2. Morfologia

Substantivul

Declinarea

Dintre cele trei declinări româneşti moştenite din latină, cea mai stabilă este declinarea a II-a, atât în ceea ce priveşte radicalul, cât şi flectivele; urmează declinarea I şi apoi a III-a, care prezintă multe fluctuaţii, neregularităţi şi o progresivă tendinţă de pierdere a unor substantive care migrează către celelalte două declinări.

Substantive de declinarea a III-a: arame, grindine, lature, marmure, peştere, soarte, (prezintă forme în -e), care treptat vor trece la declinarea I, (forme cu -ă); formele de declinarea a III-a, mai vechi, apar în special în textele nordice, iar formele de declinarea I, mai noi se întâlnesc în special în textele sudice.

Sunt atestate numai forme de declinarea a III-a pentru substantive de tipul: berbece, iepure, pântece, șoarece, viezure, trecerea la declinarea a II-a (berbec, iepur, pântec, șoarec etc.) nefiind consemnată.

Substantivul strugure prezintă două forme: una mai veche, de declinarea a II-a, strugur, și alta de declinarea a III-a, creată prin analogie cu cele în -e.

Genul

Mărcile de gen, spre deosebire de cele de număr și caz, prezintă o mare stabilitate în cursul evoluţiei limbii. Modificările, nu prea numeroase, ţin de încadrarea unor cuvinte împrumutate din slavă: slugă (masc. și fem.), vlădică/vlădic; voievodă/voievod – prezintă modificări formale în terminaţie, oscilând între terminaţia vocalică și cea consonantică; veac/veci și veac/veacure, veacuri (masc. și neutru); rod/rodure, roduri și rod/roada (neutru și fem.); sau substantive de origine turcă: aga, beizadea, pașa.

Numărul

Substantivele feminine prezintă tendinţa de înlocuire a desinenţei de plural -e prin desinenţa -i; desinenţa -e este mai rezistentă în textele muntenești, în timp ce formele în -i sunt mai frecvente în textele nordice: barbe, blane, groape, inime, palme, izbânde.

La substantivele neutre se produce modificarea structurii desinenţei vechi -ure > -uri și se înlocuiește -uri cu -e sau ă.

Pluralul în -ure era frecvent în secolele al XVI-lea și al XVII-lea în textele nordice: ceasure, gardure, lacure etc.; în textele sudice erau mai frecvente formele în -uri: ceasuri, daruri, lacuri. Pe la 1750, însă, -ure era un arhaism, iar -uri devenise normă în toate textele. Dar -uri suferă concurența lui -e, care îl înlocuiește în unele forme de plural: obiceiuri/obicee. Desinenţa -ă, fonetică sau analogică este prezentă în norma epocii la substantivele cu radical în r: cară, botară, izvoară, pahară etc.

Desinenţa -uri se extinde de la pluralul neutrelor la pluralul substantivelor feminine cu sens colectiv; carne – plural cărni, cărnuri, ceea ce atrage diferenţieri în plan semantic.

Cazul

Textele reflectă procesul de unificare a paradigmelor substantivelor feminine prin modificarea grupului desinenţă + articol hotărât, proces determinat fie de factori fonetici, fie de factori morfologici. Postpunerea articolului hotărât accentuează tendinţa de dispariţie a desinenţei și de modificare a articolului în contact cu desinenţa: -eei > -ei, ii; - iei > - ii, ei; fecioareei, limbiei, inimiei.

Sunt atestate construcţiile analitice echivalente cu genitivul: prepoziţia de + substantiv în acuzativ: „să rădică de o parte de ceriu” = „de o parte a cerului”.

Construcții analitice echivalente cu dativul: prepoziţia la + substantiv în acuzativ: „dete la Radul cliucerul” , „suis-au la vizirul”.

Se menţine vocativul masculin etimologic sau analogie în -e: o (o) me! hane! împărate!

Vocativul în -ule, inovaţia secolului al XVI-lea în textele sudice, îşi lărgeşte aria de difuzare, treptat: bogatule!, învățătoriule!

Articolul

În mod curent, numele proprii primesc articol hotărât enclitic: Cârnul, Braţul, Radul-vodă Negru, Fratele Mircii-vodă celui Bătrân etc.

Formele variabile ale articolului posesiv-genitival rămân o trăsătură a textelor sudice, în timp ce forma invariabilă rămâne caracteristica textelor nordice, care foloseau uneori și forme variabile: „poame a pomului”.

Genitivul-dativul articolului adjectival este în toate textele la feminin singular cei, forma etimologică (> ecce + illaei) și nu celei, forma analogică după plural, apărută după 1780: „cinei ceii mari”.

Adjectivul

Adjectivele mare și tare au în unele texte forme invariabile, identice la singular și plural: „mare gâlcevi” (N.L., 45), „țarele Tarele mâni” (C.C.).

Adjectivul gol apare cu forma goli la masculin plural.

Superlativul absolut se contruiește în textele nordice cu prea: „nord prea cumplit” (N.L.); superlativul cu foarte este mai răspândit, întâlnindu-se în textele sudice şi nordice; o trăsătură a normei epocii este postpunerea lui foarte față de adjectiv: „Și-s adevărate foarte” (N.L.).

Pronumele

La pronumele personal apare concurenţa dintre el < ille și îns(u) < ipse, care are ca rezultat înlăturarea ultimului de către primul în cele mai multe realizări contextuale.

Pronumele de întărire manifestă tendinţa de simplificare, de folosire a persoanei a III-a singular, mai rar a formei de persoana a III-a plural, pentru toate celelalte persoane: „pre înseși ei” (P.O.).

Pronumele reflexiv cunoaște o întrebuințare mai largă decât în limba literară modernă, mai ales formele accentuate sine, șie, care apar și în locul pronumelui personal, ca urmare a fidelității unor texte față de originalele slave: „să-ș logodească șie o fată” (Varlaam.). În textele netraduse (prefeţe, epiloguri, texte originale) astfel de construcţii sunt rare sau lipsesc. Textele sudice preferă pronumele personale, mai clare, în locul pronumelor reflexive, mai confuze.

Pronumele și adjectivele posesive cunosc o folosire mai largă și o frecvență mai mare ca-n limba literară modernă, întrucât uneori formele de singular sius, sua (siu, sa) sunt utilizate și când subiectul era la plural, nefiind încă înlocuit pronumele personal lor (< illorum): „spusără domnului său” (Varlaam.).

Pronumele și adjectivele demonstrative prezintă ca normă, la genitiv-dativul feminin singular, formele etimologice aceștii(e), aceii (a), indiferent de varianta literară cărei îi aparţine termenul.

Pronumele relativ care apare atât cu forma invariabilă, mai frecventă în textele sudice și bănățene-hunedorene, pe când formele variabile după gen și număr carele, carile, carii, carea caracterizează textele nordice.

Pronumele relativ invariabil de este prezent în toate variantele literare „Dumnezeul nostru, de supui ceriul și pământul” (C.L.).

Pronumele și adjectivele nehotărâte prezintă mai multe particularităţi și neregularităţi:

• forma de plural feminin une este destul de frecventă în texte reprezentând varianta literară moldovenească: „într-une locuri” (Varlaam);

• genitiv-dativul pronumelui alta are forma alteia;

• se folosește cu sensul de „fiecare”, cineși, careleși specific variantelor literare nordice;

• în textele moldovenești apare neștire (< lat. nescio quem); această formă a fost înlocuită prin cineva în textele muntenești;

• pronumele neșchit (< nescio quantum) „câtva, câţiva”, dispare după 1700.

Numeralul

Numeralele cardinale „14”, „16”, „60”, își creează, alături de formele etimologice, forme analogice scurtate – paisprezece, șaisprezece, șaizeci, care concurează cu formele vechi.

Numeralul mie este folosit în multe texte cu formă de singular și la plural: patru mie; spre sfârșitul intervalului se generalizează formă de plural mii, însă forma invariabilă rămâne ca dublet.

Întunerec cu sensul de zece mii, calc după v.sl. tĭma, este freevent în textele traduse din slavă „întunereci de oameni” (PȘ).

Numeralul ordinal păstrează aspectul vechi: al doile, al treile etc. Forma mai nouă al doilea etc. apare sporadic (de ex. Biblia, 1688), iar la unii scriitori, Dosoftei sau cronicarii munteni, izolat, apar și forme aberante: a potroi cărţi.

Verbul

Conjugările. Textele atestă o serie de treceri de la o conjugare la alta sau chiar formarea unor subdiviziuni în cadrul unor conjugări, ca urmare a acţiunii legilor fonetice sau a analogiei. Astfel la conjugarea a IV-a care era cea mai bogată, fiind deschisă împrumuturilor, se dezvoltă în secolul al XVI-lea o variantă în -î, în loc de -i, după -r- care se pronunță dur. În general formele în -i caracterizează temele nordice, iar cele în -î pe cele sudice: ocâri/ocârî (PS).

Marea majoritate a verbelor este însă stabilă în ce privește conjugarea.

Flexiunea verbală: moduri şi timpuri.

La indicativul și conjunctivul prezent al verbelor de conjugarea a II-a şi a IV-a cu radicalul terminat în d, t, n şi uneori în s apar fecvent formele iotacizate: audzu, să audză, să ceaie, cei, să prindză, scot, să scot, văz, să vază. Formele refăcute sunt mai rare la începutul perioadei, însă devin mai frecvente, pe măsură ce ne apropriem de perioada modernă, în Transilvania de nord şi în Moldova: cred, văd etc.

La indicativ prezent: paradigma verbului a fi, în textele din secolul al XVI-lea se prezintâ astfel: sînt, ești, este, sem (<lat. simus) (apoi sîntem), seti (< lat. sitis) (apoi sînteți), sînt.

Verbul a ști are, la persoana III-a singular, forma veche şti, dar și forma mai nouă știe.

În conjugarea lui a vrea, pe lângă formele vrem, vreţi, vreau, se folosesc și formele vom (văm), veţi, vor.