Particularităţi ale limbii române literare vechi (secolul al XVI-lea – începutul secolului al XVIII-lea)
1. Fonetica
Vocalismul
Formele a împlea (< lat. impleo), a îmbla (< lat. ambulo), a îmfla (< lat. inflo) cu [î], sunt predominante în toată epoca veche. Formele cu [u] apar relativ târziu, numai în Muntenia, ca urmare a acţiunii asimilatoare a contextului fonetic: [î] > [u] datorită vecinătăţii bilabialei [m]. În varianta literară sudică formele cu [î] dispar de pe la sfârşitul sec. al XVII-lea, în timp ce în variantele literare nordice, formele vechi s-au menţinut vreme îndelungată datorită suportului pe care-l aveau în limbă vorbită. Exemple: am împlut (S. Ştefan), îmblu (Dosoftei), a îmbla, a împlé şi a umbla (Neculce).
Fonetismele cu [ă] sau [â/î] neaccentuate, neasimilate de vocalele învecinate, se întâlnesc în mod curent: rădica, nărod, înel, inema, (sec. al XVI-lea); răsipi, săbor, (Grigore Ureche); rădice, râsipi, nărod (Biblia, 1688). Formele cu vocalele menţionate asimilate se întâlnesc mai rar, de ex.: norodul (Biblia, 1688).
Diftongarea lui [o] şi trecerea [-uă] > [-o] în cazuri ca doaa, noao; adesea asemenea forme se întâlnesc contrase la doo, noo.
Conservarea lui [e] etimologic în ceti, den, dentre, inema, neşte, nemeri, besereca, precepe etc. Ex.: denainte (Grigore Ureche), dentâi, dentriu, (S. Ştefan), denlauntru, denafara (Biblia, 1688).
Începând cu jumătatea secolul al XVII-lea asistăm la asimilarea lui e > i: citi, din, dintre, nişte şi la alternarea formelor vechi cu [e] cu cele noi cu [i]. (Stolnicul Cantacuzino).
Nordul Ardealului, Maramureşul şi Moldova conservă [a] etimologic în samă (< magh. Szуm), în timp ce în regiunile din sud apare seamă, cu [ea] analogic. De ex.: sama (Varlaam) – seamă.
Formele etimologice câne, mâne, pâne etc. Conservate în regiunile din nord şi est, cedează tot mai mult terenul fonetismelor cu [âi]: câine, pâine, atestate încă din secolul al XVI-lea în textele din sudul Ardealului şi Ţara Românească: la Dosoftei: cânele, cânii, pâni, dar şi mâine, pâine, câinele; în Biblia de la 1688, pe lângă mâinile, pâinile se întâlneşte şi forma mânile. La unii scriitori moldoveni apar şi fonetisme analogice: demâineață, ramâine, tâtâine-său (Varlaam). În cronicile moldovene fonetismele în âi (câine, pâine la Gr. Ureche, M. Costin) se datorează, probabil, copiștilor munteni.
Trecerea lui [ă] neaccentuat la [a] este curentă, încă din secolul al XVI-lea, mai ales în regiunile de nord şi est. În sudul Ardealului şi în Ţara Românească se păstrează formele cu [a] (ex.: căzu). Deosebirea se menţine şi în secolele următoare, cu menţiunea că, adesea, cele două aspecte alternează la unul şi acelasi scriitor şi ca forma munteană tinde să se impună. Exemple: calău, dascalul, spatar (Neculce), macar (Cantemir).
Închiderea lui [i] la [î|â] după [dz], [t], [s], [st], [z], [s], [j], [r], deşi are în secolul al XVI-lea caracter regional limitat (nordul Ardealului şi Maramureş), devine din ce în ce mai răspândită şi mai populară. Exemple: sângur, cărţâle, dzâlele, dzâe, sâlă, sângure, alături de părinţii, dzile, grumadzii (Dosoftei); obosâte (M. Costin); casâli, sângur, mojâci, cetăţâi, ţărâi alături de auzite, ţării, nemţii (Neculce); au eşât, cerşând, mojâc, slujâtor, strâmoşâi (R. Popescu).
Trecerea lui [î] la [i] este frecventă mai ales în textele scrise în Moldova: simt, osindim, simbete (Varlaam), osinda, sint, singele (M. Costin); cazindu, singele, au zimbit, alături de sânge, văzând (Neculce).
Diftongul [-ea] final apare redus la [-e] în regiunile din nord şi în Moldova (secolul al XVI-lea): mâna mé, vei vidé, față de mâna mea, vei vedea, din textele sudice. Se observă totuşi că în secolul al XVII-lea scriitorii moldoveni (Varlaam, Dosoftei, cronicarii etc.) în general folosesc formele cu diftongul păstrat. Mai târziu Neculce şi alţi scriitori întrebuinţează cu precădere diftongul redus: acè, bè, rè, cunoştè (Neculce).
În aceeaşi situaţie se afla fonetismul -ia > ie (-e): abiè, tăiet, ieşi, dar şi tăiat, ieşi (Neculce).
În secolul al XVII-lea, textele muntene pun în circulaţie forme sincopate ca drept, dreagă, față de formele mai vechi derept, dirept, dereagă, păstrate cu deosebire în Moldova. Ex.: să se îndirepteze, dereptate, (Gr. Ureche), dirept (Stoln. Cantacuzino).
Un fenomen fonetic foarte limitat geografic şi care apare târziu în limba literară, fără şanse de generalizare, este reducerea diftongului [ie] la [e], după labiale: a împedeca, el peri.
Consonantismul
r etimologic conservat în pre, preste;
Foarte larg răspândit, foentismul etimologic rumpe, cu m din grupul mp, conservat: rumpe (Dosoftei), rumpem, rumpse (Biblia, 1688); rumpta alături de rupta (I. Neculce), rumpe (Stolnicul Cantacuzino);
Laringala [h] apare păstrată într-o serie de cuvinte de origine slavă sau formate pe teren românesc din cuvinte de origine slavă: pohti, pohta (Biblia, 1688), pohta (Varlaam), pohtescu (Simion Ştefan), vătah (Varlaam), vihor (Simion Ştefan).
Cazurile de disimilare a lui r în prepoziţiile prentru, pre > pentru, pe se generalizează foarte greu (abia în secolul al XIX-lea). Formele disimilate alternează cu cele vechi, cu r păstrat: pre şi pe (Dosoftei); pre, preste alături de pe, peste (Biblia, 1688); pre, pren, prin, alături de pe, pen, prin (Neculce); pren, alături de pen (D. Cantemir); pre și pe (Stolnicul Cantacuzino).
Grupul consonantic ht, în cuvinte ca pohta, pohti devine ft, deşi fonetismul nou se impune foarte târziu. Formele cu ht, întâlnite în majoritatea textelor vechi, alternează cu formele ft. Exemple: pohtescu alături de poftesc (S. Ştefan).
[d] etimologic păstrat în: putredeaşte (Varlaam); au putredit (Dosoftei) putredirea (PH), putrediră (PS).
Grupul [sv] păstrat în cuvinte de origine slavă: svat, svânt, jertvă, jertvească față de sfat, sfânt, jertfă, jertfuiască.
Grupuri cosonantice păstrate în cuvinte de origine slavă sau maghiară: bezdnă, (Varlaam); meşterşug, gânscă, (S. Stefan), pohvală şi pohfală (A. Ivireanu).
Rotacismul lui [n] intervocalic în elementele de origine latină, particularitate specifică textelor moldoveneşti şi nord-ardeleneşti: mânrule (PH), verirul (CV), rugăciurea (PH). Fenomenul este consemnat în secolul al XVI-lea, în aşa numitele texte rotacizante şi se afla în regres spre 1600.
Rostirea dură a labialelor atrage după sine velarizarea lui [e] > [â] și [eâ] > [a]: clipală (CTd), răpască (PS), văşmânt (PO) etc. În general, rostirea dură caracterizează textele nord- ardeleneşti şi pe cele moldoveneşti, iar cea moale textele elaborate în zonele sudice, munteneşti.
Palatizarea lui [f] în stadiul [h’] este bine reprezentată în textele moldoveneşti. Deşi are caracter regional, se întâlneşte în nordul Ardealului, Maramureş şi Moldova, palatizarea labialei [f] la [h’] nu se generalizează în regiunile respective, în schimb se extinde şi în alte regiuni; are hi, hieri alături de fire, fieri (Varlaam); fiară, fie alături de hiară, hie (Gr. Ureche); hiică, hiiu-său, dar fiiul, fiica (Dosoftei), ar hi fost, hireş, dar firescul, fier (Neculce), her (Stolnicul Cantacuzino). Apar şi false regresiuni: ficleşug, alături de hiclenie (Stolnicul Cantacuzino); ficlenie, alături de vicleşug (Radu Popescu).
Rostirea dură a consoanelor [s], [dz], [z], atrage velarizarea lui [e] la [ă], a lui [i] la [î] şi reducerea diftongului [eá] la [a]; pseudo [-i] final „amuţeşte”: să asamănă (PO), dumnezăiască (NT) etc. Fenomenul apare în scrieri din Moldova, nordul Transilvaniei, Banat-Hunedoara. În textele sudice, în general, rostirile sunt moi.
Lat. [d] + [i], [e] devine [dz] în texte din nordul Ardealului, Maramureş, Moldova şi Banat. Fenomenul s-a extins şi la elemente de alte origini (ex.: slobodzit), bodzi (Varlaam). În textele din sudul Ardealului şi Ţara Românească, [dz] evoluează la [z].
[ğ] (> lat. j + o, u) constituie normă în scrierile elaborate în Banat-Hunedoara, nordul Ardealului şi Moldova: giudețul (CV), giumătatea (PH), giurară (PO). [g] (+ [o], [u]) < [j] în textele scrise în Ţara Românească şi sudul Ardealului: jos, joc, cu o singură excepţie giur şi derivaţii săi (în care [ğ] provine dintr-un g lat. gyrus şi nu dintr-un j); fenomenul amintit se găseşte în textele munteneşti până la începutul secolului al XVIII-lea: încungiurară-mă, dar și încujurete (Biblia, 1688).
În nordul Ardealului, Maramureş, Moldova şi Banat, în secolul al XVI-lea se întâlnesc numeroase cazuri de păstrare a lui [n] palatizat înaintea unui [i] nesilabic următor, ex.: cuvinios, spuni. Textele din sudul Ardealului şi Ţara Românească prezintă un stadiu mai evoluat: [n] palatizat trece la [i] semivocalic: spui, cuvios. Formele sudice tind să devină normă generală încă din secolul al XVII-lea; ani > ai este atestată până târziu, rămânând, până la urmă în afara normei literare: ai (Dosoftei); ani şi ai (Stolnicul Cantacuzino).