de origine latină, și analogică, la verbele de alte origini.

Perfectul simplu

În epoca veche mai sunt uzuale, la unele categorii de verbe, formele arhaice:

• persoana I singular: adauș, feciu, scoș, în loc de adăugai, scosei, facui;

• persoana a II-a singular: feceș în loc de făcuși;

• persoana a III-a singular: fe(a)ce, de(a)de în loc de făcu, dădu;

• persoana a II-a plural: osânditu, ucisetu, îngrășatu-vă (CV) – în loc de osândirăți, uciserăţi, vă îngrășarăţi;

• persoana a III-a plural: dederă în loc de dădură;

Formele noi, de tipul făcui, dădui etc. se impun în a II-a jumătate a secolului al XVIII-lea.

Apar formele arhaice și etimologice fără -ră- la persoana I și a II-a plural: ședzumu (PV), plânsemu (PV) în loc de șezurăm, plânserăm.

Perfectul compus. La persoana a III-a singular sunt curente formele cu auxiliarul au (el au fost), generalizat de la persoana a III-a plural. În formarea acestui timp se întâlnesc, mai rar, unele participii vechi ca fapt (au fapt = au făcut).

Mai mult ca perfectul sintetic prezintă, în textele literare din secolul al XVI-lea, la persoana I singular numai forme fără -m analogic: eu gătise, deși de la sfârșitul aceluiași secol, apar în Țara Românească și forme analogice în -m: fusesem, poruncisăm. La persoanele I şi a III-a sunt înregistrate numai forme fără -ră- analogic.

Mai mult ca perfectul analitic (perifrastic) este curent alcătuit din perfectul compus al auxiliarului a fi și participiul verbului de conjugat: au fost luat mită (Anonimul Brâncovenesc); au fost căzut calul (I. Neculce) în loc de luase, căzuse.

Viitorul

Prezintă la persoana a II-a singular formă de auxiliar veri (lat. *velis): veri lăcui (caz. V.), te ver pocăi (MT). De la sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea veri devine din ce în ce mai rar, întâlnindu-se în texte forma nouă vei.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea, prin literatura istorică și prin cărțile populare pătrund în limba literară formele populare de viitor, cu auxiliarul oi, ei, a, om etc., alături de formele mai vechi cu voi, vei, va etc.

Conjunctivul prezent

Alături de formele etimologice să bea, să dea, să ia, să stea, să vrea se răspândesc, în textele din Moldova şi Transilvania, formele analogice să beie, să deie, să ieie, să steie, să vreie, existente în graiul moldovenesc.

Verbul a avea îşi menţine în toate variantele literare formele etimologice de persoana I şi a II-a singular să aib, să aibi, formele analogice după indicativ prezent apărând abia după 1750.

Conjunctivul perfect prezintă în normele variantelor literare numai forma cu auxiliarul variabil: „nu e chip să hie fost sărac” (Varlaam)

Condiţionalul optativ prezent sintetic de tipul se ascultare (din perfectul conjunctiv sau viitorul anterior latin), apare alături de condiţionalul compus cu a vrea, dar frecvența lui scade brusc la începutul secolului al XVII-lea, fiind înlocuit cu forma compusă;

Condiţionalul prezent analitic prezintă la persoana a III-a singular şi plural forma veche a auxiliarului are/ara în loc de ar din limba actuală: se are putea (PO), are hi (Varlaam).

La forma inversă, paradigma condiţionalului prezent păstrează infinitivul lung al verbului de conjugat: vreare-are (Simion Ștefan).

Cu o frecvenţă scăzută apar şi formele perifrastice de tipul: aş vre face, ai vrea face etc. şi vrea vedea, vreai vedea etc. (Ureche) (se limitează doar la textele din Moldova).

Imperativul afirmativ are unele forme vechi etimologice în secolele al XVI-lea și al XVII-lea: blăm (blem)!, blămaţi (blemați)!, pasă! păsaţi! (Varlaam, Neculce).

Imperativul prohibitiv la persoana a II-a plural se întâlnește adesea în formă veche: nu-i uitareți! (Varlaam), nu facereț! (Dosoftei).

Infinitivul lung şi cel scurt alternează în secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, mai ales în literatura istorică şi în cărţile populare. Ulterior, infinitivul lung se întâlneşte tot mai rar.

Adverbul

Unele adverbe şi locuţiuni adverbiale caracterizează numai textele care apar până spre mijlocul secolul al XVII-lea: aorea „uneori”, a vremi „câteodată”, de biu „destul”, făţiş „de față”, i (u) o (< lat. ubi) „unde”, apestit „târziu”, cândai „poate”. Ele sunt fie calcuri după construcţii similare din slavă (cu ogadă „plăcut”) sau maghiară (de bun), fie elemente arhaice din vechiul fond latin (iuo).

Sunt utilizate în toată perioada: aiave „exact, pe faţă, direct”, camai „mai, puţin”, maintie (< lat. magis ante) „mai înainte”.

Adverbul acmu (< lat. *eccum modo) este frecvent în scrieri reprezentând varianta literară de tip nordic, corespondentul său acum (< lat. eccum modo) apare în textele sudice.

Prepoziţia

Prepoziţia cătră (lat. < contra), folosită în secolul al XVI-lea mai ales cu forma etimologică în -а, printr-o disimilare vocalică este dublată de forma către, atestată în textele sudice, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Prepoziţia pre se întâlneşte cu această formă până la 1780, însă suferă concurența formei cu -r- dispărut prin disimilare totală, pe, care apare mai întâi în textele munteneşti şi apoi în cele moldoveneşti şi ardeleneşti.

Conjuncţia are o situaţie complexă, cu schimbări numeroase, fiind strâns legată de evoluţia structurilor sintactice pe care le introduce.